| Horia Ghibuţiu | Luni, 09 Noiembrie 2009 |
Peste poezia lui Mircea Dinescu am dat întâmplător, cred că prin 1986, graţie volumului în limba engleză „Exile on a Peppercorn”. Ţin minte şi-acum, traducerea volumului „Exil pe-o boabă de piper” avea o copertă albastră şi o caricatură înfăţişându-l, mi-am imaginat eu, chiar pe autor - habar n-aveam cum arăta. În librăriile din Bucureşti, cartea în original era de negăsit, în presa literară nu se pomenea nimic - sau poate că ratasem eu tocmai acele numere în care era menţionat. Pentru mine, Poetul era Mircea Cărtărescu.
Aflasem despre acesta din revista „Săptămâna”, mai precis, de la rubrica „La judecata de apoi a poeţilor”. Săracu’ Eugen Barbu, dacă ar fi ştiut ce serviciu făcea tineretului terfelind opera unor poeţi despre care nu puteai afla altfel! Tot în acei ani, Mircea Cărtărescu a devenit şi poetul de suflet, întrucât fusese - la şcoala de la capătul Colentinei, aproape de ceea ce era pe-atunci Uzina de Ţevi Sudate - dirigintele fetei pe care o curtam. Nici nu era prea greu să îţi cadă cu tronc un univers poetic cu rime albe, populat de muşte şi pete de grăsime: poezia oficială era „pe linie” şi avea cadenţă, glorificându-i pe odiosul Cizmar şi sinistra lui Savantă de renume mondial. Aşa că oricine scria altfel decât Nicolae Dragoş şi Corneliu Vadim Tudor, îţi devenea brusc simpatic, mai ales dacă erai adolescent cu vagi înclinaţii literare. Unde mai pui, faptul că Dinescu fusese tradus în străinătate înainte de a publica în română - aşa deduceam - era şi mai şi!
Am adorat poezia lui Mircea Dinescu de cum am descoperit volumul în rafturile „Bibliotecii engleze”, cu a cărei frecventare făceam furori în faţa fetelor de la bloc. „Biblioteca” era o oază ca puţine altele. Era şi mai uşor de intrat decât la cea americană. Puteai să vezi filme, să împrumuţi muzică şi cărţi, ba găseai acolo şi ziare britanice. Atent selectate, dar, totuşi, presă adevărată, mirosind special - lucrez de două decenii în domeniu şi tot nu regăsesc acea aromă deosebită a hârtiei tipărite decât când iau ziare străine. Plăcerea de a-l citi pe Dinescu avea şi o componentă subversivă.
Fireşte că m-am lăudat în faţa prietenilor cu această revelaţie şi am început să citesc mult mai atent presa de la noi, căutându-l pe Dinescu. La un moment dat, chiar mi se părea că identificasem o operaţiune diversionistă a „Săptămânii”, care-l tot promova pe un anume Viorel Dinescu - pasămite, ăsta era adevăratul poet Dinescu şi nu altul! A venit Revoluţia şi am putut să-l citesc şi în româneşte. Şi poezia, şi interviurile acelea în care desfiinţa ceauşismul. Eram încântat să descopăr un disident relativ tânăr. Un tip excentric, dotat cu rara calitate, în lumea intelectualilor şi nu numai, de a se exprima simplu, pe înţelesul tuturor.
Acasă ne prăpădeam de râs văzându-l cum lua fesenismul în tărbacă. Cert e că Mircea Dinescu era „anti” (şi după atâţia ani, continui să îi împart, maniheist, pe cei implicaţi în politică în două: cei cu Iliescu şi cei împotrivă!). Mama zicea că e cam nebun, dar cum nebunii spun adevărul, îl ascultam cu sfinţenie. Am apucat să-l şi văd, în carne şi oase. Îşi lansa o carte, parcă la librăria „Sadoveanu”, şi am stat la coadă la autografe. Eram deja ziarist, dar, cum nu trebuia să scriu despre lansare, nu l-am luat la întrebări. Ajuns în faţă, gâtuit de emoţie, n-am apucat decât să-i cer o dedicaţie pentru „Tineretul liber” (titlul defunctului ziar la care lucram). Aşa a şi scris poetul, iar în drum spre casă îmi venea să mă iau la palme: ce mi-o fi venit să îi cer o asemenea tâmpenie fără să-i spun că e vorba de ziar?! O fi zis că sunt vreun exaltat de tranziţie, un ex-UTC-ist care preamăreşte libertatea tineretului...
V-am povestit toate acestea pentru a încerca să justific crunta dezamăgire trăită sâmbătă seara, când am văzut la televizor în ce ipostază stânjenitoare s-a pus poetul, în tentativa sa de a cuvânta la o întâlnire electorală a lui Traian Băsescu. Tristă comedie! Nu zic, omul avea tot dreptul să riposteze după ce îl pomenise primarul Craiovei, Antonie Solomon. Dar faptul că s-a plimbat ca un caraghios pe scenă, fără să poată să se exprime, în timp ce Traian Băsescu îl trimitea să vorbească la televizor, mi s-a părut de toată jena. Cred că Mircea Dinescu s-a făcut de râs, pentru că, deşi se putea socoti gazdă, n-avea nicio şansă să se facă ascultat de oamenii strânşi cu arcanul pedelist.
Adevărul e că ar fi fost comic, după ce Solomon a vorbit despre maimuţele care vociferează împotriva lui Traian Băsescu, să vină Mircea Dinescu şi să zică, aşa cum se pregătise, „daţi voie şi maimuţelor să spună ceva la microfon, mai ales că voi oamenii vă trageţi din maimuţe, nu din Traian Băsescu!”. Însă era extrem de previzibil ca, fie şi în faţa unor oameni care ştiu ce-a făcut Dinescu din Cetate, poetul să nu fie lăsat să vorbească de către activiştii portocalii. Nici Traian Băsescu n-a ieşit bine din această poveste, în pofida aparentei victorii facile. Dacă eşti preşedintele României şi te afli pe aceeaşi scenă cu Gigi Neţoiu, rişti să fii comparat cu Nicolae Ceauşescu. Fiindcă şi pe acela îl păzea securistul traseist Neţoiu, probabil, chiar în aceeaşi ipostază: cu mâinile-n sân, ca un bodyguard pe stil vechi, îmbrăcat într-o scurtă „de intervenţie”!
Ce să mai vorbim despre primarul-lăutar Antonică Solomon, şi el ilustru traseist, dar politic?! Dacă iese Mircea Geoană preşe dinte, n-ar fi de mirare ca Solomon să revină la matca PSD-istă! Şi, cu toate că şi-a zbierat susţinerea faţă de actualul preşedinte care n-ar ieşi în următorii cinci ani de la Cotroceni, v-ar surprinde ca Solomon să acuze cu acelaşi aplomb, pe 7 decembrie, faptul că Băsescu a dus ţara de râpă? Decât să participe la asemenea episoade jalnice, riscând să se expună oprobriului public, Mircea Dinescu ar face mai bine să se întoarcă la scris. Până la urmă, şi el ar trebui să se mai lupte pentru un mandat: cel de scriitor.
Sursa: Evenimentul zilei
0 comentarii:
Trimiteţi un comentariu