| Andi Rădiu, Italia | Joi, 20 August 2009 |
Evz.ro a urmărit expediţia acestuia, despre care a relatat încă din luna mai. Întors în Italia, Petru Vătăman a povestit aventura care l-a dus pe unul dintre cele mai provocatoare trasee de alpinism profesionist.
“Au fost două expediţii superbe, în care am reuşit să urcăm steagul Romaniei pe două dintre Seven Summit, cele şapte vârfuri cele mai înalte de pe cele şapte continente ale globului” declara românul, în urmă cu două luni, pentru evz.ro.
Înainte de plecarea în expediţia de pe Alpamayo, din luna iunie-iulie, alpinistul român vorbea despre intenţiile şi motivele care l-au determinat pe el şi pe colegul său, italianul Marco Antonio Zappa, să aleagă Alpamayo.
“Am făcut această alegere împreună cu Marco din mai multe motive. Primul şi cel mai important vorbeşte de la sine: în 1966 Alpamayo a fost declarat de către UNESCO cel mai frumos munte din lume. Cu cei 650 de metri finali, cu înclinatie între 60-80%, va fi pentru noi o provocare pe care o vom înfrunta cu umilinţă si determinaţie. Am învăţat pe pielea noastră că în momentul în care eşti pe vârf nu eşti tu cel care a urcat muntele ci dimpotrivă este el cel care ţi-a acordat permisia să-l urci. Pentru a putea înfrunta în condiţii bune de aclimatizare aceasta escaladă pe gheaţă, vom urca la început pe trei varfuri: Urus (5480 mt), Ishinca (5535 mt) şi Tocllaraju (6032 mt), după care vom încerca atacul pe Alpamayo (5947 mt). Dacă vom mai avea energie şi condiţiile meteo ne vor permite vom încerca şi Quitarraju (6034 mt). Acesta este programul nostru şi speram ca acolo sus cineva să ne dea o mână de ajutor”.
La reîntoarcerea în Italia, Petru Vătăman a oferit pentru evz.ro jurnalul său de expediţie.
Petru Vătăman (stânga jos), pe vârful Alpamayo, alături de doi dintre colegi
Începutul a fost dedicat pregătirilor, aclimatizării şi adaptării la noul fus orar.
28 iunie Noaptea, puţin agitată de schimbarea de fus orar care ne-a văzut treji şi plini de viaţă la 4 dimineaţa! La 7.30 am luat autobuzul pentru Piten, 3.800 de metri,pe un drum murdar şi stricat. De la 3.800 de metri altitudine au fost prevăzute patru ore de mers pe jos, până la laguna Churup, o minune a naturii, ce constă dintr-un lac verde smarald la poalele vârfului Churup (m. 5.540). Nici unul dintre noi nu a suferit de sindromul RAM (rău acut de munte) şi aceasta este de bun augur pentru acestă săptămâna.
29 iunie Am ajuns pe un platou, la o altitudine de 4.350 de metri, înconjurat de vîrfuri de peste 6.000 de metri, Aici era lumea noastră şi pare a fi cu adevărat raiul pe pământ. Am decis să montăm tabăra la adăpost de roci, lîngă râul care urma să ne fie baie, bucătărie, duş.
Au urmat ascensiunile pe trei vârfuri de peste 5.000 de metri altitudine, dintre care ultimul, de 6.032 m., denumit şi “capcana de gheaţă”, l-a pus la mare încercare pe alpinistul român. Jurnalul ţinut de el descrie exact eforturile făcute dar şi satisfacţiile de care au avut parte membrii expediţiei.
Sună alarma la ora două şi plecăm la trei. Morena de dinainte de Urus s-a dovedit repede un test sever. Nu am avut timp pentru a ne încălzi şi am urcat deja o pantă foarte abruptă. La 5.000 de metri am terminat, în cele din urmă, cu morena şi am ajuns la gheţarul care o alimenta, unde a trebuit să ne punem crampoanele şi am decis să ne legăm cu două coarde separate pentru a ne permite să continuăm.
La peste 5000 de metri eşti întotdeauna obosit şi cele trei pante îngheţate par să nu se termine, dar, în cele din urmă, ca prin magie, apare în stînga Cumbra Urus. Atât de multe ori am pronunţat „la naiba” încât a devenit o expresie comună. Ultimii 100 de metri sunt cei mai grei, iar în mintea mea apare în faţa ochilor imaginea lui Michelle şi a Barbarei (n.r. fetiţa şi soţia alpinistului), care mă însoţesc pentru a ajunge pe culme.
2 iulie Ascensiunea pe vîrful Ischinca (5.535 m altitudine)
Alarma a sunat la ora două şi am plecat la trei, pentru o zi lungă la Ischinca. O ascensiune lungă care ne-a făcut să ne amintim repede decalajul care ne aşteaptă, dar ritmul este susţinut. La 500 de metri de la pornire ne-am pus crampoanele. Am decis pentru o cale de ascensiune de mai mare angajament, dar care ne permite ascensiunea versantului opus pentru a completa întregul perimetru de munte. Coborârea a fost lungă, dar am observat că aclimatizarea s-a terminat acum şi am început să savurăm atmosferă de prietenie între noi şi să ne relaxăm.
4 iulie Ascensiunea pe vârful Tocllaraju (6.032 m altitudine) care, tradus in limba română, înseamnă “capcana de gheaţă”.
