Salman Rushdie: „În 1989, viaţa mea era un dezastru”

Florentina Ciuverca

Miercuri, 25 Noiembrie 2009

În anul în care România devenea liberă, el tocmai primea o condamnare, povesteşte celebrul scriitor, venit pentru prima dată în ţara noastră la 20 de ani de la Revoluţie.

La prima sa întâlnire cu jurnaliştii români, ieri, la Hotelul Intercontinental, Salman Rushdie a primit de la intrare, ca un duş rece, întrebarea pe care nu o poate evita de 20 de ani încoace: „Unde vă sunt paznicii?”.

În anul în care România ieşea din

comunism, fundamentaliştii islamici i-au „dăruit” autorului „Versetelor satanice”, involuntar, ceea ce avea să devină povestea vieţii lui. O istorie pe care a încercat să o scrie unul dintre poliţiştii care l-au păzit cândva şi pe care tabloidele l-au ispitit cu sume consistente. „Probabil îmi voi scrie memoriile, dar nu chiar acum. Nu am găsit încă modul în care aş putea să o scriu”, mărturiseşte scriitorul într-un interviu acordat EVZ.

„Cărţile Hertei Müller se află pe lista mea de aşteptare”

EVZ: Scriaţi cândva de Saul Bellow şi de Bucureştiul cenuşiu din „Iarna Decanului”. E prima carte care v-a dat o imagine din interior despre România?
Salman Rushdie: Era prima imagine pe care mi-o oferea literatura contemporană. Ştiam despre politică, despre ce se întâmpla atunci aici, dar era, într-adevăr, primul portret al vieţii cotidiene în România.

Un alt laureat cu Nobel, Herta Müller, a scris despre acea perioadă. O ştiaţi înainte de a fi anunţat premiul?
Îi ştiam numele, dar nu citisem nimic integral, doar nişte fragmente publicate în „Granta Magazine”, cred. Dar acum cărţile ei se află pe lista mea de aşteptare. A fost o surpriză, însă adeseori este o surpriză. Uneori Nobelul e o surpriză plăcută. Îmi amintesc când a câştigat Wislawa Szymborska, nimeni nu auzise de ea, dar în cazul acela Comitetul Nobel ne-a făcut o favoare. Ne-a dat un motiv să-i dăm atenţie unui poet foarte bun.

Credeţi că Nobelul ar trebui să şi descopere nume, nu doar să confirme?
Până acum, le-a făcut pe amândouă. Ştii, putem discuta despre Nobel la nesfârşit, dar în final nu contează atât de mult. E unul dintre acele premii pe care e drăguţ dacă le câştigi, dar nu contează dacă nu le iei.

Multe voci au legat Nobelul de anul acesta de căderea Zidului Berlinului...
Ni se tot spune că Nobelul nu e acordat şi pe criterii politice, dar e foarte greu uneori s-o şi crezi. De exemplu, Pasternak e un scriitor grozav, dar decizia de a-i da Nobelul pentru „Doctor Jivago” a fost influenţată de climatul politic. Sau, în timpul Solidarităţii poloneze, când l-a câştigat Czeslaw Milosz... Sunt coincidenţe absolut evidente. Însă chiar şi în aceste cazuri, nu poţi contesta calitatea scriitorului. Eu ador poezia lui Milosz, la fel şi poezia lui Pasternak, mai degrabă decât „Jivago”. Nu există criterii absolute, nici valori absolute în literatură. Scriitorul pe care eu îl iubesc tu l-ai putea urî... Părerea mea e că lucrurile astea n-ar trebui luate atât de în serios. Adevărata răsplată în literatură e supravieţuirea, longevitatea. Vrei ca romanul tău să fie citit şi peste o sută de ani, ăsta e adevăratul premiu, pe care tu nu-l prinzi niciodată, de fapt. „Copiii din miez de noapte”, care a apărut acum 30 de ani, e citit azi şi de tineri care abia împlinesc 20. E mai plăcut să ştii asta decât să primeşti orice premiu. Recunoaşterea e şi ea plăcută, evident, scriitorii au vanităţile lor, e foarte reconfortant să fii bătut pe spate şi să ţi se dea un cec gras (râde). Dar nu e fundamental în literatură.

