Siliştea Gumeşti 2009. Moromeţii au nevoie de-un Iocan, nu de-un preşedinte

Marinela Raţă

Luni, 09 Noiembrie 2009

Timpul nu mai are „nesfârşită răbdare” în Siliştea Gumeşti. Satul lui Marin Preda, evocat în romanul „Moromeţii”, se transformă an cu an. Cu greu mai afli o uliţă noroită. Acum, copitele cailor lovesc puternic în asfalt şi, ca niciodată, ar fi nevoie aici de un fierar precum Iocan. Nu-l mai găseşti.

Poiana în care Moromete şi ai lui dezbăteau politică a pierit odată cu timpul. S-a ridicat în loc o casă spaţioasă şi un magazin alimentar.

Am ajuns în Siliştea Gumeşti la o zi după ce picase Guvernul Boc. Ştirea nu i-a afectat prea mult pe moromeţi. Îngrijorarea lor era dacă îşi mai iau pensiile. Iar dacă nu, ce dacă, au pământul, singura politică pe care o mai fac, singura constantă în zeci de ani. Întreaga lor viaţă se învârte în jurul bucăţii de arătură.

„Nu muncim pământul, nu avem ce mânca”, ne explică morometele Ilie Dumitrache. Pentru el şi ceilalţi săteni din Siliştea Gumeşti, gâlceava politicienilor de la Bucureşti pare desprinsă dintr-un roman de ficţiune. La fel şi alegerile prezidenţiale.

Satul lui Preda. Transformarea

La Siliştea Gumeşti nu se mai ajunge prin sutele de pagini ale cunoscutului roman. Cu 60 la oră din Bucureşti, tai Bolintinul, Crevedia, apoi Scurta-Mare, Tătărăştii de Jos. Zgomotul de oraş se topeşte cu fiecare kilometru. Următoarea oprire: satul lui Preda, deloc izolat de civilizaţie.

Localitatea e întortocheată, are multe uliţe încrucişate. Străzile principale sunt asfaltate. Numai pe drumurile înguste care străbat marginile satului te poţi pierde, când plouă, în noroi. Casele, deşi cele mai multe vechi, dinainte de primul război, sunt îngrijite. Se vede pe ele varul proaspăt.

La fiecare clădire sar în ochi nişte plăcuţe comemorative. Moromeţii îşi arată respectul pentru cei trecuţi în nefiinţă scriind pe o bucată de lemn numele mortului, anii între care a trăit, o cruce, şi o bat apoi pe peretele exterior al casei sau al unui copac din curte. În faţa porţilor, şanţurile sunt curate, cum Bucureştiul nu a pomenit.

Localitatea are 3000 de suflete, care îşi spun moromeţi, „oameni duri, reci, care spun vorbele în faţă, care nu-şi vând pământul”, după cum îi descrie Mihai Petrescu, primarul din Siliştea Gumeşti.

În timp ce în capitală patru partide politice se băteau pentru un premier, în localitatea din Câmpia Dunării oamenii se bucurau de ziua Sfintei Parascheva. Afară erau doar 10 grade şi soare. Pe unii moromeţi i-am găsit la biserică, pe alţii la şosea, aşezaţi pe băncile prinse de garduri, pălăvrăgind cu vecinii, foarte aproape de poiana lui Iocan locul unde odată, pe vremea lui Ilie Moromete, se „făcea” politică.

„În faţa fierăriei se afla o poiană mare cu pământul bătătorit plină de caile rupte, de unghii de cal, cuie şi belciugării arse. Fierarul bătuse în pământ stâlpi groşi pentru legatul cailor nărăvaşi. Adunările cele mai zgomotoase aveau loc în poiana fierăriei mai ales duminca dimineaţa.(...) Rareori poiana era goală, chiar dacă Moromete şi Cocoşilă nu erau acolo se găseau destui ambiţioşi care încercau să le ţină locul”, descria Marin Preda, în Moromeţii, poiana lui Iocan.

