| Diana Evantia Barca | Luni, 23 Noiembrie 2009 |
„Mulţi vin şi mai toţi se pierd în atâta exotic, printre moschei şi minarete, ratând, astfel, esenţialul”, spun unii, lăudându-i pe cei ce placă păstrând în gând sirenele vapoarelor, valurile Bosforului spărgându-se de chei sau huruiala motoraşelor învechite care împing bărci pescăreşti înnegrite de timp.
Se spune că îţi trebuie cel puţin zece zile în Istanbul pentru a-l înţelege, iar eu am stat doar cinci, de bună seama l-am înţeles doar pe jumătate. Ar putea fi tocmai jumătatea pe care o ratează amatorii de chilipiruri, cei care, mai eficienţi decât oricare alţii, duc acum renumele Constantinopolului mai departe. Meditând la oraşul său „de la marginea continentului”, Pamuk vorbea despre permanenta sa oscilaţie între fascinaţia Europei, pe de o parte, şi incapacitatea de a se detaşa de trecut, pe de alta. "Ruşinosul secret de familie al Turciei", pe care ţara încă pare a se strădui să-l depăşească.
Apăsate de prea multă istorie, oraşele vechi fac eforturi să-şi afirme contemporaneitatea, fie dând istoriei forme şi culori actuale, fie defilând cu strălucirea şi luxul pe care-l caută îndrăgostiţii de Hollywood. Aşa cum Grecia îşi anunţa cu câţiva ani în urmă metroul nou de la Atena, ambiţia de a deveni platformă economică europeană şi, în Salonicul pe atunci capitală culturală a Europei - arta şi ideile contemporane, Turcia face, la rândul ei, eforturi.
Iar acestea sunt duble, pentru că porneşte deja cu o dorinţă amânată: aceea de a fi parte a Europei moderne. „Se va spune că Orhan Pamuk este pentru Istanbul ceea ce a fost James Joyce pentru Dublin”, gândea scriitorul născut pe malul Bosforului, adăugând că îşi imaginează oraşul său natal ca pe o margine a Europei şi nu ca pe un centru al acesteia. „Desigur, dacă trăieşti acolo, vei fi încercat de anxietatea naţionalismului, ţara ta e importantă, oraşul tău e important”, mai spunea scriitorul laureat cu Nobel în 2006. Pentru 2010, Istanbulul, conştient de rolul său şi păstrându-şi aspiraţiile tradiţionale, pregăteşte un scenariu grandios.
Centru cultural al Europei moderne
Fără să-şi renege bizanţul sau moscheile, oraşul care a fost, de-a lungul timpului, capitală a trei mari imperii are acum orgoliul a fi capitală pentru a patra oară: de data asta a Europei culturale. Amânându-şi marile aspiraţii europene pentru 2015, Turcia îşi adună deocamdată din buzunarele cu faimă milioanele de dolari cu care să-şi impresioneze milioanele de oaspeţi care umflă optimismului fără precedent al estimărilor pentru anul viitor.
Două milioane de dolari au fost deja cheltuite anul acesta în programe de promovare, iar la anul, autorităţile vor da alte două milioane şi jumătate, sume la care se adaugă fondurile adunate din mediul privat şi care vor permite, spun oficialii turci, un an de expoziţii, festivaluri şi concerte. Pare o sumă modestă, dacă ne gândim că pentru programul Sibiu Capitala Culturală Europeană au fost cheltuiţi în 2007 în total peste 13 milioane de euro, potrivit bilanţurilor finale, însă fondurile adunate de Turcia din mediul privat vor fi probabil sensibil mai mari, gândind că numai concertul trupei U2, programat pentru 6 septembrie, înseamnă aproximativ patru milioane de euro.
Cu cei opt milioane de turişti adunaţi anul trecut în statistici, Istanbulul a urcat în 2009 pe locul al treilea în topul celor mai vizitate oraşe europene, după cosmopolitele Londra şi Paris. În 2010 sunt aşteptaţi peste trei milioane de turişti în plus, în total peste 11 milioane de suflete care să vor ticsi sălile festivalurilor, galeriile de artă sau cinematografele.
