„Dumnezeu numără lacrimile femeilor”

Simona Chiţan

Marţi, 17 Noiembrie 2009

MEMORII. În volumul ei autobiografic, actriţa Pia Degermark adună amintirile dramatice ale unei supravieţuitoare.

„Ai grijă să nu-ţi faci femeia să plângă, pentru că Dumnezeu numără lacrimile femeilor” este un verset din Talmud, devenit motto în cartea scrisă de actriţa Pia Degermark. Celebră în anii ’70 pentru rolul Elvirei Madigan din filmul cu acelaşi nume, Pia Degermark este cea mai tânără suedeză care a obţinut vreodată premiul pentru Cea mai bună actriţă la Festivalul de Film de la Cannes.

Volumul, editat de Humanitas, va fi lansat de Gabriel Liiceanu în ultima zi a Târgului de Carte Gaudeamus de la Bucureşti, pe 29 noiembrie. Povestea vieţii Piei Degermark este încă şi mai cutremurătoare decât destinul Elvirei Madigan, artista de circ care

nu-şi poate salva iubirea decât prin moarte.

Prăbuşirea prinţesei

Pia Degermark, născută pe 24 august 1949 la Stockholm, a fost prima suedeză şi, totodată, cea mai tânără actriţă (18 ani), căreia i s-a acordat mult râvnita distincţie de la Cannes. Paradoxal este că viaţa ei a concurat filmul: a fost hăituită de poliţie şi de Asigurări, a făcut închisoare pentru fraudă, a suferit de anorexie, a avut un copil

afectat de „sindromul umbrei” (o formă de autism), instituţionalizat într-o creşă a statului, apoi dat spre adopţie.

Hărţuiala permanentă la care a fost supusă de autorităţi şi toate celelalte încercări ale vieţii au împins-o să se refugieze în solitudine pe cea care, născută într-o familie înstărită, dansa senină şi liniştită, la 16 ani, în Noaptea Învierii, cu prinţul moştenitor Carl Gustaf, şi credea că va avea o viaţă fericită şi întreaga lume la picioare. Această poveste, „cu uluitoarele ei suişuri şi coborâşuri, este o stranie ilustraţie modernă a motivului Rota Fortunae, pentru care Evul Mediu şi Renaşterea aveau, pe bună dreptate, o mare slăbiciune”, consideră Gabriel Liiceanu, în prefaţa cărţii.

„Gustul pentru tragedie al acestor epoci era direct

legat de spectacolul instabilităţii destinelor umane, de viteza cu care Destinul te putea urca în vârful societăţii sau cu care te putea rostogoli apoi în prăpăstiile vieţii. Numai că asta era soarta rezervată cu precădere prinţilor acestei lumi, celor care ajungeau destul de sus ca să aibă de unde se prăbuşi”, explică directorul

Editurii Humanitas.

„Iertarea totală e o raritate”

În 2006, atât de încercata fostă actriţă a publicat volumul „Dumnezeu numără lacrimile femeilor”, memoriile unei supravieţuitoare care-şi reafirmă încrederea în solidaritatea umană, mărturisind că toate aceste încercări au fost un drum

de cunoaştere prin distilarea iertării.

„S-ar putea spune că e cam pretenţios să-ţi apară biografia cât timp mai eşti în viaţă. E o poveste din care, sper, unii ar putea învăţa să nu facă ce-am făcut eu. Personal, am ajuns la convingerea că viaţa ne e dată ca s-o trăim cât mai bine cu putinţă, dar şi ca să iertăm şi să fim iertaţi. În procesul iertării, am renăscut ca o formă generală a umanului. Uneori nu vreau decât să plâng. Şi nu de tristeţe, ci de fericire, de fericire adevărată”, afirmă Pia Degermark.

Actriţa povesteşte, cu amărăciune, despre ce înseamnă să fii victima invidiei pure, să fii un „caz” dintr-un procentaj politic obligatoriu, menit să suporte ura autorităţilor sociale. „Iertarea totală e o raritate, dar, la urma urmelor, viaţa te oglindeşte pe tine, capacitatea ta de a-ţi iubi aproapele, de a i te deschide, de a te apropia de el. Şi pentru a reuşi acest lucru, trebuie să poţi ierta”, concluzionează Pia Degermark.

„Versantul tragic al absolutului în iubire”

În filmul „Elvira Madigan” (1967), regizat de Bo Widerberg, concertul nr. 21 pentru pian şi orchestră al lui Mozart devine laitmotivul dureros pentru imposibila poveste de iubire între acrobata Hedvig Jensen, cunoscută sub numele de Elvira Madigan, şi locotenentul Sixten Sparre (Thommy Berggren), căsătorit şi cu doi copii.

Cei doi decid să fugă împreună, amândoi lasă în urmă trecutul, înfruntând greutăţi inimaginabile din cauza problemelor financiare.

„Pentru dezertorul din armata regală şi pentru fosta dansatoare nu mai există niciun loc pe care să-l poată ocupa în viaţă. Deşi născută «aici», între două fiinţe cu destine reale, ea nu face parte din lumea de aici. Iar cei care sunt prinşi în ea îşi pierd la rândul lor realitatea, devin ireali”, comentează Gabriel Liiceanu. „Şi irealitatea lor este adeverită prin moarte. Moartea e adevărul iubirii, pentru că ea este singura care poate să ateste într-un mod convingător ieşirea îndrăgostiţilor de pe tărâmul realităţii obişnuite”, subliniază filosoful.

Vedetele înlocuiesc eroii

În prefaţă, se punctează că eroul din tragedia tradiţională este înlocuit astăzi de vedetă. Prin premiul de la Cannes, actriţa în tru chipase, pentru întreaga omenire, versantul tragic al absolutului în iubire şi oferise Suediei o glorie nemaiîntâlnită, pe care destinul i-a retras-o cu aceeaşi grabă. „Căci aceasta pare să fi fost drama fetei care, la 16 ani, a fost luată de pe băncile liceului şi căreia, peste noapte, i s-a pus în braţe gloria acestei lumi. Ce-i de mirare că într-un târziu a trebuit să trăiască invocând numărătoarea divină pentru lacrimile cu care apoi a plătit fiecare clipă a gloriei sale?”, se întreabă Liiceanu.

ÎN ROMÂNIA

Lansare la Gaudeamus

Cartea autobiografică a actriţei, „Dumnezeu numără lacrimile femeilor”, va fi lansată duminică, 29 noiembrie, de la ora 12.30, de Gabriel Liiceanu şi Lidia Bodea, la standul Editurii Humanitas, în cadrul târgului de carte Gaudeamus. Salonul se va desfăşura la Romexpo în perioada 25-29 noiembrie. Volumul, lansat în Suedia în 2006, va fi disponibil în librăriile româneşti la preţul de 25 de lei. Cartea, tradusă din suedeză de Liliana Danose Sanuelsson, are o prefaţă semnată de Gabriel Liiceanu şi un cuvânt înainte al autoarei Pia Degermark.

Sursa: Evenimentul zilei