EROTISMUL DICTATURII: Sărutul fierbinte al Războiului Rece

Vlad Stoicescu

Marţi, 10 Noiembrie 2009

EVZ vă prezintă tabloul apocalipsei totalitare din noiembrie 1989, la 20 de ani de la momentul în care zeii comunismului coborau în subsolul istoriei europene, eliberând un continent fracturat de patimile ideologice.

Regis Bossu, fotoreporterul care eterniza în octombrie 1979 celebrul sărut dintre Leonid Brejnev şi Erich Honecker, a fost la Berlin în acel noiembrie, a surprins Zidul ruinându-se şi vorbeşte astăzi, exclusiv pentru EVZ, despre incertitudinile şi miracolul acelor zile. Lumea văzută prin obiectivul francezului, una care îl include şi pe Nicolae Ceauşescu sub chipul monstrului surâzător, închide, în decursul deceniului ‘79-‘89, cercul unui avort ideologic.

Pe 5 octombrie 1979, Regis Bossu apăsa pe declanşatorul aparatului foto şi decola direct în istorie. La tribuna aniversară a Republicii Democrate Germane, simbioza bizară dintre stalinism şi copilul său de suflet năştea un monstru incestuos. Leonid Brejnev îşi lipea buzele de cele ale lui Erich Honecker şi, pentru prima dată, chipul grotesc al comunismului sovietic era imprimat în clar. A fost “sărutul fierbinte al Războiului Rece” şi momentul deschiderii unei paranteze care avea să se închidă un deceniu mai târziu.

Ridurile de pe masca totalitară

La capătul celălalt al istoriei, pândea obiectivul aceluiaşi Regis Bossu. 6 octombrie 1989, patruzeci de ani de glorie RDG-istă, festivităţi înecate în militarism găunos în Berlinul de Est, dar ceva fundamental schimbat în ecuaţia politico-erotică din spatele Cortinei de Fier. Mihail Gorbaciov nu mai are apetitul afectuos al lui Brejnev, iar cei zece ani care s-au aşezat peste chipul comunismului european au lăsat riduri adânci. RDG-ul se pregăteşte să moară, deşi nimeni nu ştie încă asta.

O lună mai târziu, şocul final se produce. Pe 9 noiembrie 1989, televiziunea vest-germană anunţă imposibilul, la ora 22:30: “porţile Zidului sunt larg deschise”. Nu erau, dar nu mai conta. În confuzia iscată, zeci de mii de berlinezi s-au năpustit peste baricadele nedreptăţii. Au continuat s-o facă, zile în şir, într-un cortegiu care însoţea, simultan, moartea unei lumi şi naşterea alteia. Cel mai fierbinte sărut al Războiului Rece avea voie, în sfârşit, să se urce pe zidul tabu.

RUINA

“Voiau să dărâme obstacolul care le ţinuse viaţa în culise”

EVZ: Un fotojurnalist ajunge în Berlin pe 10 noiembrie 1989, încercând să surprindă ritmul istoriei. Iată un mod de a descrie prezenţa ta în oraş, în zilele în care Zidul s-a prăbuşit. E un mod facil şi inexact, din moment ce astăzi ştim că demontarea ordinii socialiste a fost un succes. Acum două decenii însă, ce te aşteptai să găseşti acolo ? Ce căuta Regis Bossu în Berlinul lui noiembrie 1989?
Regis Bossu: Întrebarea mi-a revenit obsedant şi nu am vrut să cred nimic din ceea ce nu vedeam cu ochii mei sau prin obiectiv. Istoria se derula aproape de mine, fără ca eu să îmi pot da seama de importanţa momentului. Pe 9 noiembrie mă hotărâsem să mă ocup de vizita oficială a cancelarului Kohl în Polonia. Seara, în hotelul

din Varşovia, zvonul se răspândise printre mese. Prietenul meu Luc Rosenzweig, corespondentul ziarului Le Monde la Bonn, mi-a răspuns nonşalant la întrebarea “Ce se întâmplă acolo?”. “Ei bine, nu mai există Zidul!” mi-a zis, desfăcându-şi mâinile cu surâsul său obişnuit. Înţelesese foarte bine!

