| Dan Arsenie | Duminică, 22 Noiembrie 2009 |
Dacă veneai astăzi cu o tolbă de bani în târgul de maşini din Vitan, îţi cumpărai fie o supermaşină, fie câteva mii de voturi. După preferinţe, baroane, vorba femeii care vindea colecţia de seminţe de toamnă-iarnă. Se poartă alb-negru: de dovleac şi de floarea soarelui.
Mai jos veţi găsi păreri de o absurditate rară şi o prostie inimaginabilă, puse oarecum neglijent şi nemeritat alături de cele ale unor oameni cu obrazul subţire. De bun simţ şi - de ce să ne ascundem în spatele figuratului - de foame.
Vitanul e un târg peştriţ, prin varietatea mărfurilor şi a tipologiilor umane pe care le găseşti aici. Primul pe care îmi cad ochii e un om de 50-60 de ani, care vinde sacoşe, grătare şi parfumuri "de firmă". Pe Adrian îl întreb dacă a votat şi omul dă din umeri, ca şi cum m-ar întreba el pe mine "Cu cine?". Dar omul a fost la vot şi a pus ştampila împotriva "dictatorului de Băsescu", în care a crezut la votul din urmă cu cinci ani.
Când simplul "îmi pasă" devine o virtute
Omul mă ţine de vorbă jumătate de oră, în care îşi exprimă profunda scârbă faţă de regulile (sau neregulile) după care se trăieşte în această ţară şi îmi vorbeşte pe îndelete despre planurile teroriste la adresa preşedintelui. În timp ce îmi spune "l-aş fi votat pe Vadim, dar nu pot, nu mă lasă sufletul" şi ideile sale deloc deplasate despre stârpirea corupţiei - pe a cărei primă scară, cea a micilor găinari, se află chiar el - mă gândesc că omul nu este social pierdut. Omul mi-e plăcut pentru că îi pasă. Astăzi, simpla preocupare e o virtute.
Revenind la Adrian, adâncesc un pic problema societăţii bolnave. Bărbatul îmi spune că ar lua bani pentru vot, dar ar alege pe cine vrea el. Îl întreb despre dreptate socială şi îmi râde în nas, mustăcind ca şi când s-ar afla în faţa comentării unei utopii. Mai spune că "votul e ca lingura asta a mea. Are un preţ". Îl las pe pensionarul politicianist cu ale lui, după ce îmi prezintă printr-o frază ce a înţeles el din criza pe care o traversăm: "pe fata mea, de 21 de ani, o învăţ să nu plătească taxe şi impozite. De ce să le dea lor?". Zic cu făţărnicie "O zi bună, domnule Adrian!". Şi plec, cu un gust amar, comparabil cu acela când, cu chef de un vin bun, sorbi tare din sticlă şi observi că e oţetit.
Politică la cuşca ciripiturilor
Am nevoie de ceva distractiv şi mă gândesc că un om care vinde canari într-un târg de maşini m-ar putea face să mă simt bine. Aşa îl cunosc pe Costel Vârban şi pe colegul său din spatele cuştilor ciripitoare, al cărui nume nu am reuşit să îl reţin. Şi bine am făcut. "Băsescu a ales bine. A tras tineretul lângă el şi cred că tot el iese. Mie mi-a plăcut Vadim şi avea o vreme când avea vorba dulce. Dar acum a luat-o iar cu nebuniile, cu "Puşcăriaaaaaa!", spune Costel. Omul pare suficient de inteligent pentru a vota după motive şi norme reale, nu după sloganuri de campanie. Ştie cum funcţionează Parlamentul, ştie rolul fiecărei Camere în parte şi cred că, dacă avea un papagal cu el, înaripata ar fi avut mai multe cunoştinţe decât colegul fără nume.
Anonimul se uită la mine şi îmi cere bani pentru "informaţiile" pe care le stochează în gât, aşteptând parcă o fisă pentru a le elibera. "Tu cât dai să vorbesc cu tine. Ălea face poză în curul gol şi ia o grămadă de bani şi eu nu primesc nimic?", spune el, în timp ce Costel îmi face semn că ar fi mai bine să o las baltă. Şi plec, după ce îl întreb dacă se duce la vot. Îmi spune că, dacă îi dă cineva ceva, se duce. Îmi pare rău că a înţeles că, la despărţire, l-am salutat şi pe el. A înţeles greşit.
Paul şi Alina sunt doi tineri care au venit să se uite de o maşină mai ieftină. Ea crede în Băsescu, el e "scârbit". De vreo doi ani e aşa, iar acum se gândeşte că ziua de vot nu îi poate schimba nicicum starea. "Dacă sunt nehotărât şi în ziua votului, vă daţi seama că nu aştept mai nimic de la noul preşedinte. Că ştiu că aş aştepta degeaba", spune Paul.
