A şaptea singurătate (din volumul Scrisori imaginare) (Octavian Paler)

Scrisoare domnului Kafka



Mă gândesc cum aţi murit dumneavoastră, domnule Kafka, şi cum a murit Socrate. Dumneavoastră internat într-un sanatoriu lângă Viena, unde nu mai puteaţi comunica decât
în scris şi unde, disperat, într-o zi de iunie, v-aţi smuls tubul de oxigen. Şi Socrate, ştim cu toţii... De fapt, deosebirea dintre felul cum aţi murit dumneavoastră şi felul cum a murit Socrate este, poate, deosebirea dintre procesul lui Socrate şi "Procesul" pe care l-aţi imaginat pentru Josef K. În clipa când mi-a venit aceasta idee, am luat "Dialogurile" lui Platon şi am recitit "Apararea lui Socrate". Şi m-am convins că, absurdă chiar, sentinţa de condamnare la moarte a lui Socrate are cel puţin ceva care la dumneavoastră lipseşte. Ea se pronunţă după ce totul a fost spus. După ce acuzatorii i-au arătat lui Socrate ce vină i se impută şi după ce el şi-a pledat cauza. Asistăm la un proces unde nu se spun toate pe faţă, dar ne dăm seama destul de limpede ce tabere se înfruntă.
Trebuie să vă mărturisesc că într-o vreme, când eram mai tânăr, cuvântul "absurd" avea pentru mine alt înţeles decât acum. Nu ştiu dacă îl foloseam mai corect, dar în ziua când
am citit "Procesul" nu mi-am dat seama că întâmplările din el nu aparţineau imaginaţiei dumneavoastră decât în forma lor. Credeam că trebuie să vă reproşăm dumneavoastră că doi
domni bine îmbrăcaţi vin să-l ia pe K. şi-l duc într-o mahala sordidă unde-l pun cu capul pe o piatră şi-l înjunghie. Ca pe un câine. Şi fără să cunoască nici măcar motivele pentru care murea. Aşa cum n-a cunoscut motivele pentru care a fost judecat.
Cu anii, am înţeles că nu dumneavoastră trebuie să vă reproşăm aceste întâmplări. Şi că dumneavoastră n-aţi făcut decât să căutaţi un înţeles în lucruri pe care nu le puteaţi înţelege, într-o lume unde atâţia n-au putut participa la propriul lor proces... Socrate ştie măcar de ce moare şi e lăsat să aleagă singur clipa când va duce la buzecupa cu cucută. El se desparte liniştit de judecătorii săi, cel puţin aşa ne asigura Platon, şi le spune: "Este ora să ne despărţim, eu ca să mor, voi ca să trăiţi. Care dintre noi păşeşte spre un lucru mai bun, nimeni n-o să ştie fără de numai Zeul". La închisoare el ia cupa cu otravă şi privind ca de obicei cu ochii săi mari şi pătrunzători spre slujitor îl întreabă dacă e voie să facă o micp libaţie cu această băutură; iar slujitorul îi răspunde că întotdeauna se pisează cucută numai cât trebuie să bea o dată cel condamnat. Atunci Socrate bea tot, în cea mai mare linişte.
Pe K. cei doi domni îl duc afară din oraş, la o carieră de piatră părăsită. Acolo, ne spuneţi dumneavoastră, ei îşi scot cilindrele şi-şi şterg cu batista sudoarea de pe frunte, după care îl aşază cu capul pe o piatră. O clipă K. seamănă cu Socrate când se întreabă dacă n-ar fi de datoria lui să ia cuţitul din mâna celor doi domni în redingotă şi să şi-l înfigă în trup. Dar nu face asta, nu poate "să scutească autorităţile de toată munca". Şi mai e ceva. Aşa cum ne arătaţi, "logica, chiar şi cea mai de neclintit, nu
rezistă în faţa unui om care vrea să trăiască". Şi trebuie să recunoaştem că, din acest punct de vedere, moartea lui K. pare mai adevărată decât moartea lui Socrate. Nu putem
muri perfect calmi, oricît am crede în nemurire şi în zei.