Din acel minut, m-am simţit complet neajutorat. “Ce să fac şi cum să fac să ajung acolo? Negreşit, cancelarul se va întoarce la Berlin, dar nu pot conta pe un loc în avionul său”. M-am hotărât atunci să iau un bilet până la Frankfurt, orice altă posibilitate fiind exclusă. A doua zi a fost îngrozitor. Mă aflam într-un avion care nu decola. În sfârşit, pe la prânz am ajuns la Frankfurt şi m-am înscris pe nişte liste lungi de aşteptare pentru Berlin. Toate zborurile de la Pan-Am erau ocupate. Numai înspre orele 18 mi-am găsit un loc, am ajuns la Berlin, am închiriat ultima maşină disponibilă şi m-am repezit spre Poarta Brandenburg.

Am făcut prima fotografie de pe o estradă înaltă: zidul invadat de mulţimea care jubila, un drapel tricolor agitat pe fondul ilustrei porţi a Germaniei divizate. Pe film, aveam imprimat un prim simbol. Apoi m-am căţărat pe zid, înconjurat fiind de toţi oamenii aceia din Vest care ocupaseră ca nişte învingători marea construcţie. În faţă, se aflau aliniate calm gărzile de frontieră, încă apărându-şi de invadatori teritoriul aflat sub control. În acel moment, am regretat profund că nu aveam cu mine un mic trepied. Chiar şi un pic neclară, această fotografie mi-ar fost de mare folos în situaţia aceea tensionată şi tulbure, cu un deznodământ care ar fi putut fi tragic.

Fotografiile pe care le-ai făcut în acele zile, mărturiile de astăzi, spun fiecare o poveste despre inspiraţie şi mister. Regis, te-ai plimbat printre acei germani decişi să schimbe istoria. Ce i-a motivat să iasă în stradă? Ce i-a legat?
Ceea ce s-a întâmplat atunci s-a menţinut în limitele unei mari sărbători euforice. Bineînţeles, fiecare celebra în felul său - şampania, berea, omul inconştient aruncându-şi sticla goală în direcţia gărzilor, focurile de artificii explodând ca nişte gloanţe şi, de asemenea, mâinile întinse înspre fraţii din faţă. Cei mai mulţi erau bucuroşi, unii aveau o mină gravă, îngrijorată. Purtat de colo-colo de mici izbucniri de simpatie, nu avem timp să aprofundez sentimentele care se năşteau în jurul meu. Nu reţin cuvinte, doar imagini.

Dintr-o cabină telefonică am sunat acasă, la soţia mea însărcinată. Era lipită de televizor şi mi-a rezumat ceea ce vedea: “se deschide Bernauerstrasee”. Cunoşteam bine locul. Era acolo un turn de observaţie de lemn pentru vizitatorii Zidului şi, ajuns acolo, am asistat la spectacolul macaralelor care făceau o breşă în perete, breşă care urma să fie folosită în dimineaţa următoare. Apoi, a doua zi, încă de la răsăritul soarelui, un val de oameni din Est a început să curgă, în linişte şi ordine. Scopul? Voiau să dărâme obstacolul care le ţinuse, într-un fel, viaţa în culise.

“Oameni cu cărucioare şi copii soseau din spatele zidului şi se desprindeau din mulţime părând că fug către un destin necunoscut, privind totuşi înapoi către acea ruina poroasă care însemna sfârşitul unui mod de viaţă. Unii păreau trişti. Alţii jubilau în tăcere, neavând încă ştiinţă de a se exprima liber”
Regis Bossu, fotoreporter francez

BUZELE RUSEŞTI

“Viaţa îi pedepseşte pe cei care întârzie”

În octombrie 1989 ai participat la festivităţile prilejuite de cea de-a patruzecea aniversare a Republicii Democrate Germane. O lună mai târziu, castelul dictaturii se năruia. Ai presimţit ceva în înlănţuirea haotică de evenimente?
Ceremonia celei de-a 40-a aniversări ar fi trebuit să fie, pentru mine, un remake al celei de-a 30-a. Fotografii de politicieni, parade, armament. “The show must go on”, credeam. Pe 4 octombrie, însă, câteva familii care manifestau în faţa Ambasadei SUA, unde voiau să fugă, au fost reprimate manu militari. Bineînţeles, se zvonea că soseşte şi Gorbaciov, omul care avea toţi aşii în mânecă şi îi scotea unul câte unul. Încă mai avea câteva cărţi de jucat, pe atunci...

