| Horia-Roman Patapievici | Joi, 19 Noiembrie 2009 |
Ca să fie împăcat, trebuie să tranşeze într-un fel sau altul raportul dintre faptele sale şi valorile în care crede: dacă nu reuşeşte să o facă, se „divizează” şi se instalează în boală. Soluţia sa la neputinţa de a-şi pune de acord faptele cu valorile este „pierderea minţilor”.
Mintea, la rândul ei, suportă cel mai greu starea de confuzie cognitivă. Ca să se menţină în stare de cunoaştere, mintea trebuie să tranşeze într-un fel sau altul raportul faţă de adevăr al puzderiei de informaţii şi afirmaţii cu care este continuu bombardată: dacă nu reuşeşte să o facă, intră în confuzie şi îşi pierde capacitatea de orientare.
Soluţia ei la incapacitatea de a distinge între adevăr şi fals este transformarea realităţii în fantasmă, iar veritabila orientare printre faptele realităţii, care este ghidată de adevăr, e înlocuită cu orientarea printre fantasme, care e ghidată de logica auto-hipnotică a fantasmagoriei.
Aşa cum „divizarea” sufletului e pentru suflet o boală, tot aşa şi transformarea realităţii comune în fantasmă personală este pentru minte o boală. Când suntem treji, toţi vedem aceeaşi realitate; când dormim, fiecare are visele lui. Ce se întâmplă însă atunci când, treji fiind, fiecare vede altă realitate? Înseamnă că suntem fie la balamuc, fie în România.
La noi, societatea s-a fracturat nu după criterii de clasă (în acest sens, nu suntem o „societate marxistă”), ci pe criterii de realitate (suntem, dacă vreţi, o „societate epistemologică” sau una „psihiatrică”, depinde de unghiul de vedere): grupurile care se înfruntă în spaţiul public românesc jură pe realităţi diferite şi trăiesc, de aceea, în lumi incompatibile.
Singura legătură între aceste lumi este respingerea mutuală, care e vehementă de ambele părţi, dar cu o asimetrie semnificativă. Criteriul este poziţia faţă de Traian Băsescu, iar manifestarea lui publică este ura: ura celor care sunt „anti” împotriva celor care (mai) îndrăznesc să fie „pro”.
Taberele, cum spuneam, sunt inegale: emoţional, pentru că numai tabăra „anti” urăşte; motivaţional, pentru că ura este proactivă, în timp ce rezistenţa la ea e defensivă. Ceea ce ne antrenează pe toţi în aceeaşi realitate, deci, nu este capacitatea noastră de a unifica potrivit unui bine comun lumile incompatibile în care ne-am baricadat - aceasta ar fi varianta în care criteriile de realitate diferite în care ne încredem ar avea o comună măsură.
Nu, această comună măsură nu există, cum nu mai există niciun bine comun, care să- motiveze pe oamenii aflaţi în dezacord temporar să acţioneze în comun. Ceea ce ne antrenează pe toţi în aceeaşi realitate-irealitate, în ciuda (ori din cauza) lumilor diferite în care trăim, este fluxul de fantasmagorii pe care ni le furnizează continuu mediile de intoxicare şi dezinformare în masă.
În comun mai avem numai ceea ce ne întărâtă unii împotriva altora. La capătul unui ciclu pseudo-capitalist spoliator, realitatea e sumbră: televiziunile private, azi, joacă exact acelaşi rol nefast pe care l-a jucat televiziunea publică în timpul Revoluţiei şi pe tot parcursul anului 1990.
Atunci, ca şi acum, sarcina cea mai importantă a dezinformării în masă era injectarea populaţiei cu doze letale de fantasme şi fantasmagorii, prin care realitatea reală să poată rămâne în mâinile celor care se pregăteau să ne devină stăpâni, iar realitatea fictivă să le fie „generos” lăsată la dispoziţie nefericiţilor care se lăsaseră intoxicaţi cu ea.