Ceai negru şi o baie turcească
La Istanbul se vorbeşte de programe europene, despre oportunitatea extinderii şi despre criza economică. "Burghezia turcă trăieşte suferinţa şi mânia pierderii speranţelor occidentalizării. Deşi şi-a pierdut aceste speranţe, se străduieşte, parcă, să dea impresia că nu şi le-a pierdut. Adevărata mânie provine din faptul că în acest răstimp nu ne-am occidentalizat, că Europa nu ne doreşte", spunea Orhan Pamuk.
Jurnaliştii străini, începând cu cei de la National Geographic şi terminând cu cei din Iranul care asigură Turciei cam un milion şi jumătate de turişti anual, răscolesc deja oraşul în căutarea acelui ceva „neoccidentalizat” şi care, fără Turcia, ar lipsi de pe harta lumii. O baie turcească. La timpul potrivit, adică după un drum lungit doar cât e necesar prin bazarul din vecinătate şi după ce ai băut ceai cu fiecare dintre negustorii care te ispitesc în prăvalia lor. Să accepţi un ceai nu te obligă să cumperi, dar, dacă o faci, e bine să ştii că îţi vând falsuri cu seninătate: tu ştii că sunt falsuri, ei ştiu că tu ştii, iar tocmeala continuă cu seninătate. Falsurile care umpleau nu de mult România, la pachet cu saharienele Pyramid şi adidaşii de plastic, sunt împinse spre gurile de metrou sau pieţele sărace.
În bazar, falsurile au mândria lor, mai ales că-şi împart locul cu câteva dintre marile simboluri ale ţării, de la covoarele şi ibricele care şi-au câştigat singure faima, până la eşarfele cu bănuţi şi sutienele care înzorzonau cândva vestitele haremuri. Foiala oraşului rămâne în urmă în momentul în care, închizând o uşă masivă, începe călătoria printr-un fel de căsuţa a misterelor, cu pereţii scorojiţi de aburi şi de vreme sau, după caz, acoperiţi cu mozaicuri elegante.
„Come”, îţi cântă misterios, probabil singurul cuvânt în engleză pe care-l ştie, una dintre femeile care urmează să te ducă de mână prin hammam până la dala de marmură pe care, odată întins, simţi căldura intrându-ţi în corp, odată cu aburii care ţi-l înmoaie până când poate fi curăţat, spun turcii, mai bine decât în oricare dintre băile europene. Se spune că hammam-ul este un lux pentru corp şi pentru minte.
Dacă rămân frustrate amândouă, sigur va fi un răsfăţ pentru piele şi pentru ochiul avid de imagini noi: pereţii scorojiţi în mai bine de patru sute de ani în care aburii le-au topit vlaga, robineţii de metal învechit şi bazinele garnisite cu flori de piatră, ca într-o pictura de Ingres.
Câteva ore în trafic şi posibilitatea unei insule
Există un oraş splendid la răsărit! Să-l vizităm înainte să vină puhoiul din 2010! – avertiza un editorialist american, ignorând faptul că, de la anumite intensităţi în sus, nuanţele îşi pierd importanţa. Până la urmă, piaţa Taksim îşi câştigase înainte de 2010 renumele de cel mai circulat loc din Europa, cu ameţitoarea cifră de peste trei milioane de oameni care o traversează zilnic.
Cei 12 milioane de locuitori ai Istanbulului, - care în realitate ar putea fi 18 milioane cu tot cu veneticii din Anatolia, alături de milioanele de turişti care vin anual la Înalta Poartă se calcă pe picioare în pieţele publice, se înghesuie în traficul permanent blocat, tiscsesc până la refuz magazinele, se adună în muşuroaie diforme prin curţile moscheii Albastre şi în palatul Topkapi sau stau ciucure în jurul ţepuşelor pe care rumeneşte carnea de oaie pentru a testa la ea acasă probabil cea mai exportată invenţie turcească, kebapul. Peste 500.000 dintre turişti vin anual din România.