Foto: Reuters

Eu mă concentram asupra momentului sosirii sale la aeroport, animat de o singură idee: sărutul dintre Gorbi şi Erich. Când l-am fotografiat, împreună cu mulţi alţi colegi, mi-am dat seama că este, de departe, mult mai puţin “călduros” decât acela dintre Leonid şi Erich din urmă cu zece ani. Apoi, Gorbi s-a îndreptat către jurnalişti, rostind celebra sa fraza, “Wer zu spat kommt...” (n.r. Viaţa îi pedepseşte pe cei care întârzie). Îmi amintesc că, în timpul recepţiei oficiale, mulţimea manifesta în Alexanderplatz, poliţia şarja, bastoanele se năpusteau în ploaie şi arestările erau numeroase. Noi, fotografii, eram urmăriţi ca nişte ţinte. Unul dinte flash-urile mele a fost spart în busculadă, dar am evitat arestarea fugind repede şi urlând în franceză. Estul dădea în foc şi Vestul privea necrezându-şi ochilor.

Regis, ai evocat mai sus “sărutul”. Cu zece ani înainte de căderea Zidului ai surprins acel instantaneu iconic, cu atingerea grotescă dintre Leonid Brejnev şi Erich Honecker. E, în opinia mea, imaginea care desenează în detaliu povestea regimurilor comuniste din spatele Cortinei de Fier. Poţi să-mi descrii istoria din spatele acelei fotografii?
În acea seară de 5 octombrie 1979, am avut noroc. Se ţineau discursuri, se schimbau medalii şi se săruta ruseşte în semn de felicitare. În ciuda locului incomod pe care îl ocupam, am putut da zoom şi am reuşit să le fotografiez exact feţele. Săptămâna următoare, Paris Match a expus sărutul pe două pagini. Era pentru prima dată când doi lideri politici din blocul de Est erau prezentaţi într-o manieră atât de intimă, de clară. Sentimentele resimţite de cititor au variat între dezgust şi admiraţie în faţa acelui exhibiţionism care sugera apropierea unor oameni şi aşa dependenţi unul de celălalt. A fost sărutul fierbinte al Războiului Rece. A doua zi, prin fata reprezentanţilor presei a defilat armata, ca semn al puterii.

Marea fotografie din Paris Match a ajuns şi în mâinile lui Dimitri Wrubel care a păstrat-o cu sfinţenie, convins că va veni o zi în care o va picta la dimensiuni şi mai mari pe un zid. Zece ani mai târziu, şansă i-a surâs prin dărâmarea Zidului Berlinului şi crearea East Side Galery. Opera sa relua ideea fotografiei mele, evidenţiind o dată în plus detaliile unei iubiri forţate. Timp de douăzeci de ani nu am făcut decât să constat succesul din ce în ce mai mare al frescei, dar şi faptul că foarte puţini oameni ştiau ce se afla la originea ei. Abia la momentul renovărilor care au avut loc în iunie 2009 m-am întâlnit cu Wrubel. Fotograful si pictorul.

Regis Bossu (stânga) şi Dimitri Wrubel. Foto: Reuters

MONSTRUL PE COVORUL ROŞU

“Rebelul Ceauşescu trebuia mângaiat pe blăniţă”

Remarc că, în octombrie 1984, i-ai surprins şi pe soţii Ceauşescu, la o întâlnire cu Helmuth Kohl, în Bonn. Ce impresie ţi-a făcut dictatorul român?
M-am deplasat pentru Ceauşescu până la Bonn, ştiind că nu există nicio miză politică şi că vizita sa e una de rutină. Pentru un fotograf freelancer este important să speculeze fotografia unui dictator alături de soţia sa atât de temută. Un cuplu de monştri surâzători care înaintau pe covorul roşu. Erau însă nişte rebeli ai comunismului. Deci, trebuiau mângâiaţi pe blăniţă. Exemple mai sunt: Ferdinand Marcos şi Imelda, Slobodan Miloşevici şi Mirjana, Erich şi Margo. Lista e lungă, dar frecventarea celor aflaţi pe ea e îndoielnică.

