Caprioara

Eram copil cand, intr-o vacanta, mama ma luase cu ea la scoala unde lucra. Cum, copil fiind nu prea aveam rabdare sa stau locului, a gasit imediat o solutie de a-mi distrage atentia in alta parte. A mers cu mine, ca din intamplare, la Casa Pionierilor (cum se chemau pe vremuri cluburile copiilor). Acolo, intr-un mic tarc, era adapostit un pui de caprioara. Gasit probabil ratacit prin padure, ramas poate orfan, fusese adus de un om din sat si adapostit unde s-a putut. Inca era hranit cu biberonul, nu stiu daca se putea hrani singur. Inca sperios, tresarea si fugea la cea mai mica miscare pe care o faceam; as fi vrut sa-l mangai, dar... nu era chip. Incercam sa nu ma misc, parca ma feream sa si rasuflu. Ne priveam unul pe celalalt cu curiozitate... si atat.
L-am vazut doar in acea zi. Nu stiu ce s-a mai intamplat cu micul animal. In mod sigur a fost ingrijit pana a mai crescut putin; apoi... poate a ajuns fie inapoi in padure, fie la o gradina zoologica. Prefer sa cred ca a ajuns sa zburde din nou liber prin locurile unde se nascuse; nu mi-ar fi placut sa-l stiu captiv, supus privirilor curioase ale vizitatorilor unei gradini zoologice. Si prefer sa cred ca a murit de moarte buna si nu rapus de glontul vreunui vanator. Dar... cine stie?