Orice taximetrist va găsi uşor o cale să-ţi dubleze, să-ţi tripleze sau, în general vorbind, să-ţi multiplice tariful, judecându-te după faţă, de câte ori consideră că meriţi, iar la final îţi va cere banii jurându-ţi loialitate cu termene generoase, variind de la durata vieţii până la cea a şederii tale la Istanbul. Traficul cumplit aminteşte de foşgăiala minuţioasă şi greoaie a bizanţului şi face din Bucureşti o amintire frumoasă.
Râurile de maşini stau împietrite pe drumurile ce se revarsă de pe colinele împădurite cu hoteluri de lux spre Bosforul ticsit de restaurante. Cea mai mare problemă a Istanbulului este traficul – par să fi căzut de acord oficialii din ministerul turc al turismului, care speră ca situaţia să se amelioreze imediat ce se va ivi cel de-al treilea pod care să lege partea asiatică de cea europeană a oraşului. Pe cele două poduri existene stai cu orele, urmărind malurile, la rându-le ticsite, în primul rând de şiruri de trecători care se scurg în coloane compacte, ca două sensuri ale unor benzi rulante.
Balustradele sunt şi ele acoperite, de trupurile înclinate în unghi aproape drept ale pescarilor care, umăr la umăr şi ridicând aproape în sincron beţele undiţelor, se încordează să ghicească în adâncuri recordul de specii de peşti ce aglomerează şi ele apele Bosforului. Peste 80 la sută dintre bărbaţii din Istanbul pescuiesc şi dacă, sătul de trafic, eşti tentat să le îngroşi rândurile, pentru numai cinci euro primeşti întregul echipament necesar şi un prim curs de îndemânare de la cel care ţi-l închiriază.
În jur se claxonează, se zbiară într-o limbă care sună dur, se fac manevre nemiloase. Babilonie. Apocalipsă. Însă, aşa cum a decis unul dintre teoreticienii angoaselelor contemporane, există, totuşi, posibilitatea unei insule. Cu sarailii, baclavale, harem, ghiudem şi poveşti ale altor timpuri, sau cu limuzine Ferarri, femei cu alură de Las Vegas, vapoare de lux, restaurante şi hoteluri cu multe stele.
Raliu e noapte pe Bosfor
Bruce Willis ia cina pe malul Bosforului, la clubul Reina, alături de prietenul său, Roberto Cavalli, anunţă patronii clubului care asigură primele ştiri mondene pentru presa tabloidă din Turcia, un fel de Bamboo mai exotic a cărui intrare este permanent păzită de camerameni şi paparazzi, iar zidurile - fortificate pe timpul nopţii cu maşini de lux.
Marile vedete vin cu şalupele şi sunt aşteptate la debarcader de bodyguarzi. E raliu de vapoare noaptea pe Bosfor, valurile se ridică în urma bărcilor cu motor, sub luminile colorate ale podului nou, care îşi aruncă umbrele în mare de la o înălţime de o sută de metri.
Vapoarele de croazieră taie strâmtoarea cu viteză, iahturile închiriate se apropie unele de altele în timp ce ocupanţii lor se măsoară din priviri şi-şi fac cu mâna, iar nenumăratele dinner-cruises se târâie burţile generoase lin pe lângă mal. În cel mai mare oraş al Turciei, cel mai mare club anunţă trendurile, în modă, în muzică, în viaţă de noapte.
Zâmbete albe, lux, standig. Până la urmă Istanbulul (sau chiar Constantinopolul, dacă am vrea să respectăm întocmai istoria), este oraşul în care vestitul Orient Expres aducea cândva regii, nobilii şi bogătaşii plecaţi de la Paris în cutarea luxului exotic, rezervat, aşa se pare, numai estului.
IMOBILIARE. Locuinţele de pe malul Bosforului ajung să coste şi milioane de dolari
Fotografii: Octavian Cocoloş
Sursa: Evenimentul zilei
0 comentarii:
Trimiteţi un comentariu