Ai avut vreodată impresia că viaţa ta s-a învârtit într-un cerc perfect în decada dintre 1979 şi 1989? Sărutul dintre Brejnev şi Honecker, apoi Ceauşescu alături de Kohl şi, în fine, căderea Zidului – ai fost acolo de fiecare dată. Poţi să extragi ceva din istoria asta ciudată?
Zece ani de istorie. Lumea e mare, la fel şi războaiele sau mizeria. Pentru a putea trăi, un freelancer trebuie să fie înconjurat de multe evenimente. Sunt rare fotografiile excelente care să fie publicate timp îndelungat şi care să rămână în memorie. Deşi politica nu era specialitatea mea, raporturile dintre Est şi Vest erau un subiect de observat de aproape pentru că încercam mereu să surprind rarele momente în care o vizită banală ar fi putut răbufni în imagini încărcate de simbol. Peste toate însă, istoria îşi urma cursul imprevizibil şi îşi vedea trăind actorii. Care eram noi toţi.

Căderea Zidului a avut un efect ciudat, pe care l-aş rezuma astfel: sub forma unor bucăţi de beton, istoria era pentru prima oară demontată şi luată acasă. Regis, ai participat şi tu la ceremonia asta de devorare a comunismului?
Da, mai am şi acum câteva bucăţele. Nu le acord însă importanţă. Fotografiile mele cu zidul dinainte şi din timpul căderii rămân martorii vii ale prezenţei mele. Şi, la douăzeci de ani de la eveniment, există o mărturie pe care eu nu o pot neglija, ascunsă în pictura unui artist rus norocos. Sunt prezent în umbra succesului său, pe simezele East Side Galery, hrănind memoria.

Dacă aş deţine puterea magică de a te trimite înapoi în 1989, te-ai întoarce tot la Berlin? Sau ai prefera ceva mai riscant, precum revoluţia din România?
Germania mi-a fost suficientă ca teritoriu. Nu posed calităţile unui mare reporter de război. Prieteni jurnalişti au părăsit zidul pentru a merge direct în România. Dar, nu! Berlinul era un spaţiu familiar unde puteam să mă manifest foarte bine. Eliberarea unui alt popor era, bineînţeles, o veste importantă pentru fiecare cetăţean devenit liber. Dar erau prea multe locuri în care evenimentele se precipitau în acelaşi timp. Erau ca nişte cezariene multiple prin intermediul cărora venea pe lume democraţia.

“O revistă franţuzească a pus pe copertă o fotografie de-a mea în care se vedea zidul stăpânit de oamenii aşezaţi pe el, dintre care o singură persoană era în picioare arătând semnul victoriei, cu degetele în formă de V îndreptate spre cer. Titlul era “Unda de şoc care zguduie Europa”. Trebuie acum să ne ocupăm de restul de ziduri care sunt încă în picioare în lume. Grea sarcină!”
Regis Bossu, fotoreporter francez

“ICH BIN EIN BERLINER”

“Domnule Gorbaciov, dărâmaţi acest zid”

Regis Bossu, francezul atipic retras astăzi în Griesheim, un orăşel din centrul Germaniei, scrie cu un amestec de teamă şi speranţă următoarea fraza: “acum trebuie să ne întoarcem atenţia către celelalte ziduri care sunt încă în picioare, pe glob”. Urmează punctele de suspensie şi, deasupra lor, toate instantaneele poveştii ciudate prin care a trecut Europa în ultima jumătate de secol.

Istoria scurtă e aşa: zidurile începuseră să cadă de ceva vreme într-o Europă pentru care, după decenii de amnezie, venise în sfârşit vremea depăşirii iluziilor. Nici măcar Moscova nu mai credea în ele. Noiembrie 1989 doar a umplut simbolic nevoia de mituri a celor care tânjeau după libertate. Docurile din Gdansk escaladaseră însă mult mai devreme peretele, odată impenetrabil, al totalitarismului.

Solidaritatea care pulverizează

“Domnule secretar general Gorbaciov, veniţi la această poartă. Domnule Gorbaciov, deschideţi această poartă. Domnule Gorbaciov, dărâmaţi acest zid”. Era 12 iunie 1987 şi Ronald Reagan vorbea de la pupitrul instalat în faţa Porţii Brandenburg, chiar lângă Zidul Berlinului. Preşedintele american nu avea de unde să ştie că, peste trei ani, infamul perete avea să fie doar o amintire, într-o Germanie pregătită după decenii să redevină una.

Până la urmă, însă, nici Reagan, nici Gorbaciov nu au reuşit să pulverizeze zidul. Au făcut-o, într-un imens exerciţiu de solidaritate, berlinezii, amintind de celebra fraza rostită în 1963 de Kennedy. “Ich bin ein Berliner” s-a transformat, în noiembrie 1989, în strigătul inconfundabil al nevoii de libertate.

Sursa: Evenimentul zilei