| Andreea Popescu | Luni, 16 Noiembrie 2009 |
Bucuraţi-vă sau întristaţi-vă, au început să moară dinozaurii”, ar spune Sergiu Nicolaescu, numărând locurile rămase goale în ultimii ani pe scena românească. Gheorghe Dinică, Magda Barbu, Ion Cojar şi Nicu Constantin s-au stins anul acesta, iar anul trecut au părăsit scena Ştefan Iordache, Ovidiu Iuliu Moldovan, Colea Răutu şi Ilarion Ciobanu.
Se vorbeşte despre dispariţia „generaţiei de aur”, cu rădăcini în seria celor care au absolvit facultatea de actorie după război, în timp ce criticii resping locurile comune şi felul în care firescul unui proces, cum ar fi cel al schimbului între generaţii, este alterat de tendinţa românilor către lamentare.
Dintre cei care asistă cu nostalgie la sfârşitul unei lumi, optimiştii spun că marii actori care se sting vor fi înlocuiţi de alţii, care, folosindu-le experienţa, le vor depă şi performanţele. Întrebarea pesi miştilor, care anunţă mai degrabă impasul, este „cine vine din urmă”?
Teatrul şi filmul românesc au aspiranţi cu duiumul, dintre care se vor cerne cu timpul marile talente, spun criticii, regizorii şi actorii contactaţi de EVZ.
Istorie vor face şi zecile de tineri talentaţi care abia ies pe afişe, spune Mircea Albulescu: „Pun liniştit capul pe pernă. Lumea vine la teatru să-i vadă mai ales pe cei tineri.
Dacă noi am fost o generaţie de aur e fiindcă veneam după o generaţie de platină, iar după noi urmează o generaţie de diamant. Lucrurile se desfăşoară pe principiul scării: cei tineri sunt buni fiindcă au putut să calce peste noi, ca o treaptă, iar noi am călcat peste alţii”.
Când a apărut „generaţia de aur”
Deşi numele lui George Vraca, Fory Etterle, Ion Iancovescu, Irina Răchiţeanu, Grigore Vasiliu-Birlic străluceau deja pe scena românească, sintagma „generaţie de aur” a intrat în circuit odată cu absolvenţii anului 1952.
Imediat după valul de studenţi din care făceau parte Olga Tudorache, Tudorel Popa şi Liliana Tomescu, s-a ivit, în 1952, într-o singură serie, la Institutul de Teatru „I.L. Caragiale” din Bucureşti, un mănunchi de talente extraordinare: Constantin Rauţchi, George Constantin, Amza Pellea, Dumitru Rucăreanu, Draga Olteanu-Matei, Sanda Toma, Gina Patrichi, Victor Rebengiuc, Anca Vereşti, Gheorghe Cozorici şi Mircea Albulescu.
Mulţi dintre ei, după ce au avut şansă să-i aibă profesori şi parteneri de scenă pe Aura Buzescu, Lucia Sturdza Bulandra şi Sorana Coroamă, au lucrat mai târziu cu regizori de calibrul lui Vlad Mugur, Radu Penciulescu, Liviu Ciulei şi Lucian Pintilie. Generaţiei din 1952 i s-au alăturat şi neuitaţii Toma Caragiu, Ştefan Bănică senior, Dem Rădulescu, Octavian Cotescu.
Cristi Puiu: „Ne lamentăm”
Regizorul Cristi Puiu nu agrează sintagma „generaţie de aur” şi e de părere că un proces firesc, cum e înlocuirea treptată a generaţiilor, se transformă într-un caz tipic de lamentaţie românească:
„«Generaţia de aur» e o sintagmă păcătoasă, născută la fotbal după Cupa Mondială din ’94, care se aplică acum pentru orice, actorie, muzică, bucătărie - e caz tipic de prostie românească. România, fiind un stat tânăr, lucrurile s-au articulat greu, n-avem exerciţiul continuităţii şi al duratei, al rezistenţei în cultură, probabil din cauza asta ne lamentăm”, explică cineastul, profesor de actorie de cinema la UNATC.
În cei cinci ani de când predă, a exersat actoria cu tineri foarte înzestraţi. „Dacă i-aş pomeni pe unii, aş păcătui faţă de alţii, pentru că sunt foarte mulţi”.