Scuipătorul de seminţe vrea stabilitate
Nu îl mai întreb nimic şi rău fac, că dau cu ochii de un adevărat scuipător de seminţe. Are o viteză incredibilă şi mă gândesc că s-a antrenat cu mii de pungi până acum. Sunt tare curios ce are în cap acest specimen şi îl întreb ce speranţe îşi pune şeful de stat. Risc să mă înnobileze cu câteva coji, dar omul găseşte tema importantă şi toacă mai rar. "Vreau stabilitate politică!". Casc ochii larg şi încerc să nu par şocat. Îmi dau palme interne că l-am judecat greşit. Peste 30 de secunde, îmi dau seama că omul habar n-are despre ce vorbeşte. Îşi scoate un pachet de biscuiţi glazuraţi şi înlocuieşte seminţele. Prea târziu pentru mine.
E greu să găseşti oameni normali. Tare greu. Mă gândesc să adopt tactica sondorilor de opinie. Al treilea om sau grup care trece pe lângă taraba cu chiloţi şi ciorapi de lângă mine să fie alesul. Am ghinion. Se apropie şi sunt de nedepăşit doi băieţi care, din zece în zece secunde, se scarpină strategic între picioare. Asta e, îi întreb şi pe ei. "Frăţioare, lasă-ne. Mă duc să îmi iau un Audi. Ce să vreau: drumuri bune", spune unul, în timp ce partenerul său bagă din nou mâna adânc între picioare (ale lui, fireşte) şi îmi spune printre dinţi: "Hai, frate, du-te!". Mă gândesc că m-am făcut frate cu dracul ca să eşuez de pe puntea încrederii în semeni.
Aleg o tarabă la întâmplare. Găsesc două tinere fete. "Să dea case la tineri. Îl vrem pe Geoană, că poate face ca Mazăre şi dă case la tineri. Să avem unde sta, că bani de case pentru tineri sunt", spune Maria sau Gabriela. Le întreb de ce cred asta şi îmi răspund că l-au auzit ele la televizor pe şeful PSD. O femeie mai în vârstă, de lângă aceeaşi tarabă, spune "Să vă audă Dumnezeu". Ies din târg, copleşit de spectacolul pe care am plătit 3 lei.
Pescarul Amin, revoluţionarul învins
Unde Ceauşescu se gândea să construiască un lac de agrement, acum sunt doar câteva bălţi, spre care oamenii întind undiţa în speranţa că acul nu va reveni la ei fără greutate. Alţii, ca Valentin Cârcea, pescuiesc în afara "lacului" îndiguit degeaba. Ei dau la peşte în apropiere de Dâmboviţa, în nişte găuri betonate de doi pe doi metri, pe sub care se scurge apa din râu şi unde stau peştii cei mari.
"La Revoluţie, am fost al doilea care a intrat în Comitetul Central", spune bărbatul, în timp ce mâna bătătorită face un nod pescăresc. Pe pieptul său nu şi-au găsit loc decoraţii, iar acum, la 19 ani după ce crezuse că schimbase lumea, zugrăveşte pentru a strânge bani de chirie.
"Nimic, de 20 de ani. Nimic!", repetă omul, care spune că nu poate avea aşteptări de la noul preşedinte, pentru că "fără un Parlament cu grupuri unite" în slujba unui ideal, nimic nu poate fi socotit construcţie de viitor. "Avem nevoie de o recondiţionare naţională. Să se pornească cu totul de la zero", crede acest pescar Amin al timpurilor noastre.
A venit la peşte cu o mătuşă, Elisabeta Ionescu. Şi ea crede în necesitatea unei revoluţii a bunului simţ, dar nu cea de pe afişele candidaţilor. Dacă nepotul Valentin crede că speranţa lui de schimbare nu va rămâne una deşartă - "la fiecare 40 de ani, avem câte o Revoluţie" - tanti Elisabeta crede că soarta României s-a scris iremediabil atunci când libertatea ne-a lovit prea dur în nas.
"Am scăpat de Ceauşescu şi ne-am trezit faţă în faţă cu libertatea", spune ea, cu ochii spre gunoaiele care zboară în jurul nostru. "Să ştiţi că şi românul ăsta al nostru e vinovat", spune femeia, strâmbând din nas la mirosul de urină şi mâl care te înconjoară.
La final, îi fac o poză lui Valentin. Vrea să îi fac una de pescar, nu de alegător. Caută, survolând cu privirea locul, un petic de beton sau pământ fără gunoaie. Nu găseşte şi renunţă. Îi zic că asta e realitatea şi se vede că îi e ruşine de ea.