Cărţile dv. au fost judecate, în ultimii ani, mai mult din punct de vedere

politic decât estetic. V-a afectat această percepţie?
Nu-mi place deloc, absolut deloc. Dacă voiam să fiu politician, asta făceam. Dacă vrei să deschizi un subiect politic, mai bine scrii un articol în ziar decât o carte, deoarece climatul politic se schimbă foarte repede. Un roman ar fi o alegere foarte proastă. Am fost interesat mereu de impactul vieţii politice asupra celei private şi cred că trăim vremuri în care cele două sunt foarte greu de separat. Viaţa intimă e modelată şi afectată de sfera publică într-un fel care nu se întâmpla acum o sută de ani. Dacă erai Flaubert sau Jane Austen puteai scrie despre personaje mici din oraşe mici fără să simţi nevoia unei viziuni mai largi. Pentru că lumea asta largă nu ajungea la tine. Acum totul are impact asupra tot.

E unul dintre motivele pentru care aţi lăsat lumea modernă pentru epoca lui Machiavelli în „Seducătoarea din Florenţa”?
Am spus şi la conferinţă că nu mă interesează escapismul, dar e o schimbare de subiect. Am mers de la o extremă la alta. După ce am scris despre un subiect care încă ţinea prima pagină a ziarelor, m-am întors direct cu 400 de ani în urmă. Am tendinţa, atunci când termin o carte, să fac ceva cu totul diferit. Când am terminat „Seducătoarea din Florenţa”, petrecusem atât de mult timp la documentare, încât voiam o carte care să nu aibă nevoie de nici cea mai mică cercetare. De aceea am scris „Luka and the Fire of Life”, care e complet croşetat din imaginaţie, parte şi pentru că fiul meu voia o carte pentru el, dar şi ca o reacţie la cartea precedentă. Întotdeauna mi-am spus: „Hai să fac ceva diferit”. E mai mult asta decât încercarea de a scăpa de politică. Nu există scăpare din politică.

„Simt că abia acum, în sfârşit, pot lăsa totul în urmă”

Anul acesta, noi celebrăm 20 de ani de libertate, dv. 20 de ani de la o condamnare. Cum au fost, uitându-vă înapoi, anii aceştia?
Îmi amintesc că 1989 era un an foarte bizar pentru mine, pentru că în jurul meu se întâmplau tot felul de lucruri pozitive, numai viaţa mea era un dezastru. Ca toţi ceilalţi, vedeam la televizor cum cade Zidul Berlinului, îl vedeam pe Nelson Mandela ieşind liber în mulţime, imaginile erau extraordinare, era impresionant. Situaţia mea, însă, era îngrozitoare. Simt că abia acum, în sfârşit, pot lăsa totul în urmă. Sincer, de zece ani nu mi-a afectat viaţa şi singurele momente când îmi amintesc de asta e când vorbesc cu jurnaliştii. Fiul meu cel mic, de exemplu, care are 12 ani, nu are nici o amintire despre acea perioadă pentru că a prins foarte puţin din ea. Doar din ce îi spun eu. În timp ce fiul meu mai mare aşa a crescut. Avea zece ani când s-a întâmplat.

Aţi descrie toţi anii aceştia de „prizonierat” într-o carte de memorii?
Toată lumea mi-o cere! (râde) Probabil o voi face, dar nu chiar acum. Nu am găsit încă modul în care aş putea să o scriu, nu aş vrea să fie doar un jurnal. Când citeşti memoriile marilor scriitori, le recunoşti semnătura, arată ca celelalte romane ale lor. Autobiografia lui Marquez se citeşte ca orice alt roman de Marquez. Întrebarea e cum să găsesc vocea care să o facă interesantă pentru mine, ca operă de artă. De îndată ce găsesc această voce, mă pun pe scris. Ar trebui să o fac şi din alt motiv

. Există multe lucruri prost înţelese, jumătăţi de informaţie şi detalii pe care, evident, numai eu le cunosc. Speculaţiile intense care se fac induc oamenii în eroare şi simt că dacă nu o voi face eu, o vor face alţii. Şi probabil o vor face aiurea.