„Nimeni nu înlocuieşte pe nimeni de fapt”
Nimeni nu-i va înlocui vreodată pe artiştii dispăruţi, spune criticul Eugenia Vodă.
„Nu sunt de acord cu termenul «a înlocui»; în artă, nimeni nu înlocuieşte pe nimeni. Fiecare e unic în felul său şi tocmai în asta constă frumuseţea lucrurilor! Când dispare un artist mare, odată cu el dispare şi un timbru în esenţă inimitabil, oricât de mult imitat ar fi el. Au trecut atâţia ani şi nu i-a înlocuit nimeni nici pe Toma Caragiu, nici pe Amza, nici pe Cotescu...”, susţine Eugenia Vodă.
„În momentul de faţă, între noţiunea de «vedete» şi cea de «valori » nu e nicio legătură, ierarhiile sunt bălmăjite, asistăm la o inflaţie de nume şi de figuri, iar talentele excepţionale au prea puţine şanse să se detaşeze de haos şi să devină cu adevărat «nume»”, afirmă realizatoarea TV, care consideră că „cinematografia, la noi, e încă debilă, în ciuda unor accidente fericite, iar televiziunile exploatează tinerii actori la modul minor”.
MECANISMELE GLORIEI
„Partidul nu te ajuta să urci pe scenă”
Partidul nu te ajuta să urci pe scenă - e concluzia întrebării „era mai simplu să te afirmi în comunism decât acum?”. „Înainte se intra mai greu la teatru, acum există un milion de şcoli, care scot cu ghiotura absolvenţi.
În ultimii ani ai lui Ceauşescu, se urmărea desfiinţarea artei profesioniste, acum s-a trecut în extrema cealaltă”, e de părere Victor Rebengiuc.
Insistă pe aceeaşi problemă şi unul dintre cei mai apreciaţi actori tineri, Marius Manole. „Înainte, actorii erau mai puţini: ieşeau 3, 4, 10 actori pe an. Erau multe teatre, deci locuri de muncă suficiente. Directorii de teatre ştiau exact cine sunt ei încă de la absolvire. Azi, termină câte 250 de actori, în fiecare an.
Fiecare oraş de provincie are facultatea lui de teatru. Nu mai sunt locuri în teatre”, adaugă el. Pentru Cristi Puiu, în schimb, mii de absolvenţi înseamnă o concuren ţă mult mai dură, ca efect pozitiv:
„Înainte se făceau mai multe filme, e adevărat, dar mai proaste. Acum actorii ies mai degrabă în faţă datorită filmelor bune în care joacă. Sunt şi mai multe şcoli de actorie acum, concurenţa e mai dură, dar, slavă Domnului, au seriale de televiziune şi reclame, deci au posibilitatea de a-şi câştiga pâinea”.
Dacă în anii ’50-’70, teatrele se întreceau în spectacole, televiziunea difuza şi teatru, şi film, iar cinematografia dădea peste 20 de titluri pe an, acum peisajul e ceva mai cenuşiu.
Pentru cei care nu rezistă concurenţei, soluţia e veche: recalificarea. În asistenţi de producţie, scenografi, animatori radio, prezentatori TV etc. „Salariile în teatru sunt mici, undeva între 6 şi maximum 8 milioane. Eşti nevoit astfel să fii cu capul în multe alte părţi. Eu, personal, nu mai am nici măcar cinci minute libere”, subliniază Marius Manole.
PROBLEME
„Nu mai găsesc bărbaţi de 1,85 m”
Singurul regizor care a avut pe platouri aproape întreaga generaţie de mari actori, Sergiu Nicolaescu are o singură mare durere:
„Sunt actori tineri talentaţi, i-am văzut în câteva filme, dar niciodată n-o să mai găsesc 12 sau 15 actori care să intre toţi în nişte costume pentru bărbaţi de 1,85 m, care să ştie să călărească şi să lupte, cum sunt Besoiu sau Albulescu, ca să amintesc numai doi din «Mihai Viteazul».