Sursa: Evenimentul zilei
Mai jos veţi găsi păreri de o absurditate rară şi o prostie inimaginabilă, puse oarecum neglijent şi nemeritat alături de cele ale unor oameni cu obrazul subţire. De bun simţ şi - de ce să ne ascundem în spatele figuratului - de foame.
Vitanul e un târg peştriţ, prin varietatea mărfurilor şi a tipologiilor umane pe care le găseşti aici. Primul pe care îmi cad ochii e un om de 50-60 de ani, care vinde sacoşe, grătare şi parfumuri "de firmă". Pe Adrian îl întreb dacă a votat şi omul dă din umeri, ca şi cum m-ar întreba el pe mine "Cu cine?". Dar omul a fost la vot şi a pus ştampila împotriva "dictatorului de Băsescu", în care a crezut la votul din urmă cu cinci ani.
Când simplul "îmi pasă" devine o virtute
Omul mă ţine de vorbă jumătate de oră, în care îşi exprimă profunda scârbă faţă de regulile (sau neregulile) după care se trăieşte în această ţară şi îmi vorbeşte pe îndelete despre planurile teroriste la adresa preşedintelui. În timp ce îmi spune "l-aş fi votat pe Vadim, dar nu pot, nu mă lasă sufletul" şi ideile sale deloc deplasate despre stârpirea corupţiei - pe a cărei primă scară, cea a micilor găinari, se află chiar el - mă gândesc că omul nu este social pierdut. Omul mi-e plăcut pentru că îi pasă. Astăzi, simpla preocupare e o virtute.
Revenind la Adrian, adâncesc un pic problema societăţii bolnave. Bărbatul îmi spune că ar lua bani pentru vot, dar ar alege pe cine vrea el. Îl întreb despre dreptate socială şi îmi râde în nas, mustăcind ca şi când s-ar afla în faţa comentării unei utopii. Mai spune că "votul e ca lingura asta a mea. Are un preţ". Îl las pe pensionarul politicianist cu ale lui, după ce îmi prezintă printr-o frază ce a înţeles el din criza pe care o traversăm: "pe fata mea, de 21 de ani, o învăţ să nu plătească taxe şi impozite. De ce să le dea lor?". Zic cu făţărnicie "O zi bună, domnule Adrian!". Şi plec, cu un gust amar, comparabil cu acela când, cu chef de un vin bun, sorbi tare din sticlă şi observi că e oţetit.
Politică la cuşca ciripiturilor
Am nevoie de ceva distractiv şi mă gândesc că un om care vinde canari într-un târg de maşini m-ar putea face să mă simt bine. Aşa îl cunosc pe Costel Vârban şi pe colegul său din spatele cuştilor ciripitoare, al cărui nume nu am reuşit să îl reţin. Şi bine am făcut. "Băsescu a ales bine. A tras tineretul lângă el şi cred că tot el iese. Mie mi-a plăcut Vadim şi avea o vreme când avea vorba dulce. Dar acum a luat-o iar cu nebuniile, cu "Puşcăriaaaaaa!", spune Costel. Omul pare suficient de inteligent pentru a vota după motive şi norme reale, nu după sloganuri de campanie. Ştie cum funcţionează Parlamentul, ştie rolul fiecărei Camere în parte şi cred că, dacă avea un papagal cu el, înaripata ar fi avut mai multe cunoştinţe decât colegul fără nume.
Anonimul se uită la mine şi îmi cere bani pentru "informaţiile" pe care le stochează în gât, aşteptând parcă o fisă pentru a le elibera. "Tu cât dai să vorbesc cu tine. Ălea face poză în curul gol şi ia o grămadă de bani şi eu nu primesc nimic?", spune el, în timp ce Costel îmi face semn că ar fi mai bine să o las baltă. Şi plec, după ce îl întreb dacă se duce la vot. Îmi spune că, dacă îi dă cineva ceva, se duce. Îmi pare rău că a înţeles că, la despărţire, l-am salutat şi pe el. A înţeles greşit.
Paul şi Alina sunt doi tineri care au venit să se uite de o maşină mai ieftină. Ea crede în Băsescu, el e "scârbit". De vreo doi ani e aşa, iar acum se gândeşte că ziua de vot nu îi poate schimba nicicum starea. "Dacă sunt nehotărât şi în ziua votului, vă daţi seama că nu aştept mai nimic de la noul preşedinte. Că ştiu că aş aştepta degeaba", spune Paul.