“Credeam că am ajuns acum la vârf după doi sateliţi făcuţi fără mari dificultăţi, dar se pare că motorul meu s-a gripat. Sunt foarte obosit, vomit şi am dureri abdominale difuze, care mă forţează să mă opresc. Am început să mă îngrijorez serios, chiar acum, chiar aici pe muntele cel mai dificil din această săptămână. Nu mi-e teamă că nu voi avea forţa de a ajunge în vârf şi de a coborâ. Cred, în primul rînd, că este prima expediţie în care responsabilitatea mea s-a schimbat şi că acasă mă aşteaptă o fetiţă fantastică de 7 luni, care a început deja să-mi spună “tată”.
Chiar imaginea ei este cea care îmi dă forţa mentală de a continua, dar nu mai ştiu pentru cât timp. Un alt perete. Poate că dincolo de el este culmea şi apoi toate energiile mele, mai ales cea mentală, mă vor împinge înainte. Nu îi văd pe Pancho şi Marco, dar sunt sigur că sunt undeva în spate, aşteptând, şi sunt mai mult ca sigur că Marco va trece de acest zid! Nu-mi aduc aminte cum am parcurs acea secţiune, dacă am mers singur sau dacă m-a târât cineva dintre ceilalţi. Foarte probabil. Dar pot săruta zăpada de pe vârf. Acum am înţeles de ce se numeşte “capcana de gheaţă”.
Un eveniment nedorit a fost pe punctul de a anula ascensiunea pe vărful Alpamayo, principalul obiectiv al expediţiei. Românul a suferit o entorsă la glezna dreaptă şi numai ambiţia şi un efort supraomenesc l-au făcut să continue.
Alpinistul român (al doilea din dreapta), alături de colegii de expediţie
Iată ce scria un alt membru al echipei:
10 iulie Pentru a recupera cel puţin o zi din cele pierdute ne-am decis să parcurge cele două etape care aveau să ne ducă la tabăra de bază la Alpamayo într-un singur mod. Am folosit caii care, fără a muşca şi cu scurte opriri, ne-au fost de mare ajutor. Cu toate acestea, această decizie a dat naştere unui eveniment neaşteptat. În timpul unei opriri Pepi (n.r. Petru Vătăman) cobora de pe un patruped şi a făcut o entorsă severă la glezna dreaptă, care în câteva minute a devenit cât un pepene.
În ciuda îngrijirilor medicale ale lui Marco (glezna permitea fiecare mişcare, dar cu durere) atmosfera din cadrul expediţiei noastre s-a schimbat radical. Pepi nu a mai rostit niciun cuvînt din acel moment până a doua zi dimineaţa, doar suspine mici şi lacrimi de disperare şi de furie. Marco, la rândul lui, a încercat, în toate modurile, să-l încurajeze şi, imediat ce am a ajuns la tabăra de bază, după opt ore de călărie, la 4.330 de metri, a pus glezna în râul de gheaţă care izvora din gheţar. Efectul anestezicului a contribuit în parte la emiterea de ipoteze mai optimiste pentru a doua zi”.
Cu toate că era accidentat, românul a pornit în ascensiunea pe vârful Alpamayo şi nu a ezitat să-şi ajute partenerul, aflat la rândul său într-o situaţie foarte grea. Împreună, cei doi au reuşit să escaladeze vârful.
Fiecare componentă a grupului îşi are rolul său şi al meu este de a fi atins ultimul din şir cu sarcina de a recupera toate materialele angajate pentru siguranţă. Acesta înseamnă pentru mine oboseală ulterioară şi lovituri suplimentare pentru a recupera un cui de gheaţă rece, întunecat şi de sticlă. Continuă să vină continuu bucăţi din gheaţă care. Cu cât înaintăm totul se transformă într-un mare risc. Această ultimă etapă, este în întregime o placă de sticlă şi găsirea de puncte de sprijin devine o afacere. De asemenea, glezna mea a fost forţată şi este un imens efort în continuare.
Am făcut însă promisiunea de a face cele mai bune urări pentru prima zi de naştere a lui Michelle, în vîrful muntelui cel mai frumos din lume. Mă găsesc, împreună cu fantasticul grup internaţional, cântând atâtea urări, în atâtea limbi diferite, încât îmi dau lacrimi de bucurie.
După nenumărate riscuri, accidentări şi eforturi supraomeneşti, Petru Vătăman şi-a mai trecut în palmares o performanţă. Puterea i-au dat-o gândurile îndreptatea către soţie şi fetiţa sa.
13 iulie În timp ce sunt pe gheţar, cu Marco în faţa mea care tulbură pacea cu cîntecele sale, mii de gânduri îmi inundă mintea. Mă gândesc de unde am început, la toate sacrificiile făcute, la planurile zilnice de la birou.
Acest vis, care cu numai câţiva ani în urmă părea imposibil, l-am realizat cu un grup internaţional de prieteni extraordinari, ce vor rămâne pentru totdeauna în inima mea.
Cred că această expediţie mi-a schimbat viaţa. Mă gândesc la primele lucruri care mă aşteaptă la întoarcerea acasă: ochii lui Michelle şi dragostea pentru Barbara.
Sursa: Evenimentul zilei
0 comentarii:
Trimiteţi un comentariu