Dar Socrate îsi cunoaşte judecătorii şi îşi permite chiar să-i dispreţuiască. Aceasta îi dă, poate, liniştea necesară în faţa morţii, mai mult decât încrederea sa în Zeu şi în
nemurirea sufletului. În vreme ce lui K. i-a fost refuzat acest drept. El e condamnat fără să i se dea şansa să-şi rostească pledoaria. Lui nu i se respectă nici măcar dreptul de a înţelege. Moare fără să ştie cine la condamnat şi de ce. "Ca un câine" nu se referă, probabil, atât la faptul că e pus cu capul pe o piatră şi înjunghiat, cât la faptul că nimeni nu se simte dator să-i explice ceva. Unde erau judecătorii pe care K. nu-i văzuse niciodată? Unde era tribunalul misterios la care nu ajunsese niciodată? Întrebările acestea vă aparţin. Însă lor, cum ar zice Nietzsche, nu le urmează decât rana de a nu avea nici un răspuns. Nedreptatea care i se face lui K. este nu numai moartea, ci sentimentul că dreptatea este un castel la care eroii dumneavoastră nu pot ajunge. El nu e victima unei erori judiciare, ci a unei lumi care omoară fără motive sau fără să se simtă obligată să comunice victimelor aceste te motive.



Ce s-a întâmplat, domnule Kafka? Cine poartă vina acestei schimbări? Am devenit noi mai susceptibili în faţa rănilor şi tainelor existenţei? Sau insistenţa cu care ni s-a vorbit despre lipsa de sens de către predicatori posomorâţi, specializaţi în disperare, a început să dea roade? O explicaţie trebuie să existe pentru prăpastia care desparte procesul lui Socrate de procesul lui K. SOarele răsare la fel şi apune la fel şi totuţi ceva s-a schimbat de la "Apărarea lui Socrate la "Procesul" dumneavoastră. Iar K. nu este, nu-i aşa, decât un pseudonim posibil. Îmi închipui că mulţi dintre cititorii dumneavoastră s-au simţit vizaţi şi s-au gândit, probabil, că într-o lume absurdă oricând am putea fi în locul lui, oricând am putea fi chcemaţi într-un proces în care judecători pe care nu-i vedem să ne acuze de vini pe care nu le cunoaştem, fără să ne lase timp să ne facem propria noastră pledoarie. După care am fi conduţi într-o mahala şi puşi cu capul pe o piatră. Fără să ni se dea ultimul cuvânt pentru a ne despărţi de judecătorii noştri şi de lume, exprimându-ne nu numai motivele, ci şi tristeţea. Procesul lui
Socrate, dacă este o farsă, este o farsă care respectă nişte reguli. În schimb, procesul lui K. nu mai vrea să salveze nici aparenţele. Judecătorii s-au plictisit, nu mai vor să-şi piardă timpul justificându-şi sentinţa, nici nu-i interesează să o facă; singurul lucru care îi interesează este să ne omoare. Şi să ne omoare cât mai curat. Fără mare
zarvă. De aceea nu suntem ucişi în mijlocul oraşului, să ne vadă lumea. De aceea s-a renunţat la spectacolele când lumea se strângea în faţa eşafodului aşteptând să-şi facă
apariţia călăul şi să fie adus condamnatul. Să i se desfacă gulerul cămăşii şi să-şi facă rugăciunea. Nu, judecătorii nu se mai ostenesc să mai ofere mulţimii spectacole. Poate se tem. Ori poate s-au blazat. S-au plictisit să mai facă altceva decât să omoare. De aceea execuţiile trebuie să se consume repede. De obicei, în zori. Dacă Josef K. este dus în afara oraşului pe o noapte cu lună, asta e o excepţie. De obicei, aceste lucruri se fac când noaptea devine cenuşie şi mîlul ei murdar se scurge pe străzi pentru a lăsa pe piatră locul gol când va apărea soarele. Atunci e momentul cel mai potrivit să i se arate condamnatului că în loc să înceapă o zi nouă, trebuie să-şi sfârşească viaţa. În zori şi în locuri părăsite.Acolo unde nu se află decât cel mult o fereastră luminată, unde apare un braţ şi nu ştim al cui este, dacă aparţine unui om care se gândeşte la noi, dacă omul vrea să ne vină în ajutor sau vrea să asiste la execuţie. Dacă nu cumva este chiar unul dintre judecătorii din umbră pe care nu-i cunoaştem, unul dintre acei judecători care nu s-au putut stăpâni totuşi să-şi contemple opera, deşi predică filosofia tuturor zădărniciilor... Dar dacă suntem condamnaţi, avem dreptul cel puţin să cunoaştem motivele şi să ne cunoaştem judecătorii. (Şi când spun "avem dreptul", cititorii dumneavoastră care s-au simţit vizaţi nu s-au gândit, fireşte, să vă reproşeze dumneavoastră opera unui destin cinic şi plictisit; ei regretă, poate, numai faptul că n-aţi adresat această "pretenţie" celor care cred că n-avem nici o speranţă.) Dacă nu ne dau nici o şansă, judecătorii să vină şi să ne privească în ochi. Cu răceală, dacă vor. Cu ură, dacă vor. Sunt liberi să ne privească aşa cum vor, chiar cu milă. După cum şi noi avem dreptul să-i privim cum vrem. Cu tristeţe, poate. Sau cu indiferenţă. Dar să vină în faţa noastră, a celor condamnaţi implacabil la moarte, să le vedem chipul şi să ne spună motivele. Să auzim din gura lor sentinţa şi motivarea ei. Chiar dacă în acest timp cuţitul de măcelar, lung şi subţire, cu două tăiţuri, e pregătit în teaca prinsă de centura pe care unul dintre domnii în redingotă o poartă în jurul vestei. Chiar dacă există o carieră de piatră, mică, pustie şi părăsită în marginea oraşului, unde într-o noapte cu lună vom fi conduşi. Cel puţin să cunoaştem motivele. Chiar dacă obiecţiile nu pot fi ridicate toate şi există situaţii în care obiecţiile pe care le ridicăm nu mai folosesc la nimic. Dar cel puţin să ştim...