Din câte ştiu, unul dintre foştii dv. bodyguarzi a încercat să scrie o carte despre perioada în care v-a păzit.
Da, exact. Tipul ăsta a fost dat afară din poliţie, după un scandal legat de bani. Aşa că a decis să-şi scoată pârleala cumva. Deşi ei semnează un contract de confidenţialitate, a hotărât să scrie o carte despre perioada aceea. Şi a inventat o mulţime de lucruri. Din fericire, sunt încă în relaţii bune

cu poliţiştii care m-au păzit şi ei au fost scandalizaţi. Prin urmare, 20 de poliţişti s-au declarat dispuşi să depună mărturie că tot ce pretindea el era fals şi, pentru că nu avea nici o dovadă, a dat înapoi. Eşti foarte expus în situaţii de genul acesta. Însă nu cred că eu am fost adevărata ţintă, ci poliţia care îl dăduse afară şi pe care voia să se răzbună. Eu am picat la mijloc pentru că a fost rost de bani mulţi de la tabloide.

„Situaţia lui Saviano e mai gravă”

Roberto Saviano scria pe blog că v-a cerut ajutorul de multe ori. Că era în avion şi pasagerii nu voiau să plece cu el de teama Mafiei...
Da, şi eu i-am zis să sune la ziarele locale (râde)...

Ce alte sfaturi i-aţi da autorului „Gomorei” sau oricărui scriitor în situaţia aceasta?
E un tip foarte inteligent şi foarte curajos, iar situaţia lui este cu adevărat teribilă. Mult mai îngrozitoare decât cea în care am fost eu. Eu n-am fost obligat să dorm prin sedii de poliţie, să nu pot da telefoane, e aproape inuman felul în care e tratat. Mă uimeşte calmul lui.

Ultimele postări pe blog erau foarte triste, disperate chiar.
Da, aşa e. Am avut câteva discuţii cu el despre ce poţi face într-o situaţie de genul acesta, pentru că nu-şi poate petrece restul vieţii aşa. Întrebarea e până unde se poate merge? O va duce aşa până la 50- 60 de ani? E imposibil. Are nevoie să iasă în lume, nu poţi fi jurnalist dacă nu călătoreşti, dacă nu eşti la faţa locului. Trebuie să-şi refacă încet viaţa şi primul lucru, i-am spus eu, e să înveţe limba engleză sau spaniolă. Lumea i se va deschide apoi, va putea ieşi într-o altă lume, în care se vorbeşte o limbă diferită de a sa.

Care sunt cele mai amuzante sau tulburătoare scrisori pe care le-aţi primit de la cititori în anii aceştia?
Îmi amintesc de una foarte amuzantă, scrisă de o fetiţă de 12 ani din Massachussets. Scria ea acolo nu ştiu ce şi la final s-a semnat şi a dat un post-scriptum: „Vă rog să răspundeţi imediat, pentru că am de gând să devin scriitoare sau preşedintele ţării”. Ar fi bine să-i răspund, mi-am zis, fata asta va fi preşedinte într-o zi! (râde)

Mai e un tip, Gary, care obişnuia să le trimită scrisori foarte multor scriitori. Şi tututor le scria acelaşi lucru şi în acelaşi stil: cu pix roşu, pe hârtie liniată şi cu majuscule. Avea o singură mare întrebare: „Va supravieţui civilizaţia noastră secolului XXI?”. Primeam întruna scrisorile lui, până într-o zi, când Angela Carter s-a decis să-i răspundă: „Dragă domnule Gary, răspunsul e da, civilizaţia va fi foarte ok în secolul XXI”. De atunci, nu ne-a mai scris niciodată! Omul nu voia decât un răspuns şi credea că scriitorii i-l pot da (râde).