Nefericiţii, enorm majoritari, trebuia să voteze; aspiranţii la stăpânire, nu doar minoritari, dar şi cu mâinile pătate de sânge, trebuia să poată prăda legal şi să poată acapara în proprietate totul. Luptându- se cu morile de vânt din fantasmele cu care fuseseră intoxicaţi de televiziune, nefericiţii i-au votat pe stăpâni.
Manevrând cu cinism şi abilitate bogăţiile din realitatea imediată, care le fuseseră lăsate din naivitate (şi prostie) la dispoziţie, stăpânii care au generat pentru mase realitatea fictivă prin care le-au făcut captive fantasmagoriilor s-au pus pe făcut averi fabuloase. Şi, asemenea oamenilor lui Vadim Tudor invadând culoarele parlamentului în ziua condamnării oficiale a comunismului, au luat în stăpânire toate culise statului român, făcându-se stăpâni pe pârghiile oculte de putere aflate acolo.
Acum, sub ochii noştri, lansându-se în producerea realităţii fictive cu care au reuşit perfect să-şi asmută concetăţenii unii împotriva altora pe tema „Traian Băsescu dictator”, o temă la fel de fictivă ca şi tema „Nu ne vindem ţara” din 1990, noii stăpâni se pregătesc să pecetluiască capitalismul din România cu amprenta alianţei pe care deja au verificato la suspendarea preşedintelui, care a menţinut la putere guvernul (aparent minoritar) Tăriceanu şi care a făcut să cadă guvernul Boc în plină criză şi într-un moment de fragilitate pentru ţară.
Politic, această alianţă este exprimată prin alianţa PSD-PNL. Economic, e exprimată prin clica oamenilor de afaceri care nu pot fi niciodată aduşi în faţa justiţiei, care pot cumpăra orice în ţara asta şi de teama cărora tremură toţi, pentru că oriunde te-ai întoarce dai de ei sau de oamenii lor. Legal (de fapt i-legal), e exprimată prin magistraţii care ţin sistemul judiciar la dispoziţia infractorilor, făcându- l să funcţioneze ca un sistem notarial de legalizare a fărădelegilor de un anumit calibru.
Fabricanţii fantasmelor şi fantasmagoriilor cu care a fost confecţionată, în mai puţin de doi ani, irealitatea prin care românii au ajuns să trăiască în realităţi divergente şi incompatibile, care i-au adus în situaţia de a se detesta între ei pe teme fictive precum „Traian Băsescu dictator”, formează azi cea mai puternică clică din România.
Forţa clicii care se luptă prin orice mijloace să obţină de la electoratul român debarcarea lui Traian Băsescu la aceste alegeri e incomparabil mai mare decât forţa manipulatorie care a convins electoratul român să îl plebisciteze pe Ion Iliescu la 20 mai 1990.
Cu tristeţe, putem consemna, la douăzeci de ani de la câştigarea libertăţii, succesul aceloraşi tehnici de manipulare a societăţii, prin intoxicarea cu fantasme şi fantasmagorii.
Mijlocul, atunci şi acum: televiziunea (de stat atunci, privată acum). Scopul, atunci şi acum: stăpânirea mijloacelor de a legaliza ilegalităţile care produc averi şi aduc putere. Cui îi place aşa ceva? Cu siguranţă, nimănui. Atunci cu atât mai misterioasă este incapacitatea noastră de a ieşi din logica irealităţii la care ne-a împins intoxicarea cu fantasme şi fantasmagorii.
Dar farmecul discret al democraţiei este că (uneori) îi taxează pe ticăloşi, atunci când aceştia se aşteaptă mai puţin. Ne amintim cu toţii cum a pierdut în 2004 PSD puterea, lăsând clica cu buza umflată…
Sursa: Evenimentul zilei
0 comentarii:
Trimiteţi un comentariu