Şi, într-adevăr, aşa e drept. Deoarece simţim nevoia să ştim pentru ce murim, domnule Kafka. Orice cititor onest vă poate reproşa că l-aţi lăsat pe K. să moară fără să ştie.
Căci cum să ne scoatem din cauză din acest proces când viaţa nu ne e indiferentă? Şi când nu putem gândi că suntem apţi să fim înjunghiaţi prin simplul fapt că nu ne-am sinucis noi înşine înainte, în semn de protest împotriva naşterii noastre.



Procesul lui Socrate a lăsat multe nedumeriri, dovadă că după aatâtea secole tot ne mai gândim la el. Nimeni nu se îndoieşte însă că Socrate a murit pentru ceva ce fusese trăit. În schimb, Josef K.? Acolo, în mahalaua aceea sordidă s-a petrecut una dintre crimele cele mai inutile şi absurde, pentru că, de fapt, nici cei doi domni bine îmbrăcaţi şi distinşi nu ştiau pentru ce-l înjunghie... Dar asta are mai puţină importanţă. Nu problema lor măinteresează, ci a celor care sunt Josef K. sau ar putea fi oricând în locul lui. Care ar putea fi oricând chemaţi să-şi susţină procesul, apoi să fie duşi de acei domni bine îmbrăcaţi şi stilaţi într-o carieră pustie şi puşi cu capul pe o piatră... Şi simt că ar trebui adăugat ceva în numele lor, o mărturie, o dovadă că am înţeles ce-am citit. Refuzul de a vă revolta este forma dumneavoastră de protest, dar asta este, oare, tot ce ne rămâne să opunem neglijenţelor destinului?
Mă gândesc la oamenii lui Dostoievski care n-au altă speranţă decât aceea de a deznădăjdui până la capăt şi îmi spun că până şi aceasta e o formă de a nu încrucişa mâinile în faţa sorţii, de a o refuza. Ceea ce nu găsesc pe calea speranţei, ei caută într-un sens invers. Până la urmă tot vor găsi un drum spre castel. Şi dacă acesta nu e drumul fericirii, va fi drumul celei mai aspre nefericiri. Ceea ce nu acceptă ei e să se oprească resemnaţi. Să spună, nu ne mai interesează să ajungem la castel. Sau, renunţăm să ne mai aflăm vina. Iată, domnilor, capul nostru se apleacă supus pe piatră. Faceţi-vă datoria. Înjunghiaţi-ne. Noi vom aştepta resemnaţi cuţitul... Da, aceşti Karamazovi, când nu găsesc drumul spre paradis se hotăresc pentru drumul spre infern. Ceea ce evită ei este renunţarea. Şi astfel, cel puţin un drum există, chiar dacă acest drum e fără nici o
scăpare. În însăşi lipsa de speranţă ei caută un sens. Şi dacă nu cred în speranţele lor, cred în deznădejdea lor... Şigalev declară asistenţei: "Ceea ce vă propun este paradisul, paradisul terestru şi, în afara acestuia, altul nu poate exista". El nu spune "nu există altul". Spune mai mult: "nu poate exista". Dincolo de piatra pe care suntem înjunghiaţi nu mai există nimic. În clipa când am acceptat, când ne-am resemnat să aplecăm supuşi capul ca să fim înjunghiaţi, am renunţat, de fapt, la tot. Inclusiv, la o explicaţie. Inclusiv, la dreptul de a şti pentru ce am trăit. Oamenii lui Dostoievski nu vor să se oprească. Dacă nu obţin nimic, ei vor totul. Dacă nu pot dobândi fericirea, vor să ajungă la capătul nefericirii. Dacă nu pot cuceri binele, se afundă cu totul în rău. Uneori sunt convinşi că "numai prin suferinţă se poate iubi cu adevărat pe pământul acesta", dar vorbesc astfel pentru că n-au renunţat la iubire. Şi dacă urcă pe Golgota o fac nu pentru
a se sui resemnaţi pe cruce, ci pentru a-şi striga acolo în vârf dragostea lor brutală de viaţă. Ei nu ezită ca Hamlet între "a fi" şi "a nu fi". Ezită numai asupra mijloacelor prin care îşi vor demostra răspunsul. Cel mai adesea, aceste mijloace sunt altele decât ale noastre. Dar există aproape la toţi o fanatică sete de "a fi", datorită căreia nu pot fi duşi de doi necunoscuţi într-o mahala şi omorâţi ca un câine.



