Când a izbucnit criza actuală, numeroase guverne au anunţat masive planuri de relansare sau de stimulare economică. Cu toate acestea, experienţa părea să arate că cheltuielile publice şi deficitele pe care le presupun nu accelerează în mod durabil creşterea. Apologeţii stimulării ne spun că ineficacitatea acestora în trecut se explică prin sumele modice puse în joc. Şi, pentru a se justifica, aceştia îl scot pe Keynes pe care îl credeam desconsiderat, dar pe care evenimentele recente ar părea că-l reabilitează. Bucuroşi de un astfel de sprijin intelectual, liderii politici, cu preşedintele Obama în capul listei, s-au arătat îndrăzneţi cu banii contribuabililor lor, lansând programe care au urcat deficitele lor bugetare anuale până la 13% din producţia naţională. Deficite care, acumulându-se, măresc considerabil datoria publică. La vremea lor, adepţii lui Keynes au pretins că un dolar cheltuit de către stat creează mai multă avuţie decât un dolar cheltuit de către sectorul privat. Este faimoasa teorie a multiplicatorului în care majoritatea economiştilor, din lipsă de validare empirică, au încetat să creadă de mult timp. Şi iată că dintr-o dată se încearcă convingerea noastră de validitatea acesteia.
Christina Romer, şefa consilierilor economici de la Casa Albă, a prezentat, alături de un alt cercetător, la începutul acestui an proiecţii arătând care ar fi nivelul şomajului în Statele Unite cu sau fără planul de stimulare de 787 de miliarde de dolari al preşedintelui Obama. Acest studiu, prin optimismul său, a contribuit în mod cert la convingerea Congresului să adopte acest plan.
După calculele acestor cercetători, la ora actuală, ţinând cont de multiplicatorul calculat de aceştia, rata şomajului în Statele Unite ar fi trebuit să fie 7,7%. În realitate, ea depăşeşte 10% în momentul de faţă. Un fapt care dovedeşte încă o dată că şi cele mai nemăsurate deficite publice nu au un efect pozitiv asupra creşterii economice şi ratei angajării !
Eşecul previziunilor întemeiate pe multiplicatorul keynesian nu zdruncină în mod vizibil convingerile politicienilor. Pentru ei, cheltuielile publice se justifică cel mai adesea prin necesitatea de a salva locurile de muncă. Aceştia promit că în schimbul deficitelor abisale un număr colosal de noi locuri de muncă. Preşedintele Obama, de exemplu, a anunţat crearea a 3,5 milioane de locuri de muncă înainte de finalul lui 2011.
În Franţa, guvernul nu se mulţumeşte cu dorinţa de a crea noi locuri de muncă sau de a salva firmele. Acesta îşi închipuie că ştiu să aleagă proiectele rentabile pe termen lung mai bine decât sectorul privat. Guvernul francez va lansa în curând un împrumut XXL, al căruit produs va finanţa ceea ce comisii şi birocraţi consideră a fi investiţiile viitorului (un fel de mini Gosplan postcomunist).
Dacă este fabulos că un stat cheltuieşte fără seamă, n-ar trebui să ne întrebăm şi asupra contrapartidei reprezentată de această risipă ? Două probleme se pun cu privire la acest subiect. Cea dintâi priveşte efectul de leveraj al banilor care finanţează proiecte guvernamentale. Atunci când sectorul public se finanţează, fie prin impozitare sau prin datorie publică (care nu este decât un impozit amânat), acesta prelevează bani din buzunarul indivizilor sau firmelor. Care, prin urmare, nu vor mai avea cu ce să consume sau să investească. Bunuri şi servicii care altfel ar fi fost cerute nu vor mai fi cerute. Deci, locuri de muncă sunt distruse. Dar cine va face legătura dintre aceste dispariţii şi locurile de muncă create în mod ostentativ de către planul de stimulare? Înseamnă asta că planurile de relansare sunt neutre în termeni de creare de locuri de muncă? Mă tem că bilanţul acestora este în realitate negativ, creşterile de impozite pe care le implică descurajând munca şi economisirile.
Cea dea doua problemă este serviciul datoriei publice. Luând prin impozite banii prin care îşi satisface creanţierii, statul pare să realizeze un simplu transfer: ia de la unii pentru a-i rambursa pe alţii. Dar şi în acest caz intervine natura dezincitativă a impozitului şi non-neutralitatea sa în raport cu producţia. Creşterea va fi frânată, cu excepţia cazului în care cu complicitatea băncilor centrale, un val inflaţionist va anihila valoarea îndatorării statului.
La ora la care principalele economii ale planetei redemarează, ca urmare a injecţiilor masive de lichiditate ale Fed, BCE şi a altor bănci centrale şi mai ales ca urmare a măsurilor luate pentru liniştirea pieţelor financiare, într-o ţară ca Franţa planurile de stimulare fiscală au ajuns fără obiect, dar nu şi fără cost. Din nefericire, ele nu sunt câtuşi de puţin anulate, majoritatea guvernelor găsind foarte comod să dispună de atâţia bani de cheltuit. Ironia întregii chestiuni este că aceste planuri de relansare inutile şi ineficace vor sfârşi prin a provoca o încetinire, dacă nu chiar o nouă prăbuşire, a economiilor atât din cauza incertitudinilor pe care le creează cât şi din cauza impozitelor viitoare pe care le anunţă.
Florin Aftalion este profesor la ESSEC Business School Paris. Articol apărut iniţial în “Le Figaro”.
Sursa: Saptamana financiara
Abonaţi-vă la:
Postare comentarii (Atom)
0 comentarii:
Trimiteţi un comentariu