E o nouă generaţie care nu mai are statura celor dispăruţi, şi aici nu mă refer simbolic, ci la propriu”. „Generaţia tânără” are reproşuri idealiste. Actorul Marius Manole e critic la adresa celor pe care înainte îi venera:
„Nu mai există sistem de valori, pentru că nici profesorii nu mai au valori. Sunt băgaţi în telenovele. La modul de selecţie de acum, tatăl meu ar putea intra la teatru”.
PARIU ÎNTRE GENERAŢII
De la Anamaria Marinca la Dragoş Bucur sau Ofelia Popii
APRECIATĂ. Anamaria Marinca s-a remarcat în rolul din „432”
Foto: Agerpres
Criticul Valerian Sava afirmă că tinerii, cel puţin în cinema, au înlocuit deja pe afişe numele grele. Din cauza producţiilor extrem de slabe de după ă89, marii actori şi-au găsit refugiul în teatru.
„În cinematograful european, unde cu adevărat reprezentative sunt filmele de autor, nu cele bazate pe star sistemul hollywoodian, destinul actorilor e pe muchie de cuţit. Deşi eminenţi în teatru, mulţi sunt «înlocuiţi» încă din timpul vieţii. Îi «ajută» regizorii fără har sau depăşiţi stilistic, compromiţându-i în montări grandilocvent-retoric-găunoase”, apreciază criticul de film.
Aceeaşi soartă îi pândeşte şi pe tinerii actori care nu ştiu să spună „nu”: „Rare sunt actriţele cu geniul imunităţii unei Dorina Chiriac, cărora nici un «tratament» filmic nu le poate ameninţa evoluţiile, ele mai ştiind să şi refuze frecvent.
Aviz pentru pleiada revelată de filmele noului val, cu un Dragoş Bucur care ar trebui să evite oferte de periferie, ca «După ea», iar Maria Dinulescu să nu repete experienţe precum «Dincolo de America», conchide Sava.
Mircea Albulescu pariază pe Dragoş Bucur
S-au remarcat în roluri puternice ori au luat premii de interpretare Dorotheea Petre (la Cannes, pentru rolul din „Cum mi-am petrecut sfârşitul lumii”), Ofelia Popii (Mefisto din „Faustul” lui Purcărete), Vlad Ivanov, Laura Vasiliu, Mădălina Ghiţescu, Maria Dinulescu, Tania Popa, Imola Kezdi, Ovidiu Niculescu (Leon Negrescu din „Restul e tăcere”), Andi Vasluianu, Alexandru Papadopol sau Crina Mureşan.
Când vine vorba de nume noi pe care le-am putea celebra peste ani, Mircea Albulescu l-ar pune pe Dragoş Bucur în capul listei, ca „cel mai bun dintre noii actori”. Ar urma Dan Tudor, Elvira Deatcu şi mulţi dintre studenţii săi. Victor Rebengiuc ar paria pe Andreea Bibiri, Antoaneta Zaharia, Marius Stănescu, Şerban Pavlu, Marius Manole.
Dintre debutanţii pe care i-a cunoscut, Horaţiu Mălăele se opreşte la doar două nume: foarte tinerii Meda Victor („Nunta mută”) şi Alexandru Potocean ( „432”). Un veteran al criticii de teatru, Florica Ichim, gândindu-se la tinerii „care au ardere”, i-ar aminti pe Sorin Leoveanu (de la Craiova), Bogdan Zsolt (de la Teatrul Maghiar din Cluj), Marius Stănescu şi Andreea Bibiri.
„Lista e lungă”
Radu Muntean i-a lansat pe mulţi dintre ei în cele trei lungmetraje ale sale. „Eu cred foarte tare în noua generaţie de actori. Lista e destul de lungă, de la cei din leat cu Bucur, Mimi Brănescu şi Anamaria Marinca, la generaţia lui Costi Diţă, Paul Ipate şi Potocean.
Sunt oameni care au avut şansa să joace în filme bune şi să funcţioneze într-un sistem cât de cât mai profesionist decât cel de dinainte de ă89”. Eugenia Vodă are şi ea câteva preferinţe printre proaspeţii absolvenţi, unii mai puţin cunoscuţi publicului: Alexandru Potocean, Ioana Anastasia Anton, Alexandru Pavel, Dan Rădulescu, Ilinca Manolache, Nicoleta Hâncu.
Sursa: Evenimentul zilei
0 comentarii:
Trimiteţi un comentariu