Scuipătorul de seminţe vrea stabilitate
Nu îl mai întreb nimic şi rău fac, că dau cu ochii de un adevărat scuipător de seminţe. Are o viteză incredibilă şi mă gândesc că s-a antrenat cu mii de pungi până acum. Sunt tare curios ce are în cap acest specimen şi îl întreb ce speranţe îşi pune şeful de stat. Risc să mă înnobileze cu câteva coji, dar omul găseşte tema importantă şi toacă mai rar. "Vreau stabilitate politică!". Casc ochii larg şi încerc să nu par şocat. Îmi dau palme interne că l-am judecat greşit. Peste 30 de secunde, îmi dau seama că omul habar n-are despre ce vorbeşte. Îşi scoate un pachet de biscuiţi glazuraţi şi înlocuieşte seminţele. Prea târziu pentru mine.
E greu să găseşti oameni normali. Tare greu. Mă gândesc să adopt tactica sondorilor de opinie. Al treilea om sau grup care trece pe lângă taraba cu chiloţi şi ciorapi de lângă mine să fie alesul. Am ghinion. Se apropie şi sunt de nedepăşit doi băieţi care, din zece în zece secunde, se scarpină strategic între picioare. Asta e, îi întreb şi pe ei. "Frăţioare, lasă-ne. Mă duc să îmi iau un Audi. Ce să vreau: drumuri bune", spune unul, în timp ce partenerul său bagă din nou mâna adânc între picioare (ale lui, fireşte) şi îmi spune printre dinţi: "Hai, frate, du-te!". Mă gândesc că m-am făcut frate cu dracul ca să eşuez de pe puntea încrederii în semeni.
Aleg o tarabă la întâmplare. Găsesc două tinere fete. "Să dea case la tineri. Îl vrem pe Geoană, că poate face ca Mazăre şi dă case la tineri. Să avem unde sta, că bani de case pentru tineri sunt", spune Maria sau Gabriela. Le întreb de ce cred asta şi îmi răspund că l-au auzit ele la televizor pe şeful PSD. O femeie mai în vârstă, de lângă aceeaşi tarabă, spune "Să vă audă Dumnezeu". Ies din târg, copleşit de spectacolul pe care am plătit 3 lei.
Pescarul Amin, revoluţionarul învins
Unde Ceauşescu se gândea să construiască un lac de agrement, acum sunt doar câteva bălţi, spre care oamenii întind undiţa în speranţa că acul nu va reveni la ei fără greutate. Alţii, ca Valentin Cârcea, pescuiesc în afara "lacului" îndiguit degeaba. Ei dau la peşte în apropiere de Dâmboviţa, în nişte găuri betonate de doi pe doi metri, pe sub care se scurge apa din râu şi unde stau peştii cei mari.
"La Revoluţie, am fost al doilea care a intrat în Comitetul Central", spune bărbatul, în timp ce mâna bătătorită face un nod pescăresc. Pe pieptul său nu şi-au găsit loc decoraţii, iar acum, la 19 ani după ce crezuse că schimbase lumea, zugrăveşte pentru a strânge bani de chirie.
"Nimic, de 20 de ani. Nimic!", repetă omul, care spune că nu poate avea aşteptări de la noul preşedinte, pentru că "fără un Parlament cu grupuri unite" în slujba unui ideal, nimic nu poate fi socotit construcţie de viitor. "Avem nevoie de o recondiţionare naţională. Să se pornească cu totul de la zero", crede acest pescar Amin al timpurilor noastre.
A venit la peşte cu o mătuşă, Elisabeta Ionescu. Şi ea crede în necesitatea unei revoluţii a bunului simţ, dar nu cea de pe afişele candidaţilor. Dacă nepotul Valentin crede că speranţa lui de schimbare nu va rămâne una deşartă - "la fiecare 40 de ani, avem câte o Revoluţie" - tanti Elisabeta crede că soarta României s-a scris iremediabil atunci când libertatea ne-a lovit prea dur în nas.
"Am scăpat de Ceauşescu şi ne-am trezit faţă în faţă cu libertatea", spune ea, cu ochii spre gunoaiele care zboară în jurul nostru. "Să ştiţi că şi românul ăsta al nostru e vinovat", spune femeia, strâmbând din nas la mirosul de urină şi mâl care te înconjoară.
La final, îi fac o poză lui Valentin. Vrea să îi fac una de pescar, nu de alegător. Caută, survolând cu privirea locul, un petic de beton sau pământ fără gunoaie. Nu găseşte şi renunţă. Îi zic că asta e realitatea şi se vede că îi e ruşine de ea.
Sursa: Evenimentul zilei
0 comentarii:
Trimiteţi un comentariu