Şi, pe urmă, de ce "Procesul" ar fi numai procesul celor care îndură destinul şi nu ştiu să aibă vreo vină? De ce n-am face procesul celor care-l trimit pe K. să moară cu capul pe o piatră? Nu-i cunoaştem? Nu ştiţi cine sunt judecătorii din spatele celor doi domni eleganţi şi distinşi? Ba da, domnule Kafka, ştiţi cine sunt. Sau în orice caz ştiţi ca şi noi de ce sunt vinovaţi, chiar dacă nu le cunoaştem numele. Ei au încercat să ne convingă din umbră că suntem vinovaţi prin simplul fapt că ne-am născut. În fond, acesta e păcatul de care ne acuză cel mai des, chiar dacă nu ne-o spun în mod deschis. Ei ne învinovăţesc
că am venit pe lume şi vor să ne alunge din ea, alungând în primul rând iubirea din inimile noastre. Înţeleg de ce justiţia ocultă şi tenace din "Procesul" urmăreşte să-l facă pe K. să ajungă singur la conştiinţa culpabilităţii sale. Ea urmăreşte să zdrobească mai întâi în victime orice împotrivire. Şi, fără să afle nici o vină precisă, sau tocmai de aceea, ele să-şi caute singure una. Căci importantă este nu motivarea, ci sentinţa. Odată declanşat mecanismul, restul vine de la sine. Nimeni nu se osteneşte ca la Atena să strângă judecătorii, să anunţe capetele de acuzare, să dea cuvântul acuzatului. El, acuzatul, trebuie să ajungă singur la sfârşitul procesului. Când călăii vin să-l ia pentru a-l duce la locul execuţiei, el trebuie să fi pronunţat singur sentinţa, după dorinţa judecătorilor săi oculţi. Astfel moartea lui K. este mai întâi o sinucidere. Cei doi domni în redingotă duc, de fapt, un cadravu să-l înjunghie. Înjunghierea nefiind decât concluzia logică a ceea ce s-a întâmplat înainte. Ea nu mai e decât o formalitate. Nu asta aţi vrut să sugeraţi arătându-ne că în K. a fost ucisă pe nesimţite orice
speranţă de a înţelege ce se întâmplă cu el şi cine a pronunţat verdictul?
Dar chiar dacă ar fi vorba de Dumnezeu, nu numai de filosofii iremediabilului... Van Gogh scria că nu trebuie să-l judecăm pe Dumnezeu pe lumea aceasta. Ba da, pe lumea aceasta! Altfel nu-l vom mai putea judeca niciodată. Şi nu numai pe el. Pe tţi cei care vor să ne ducă într-o mahala nenorocită, să ne înjunghie după ce ne-au judecat pentru un păcat care nu ne aparţine. Pe toţi cei care au vrut să disperăm, care au vrut sau mai vor să ucidă în noi dragostea de viaţă pentru a deveni victime mai comode. Probabil, peste tot există o piatră unde putem fi înjunghiaţi. Problema nu e să fugim de aceste locuri primejdioase, ci să nu ne resemnăm. Şi spunând asta, descopăr un amănunt care mă pune pe gânduri. Socrate e altfel decât judecătorii săi şi moare din pricina asta, în vreme ce K. ajunge să semene oarecum celor ce-l judecă. Nu e absurd, domnule Kafka?



Sunt poate prea multe întrebări pentru p zi care pune miros de grâu copt pe aripile păsărilor. Dar... Doamne, cum să-ţi smulgi tubul de oxigen într-o asemenea zi?