„Nimeni nu zice că scriitorii trebuie să fie oameni drăguţi”

Aţi emigrat acum mulţi ani şi aţi locuit în diverse ţări. Sunteţi însă un om fără ţară, de fapt?
Nu. Un om cu rădăcinile împrăştiate. E complicat. Dacă merg în India, mai ales în Bombay, mă simt întotdeauna ca acasă, deşi nu mai am familie acolo. Am trăit în Londra multă vreme, iar de zece ani încoace trăiesc la New York. Sunt locuri în care mă simt în largul meu, cu prieteni şi familie. Noroc cu avioanele, fără ele nimic din toate astea n-ar fi posibil. Uneori însă, am sentimentul că sunt în locul greşit, că într-o ţară se întâmplă ceva la care ar trebui să iau parte, în timp ce sunt întotdeauna în altă ţară. Când scriu, tind să minimalizez aceste aspecte.

Foarte multe voci critică, în Occident, corectitudinea politică. Credeţi că tinde să ducă la un tip de fundamentalism comparativ cu cel islamic?
Da, e un mare pericol. Din motive pe care le cred „virtuoase”, oamenii interzic libera exprimare. Îmi aduc aminte că prima dată când am colaborat cu PEN Club din America, am propus o temă despre Henry Miller - o dată sau de două ori pe an ei aduceau tribut unor scriitori - care îmi place foarte mult. Şi nici o femeie-scriitor din board-ul PEN n-a vrut să vorbească despre el!

Deci chiar cred că e o problemă, pentru că nimeni nu zice că scriitorii trebuie să fie oameni drăguţi. E de preferat, dar nu e obligatoriu (râde). Şi unii dintre cei mai buni scriitori n-au fost oameni chiar simpatici, vezi Celine sau V.S. Naipaul. Unii au avut opinii radicale, alţii au fost nazişti, şi a existat un curent care propunea ca opera lor să fie ignorată din cauza acestor vederi politice. E o viziune îngustă. Ei sunt în continuare scriitori gigantici. Sunt de părere că apărarea libertăţii de expresie începe atunci când te confrunţi cu ceva care nu-ţi place sau cu care nu eşti de acord. De exemplu, a pune un crucifix într-o sticlă cu urină nu mi se pare o idee atât de deşteaptă, însă a încerca să cenzurezi sau să interzici o asemenea lucrare mi se pare mult mai grav.

Cât credeţi că îi va lua lumii islamice să accepte libertatea de expresie?
Tragedia e că lumea islamică a fost, din acest punct de vedere, poate chiar mai deschisă decât Occidentul, în anii 50-60. Şi că situaţia s-a agravat de atunci foarte tare. Cert e că oamenii de rând vor ce vrea fiecare om din lumea asta: o societate liberă. Şi atâta timp cât pătura de bază vrea asta, ce se vede la suprafaţă e doar o iluzie. Nu ştiu când se va întâmpla asta, sper însă că foarte curând.

ROMAN

Urmează „Luka şi focul vieţii ”

„E o greşeală să stai 24 de ore într-o ţară şi să-ţi dai cu părerea despre ea. Mai daţi-mi 24 de ore”, a râs Salman Rushdie ieri, întrebat despre România. „Dracula, Nadia Comănesci şi Ionesco” ar fi însă trei cuvinte-cheie pentru o ţară pe care nu o cunoaşte decât din articole sporadice din presa străină. Scriitorul, venit în România la invitaţia editurii Polirom şi a bunei sale prietene, Monica Bârlădeanu, va face o scurtă călătorie la Castelul Bran după ce, în prima sa seară la Bucureşti, a făcut un tur în jurul Casei Poporului.

Astăzi, Salman Rushdie le va da autografe fanilor săi - şi după cifrele editurii Polirom, nu sunt puţini – la Târgul de Carte Gaudeamus, de la ora 18.00, după ce, aseară, a dialogat cu publicul la Teatrul Odeon. Scriitorul îşi va lansa ultimul volum tradus în limba română, „Seducătoarea din Florenţa”, o poveste care se întoarce îm epoca lui Machiavelli. Polirom i-a publicat până în prezent 12 volume, în circa 180.000 de exemplare. Următorul roman, aflat în curs de apariţie, este „Luka şi focul vieţii”.


Sursa: Evenimentul zilei