Locul în care odată era Poiana lui Iocan, acum o casă şi un butic
Foto: Marinela Raţă

De la Iocan la Broaşte

Acum, în poiană stă semeaţă casa lui Marian Marinescu zis şi Ţiganu, urmaşul lui Iocan. Nu l-am găsit acasă, era plecat din sat, dar ne lămuresc scurt vecinii. „La Iocan aicea a fost fierărie şi acuma este «butig». Luăm pe bani”, spune Ilie Dumitrache, un moromete de 56 de ani, care stă la nici 50 de metri de fosta poiană, aflată la o răscruce de drumuri în Siliştea Gumeşti.

În poiană, moromeţii din romanul lui Preda citeau Mişcarea, Dimineaţa sau Curentul şi se puneau la punct cu funciarele şi politica. Acum, dacă vor să se informeze se uită pe 1 şi pe 2, la TVR. Unii s-au abonat prin cablu sau satelit şi privesc la Realitatea.

„Ne uităm şi noi

acolo la televizor, dar ce ştim noi de aici ce fac ei la Bucureşti?. Am auzit la ştiri că pică Guvernul. Noi ascultăm, dar ştim noi de ce vorbesc şi plănuiesc ei!?”, se întreabă dând din umeri a lehamite, Ecaterina Gheorghe, care ne spune cum în Siliştea Gumeşti se face politică într-un loc numit La Broaşte.

„E o crâşmă mai încolo de monument. Zilnic sau în perioadă de campanie, oameni care se duc la băutură, se întâlnesc şi mai discută”, mărturiseşte femeia de 58 de ani.

La Broaşte nu e departe de centrul satului. Atât doar că, ajunşi acolo, aflăm că politica a la Iocan se destramă în Siliştea. Crâşma se închisese cu o săptămână în urmă. Criza, bat-o vina!, ne spune fosta bărmăniţă, care locuieşte la două case mai la deal de vechiul loc de întâlnire al moromeţilor pasionaţi de actualitatea politică.

La Broaşte, ultima poiană a lui Iocan în Siliştea
Foto: Marinela Raţă

Boc a căzut. „Maică, ne mai dă ăştia pensiile?”

Despre guvernul care tocmai a picat şi parlamentari, oamenii discută acum pe uliţe şi pe la porţi. Ilie şi Valeria Dumitrache nu ţin cont că e Sfînta Parascheva, cruce roşie în calendar. I-am găsit în curte, în bucătăria de vară, unde puneau murături.

„Noi suntem aicea, vai de mama noastră. Ăia se ceartă la televizor, şi noi aicea pe ce să ne certăm, pe munca noastră să ne certăm. Că noi dacă nu muncim nu avem ce pune în strachină”, spune Ilie Dumitrache, în timp ce ochii albaştri i se umezesc.

Ilie, bărbat înalt, slab, care pare să îşi poarte salopetele de curte ca pe hainele cele mai bune

, e nemulţumit. În principal, că nu ia pensie, iar parlamentarii au bani cu doldora.

„Ia câte 30 – 40 de milioane pe spinările noastre. Şi ăia din parlament, de peste tot, iau câte 60 de milioane dă pomană. Dăăăă pooooo-maaaa-năăăă!”, spune Ilie răspicat, după care face ochii mari, şi adaugă: „Şi dvs luaţi vreun ban că aţi venit pe aicea”.

Bărbatul e suspicios, făce şmechereşte din ochi şi apoi dă din cap de parcă ne-ar dojeni. Ilie nu se opreşte.

Soţia lui, o femeie mai mică de statură decât el, pe care frigul a doborât-o, obligând-o să-şi pună mai multe flanele, intră şi ea în vorbă cu noi. O doare şi pe ea tot de pensii.

„Boc ba că zicea ne măreşte ai dreacu pensiile, acu l-au dat afară? Ca să murim dracului. Păi, eu am 49, mai trăiesc eu până la 65, că-s cu inima şi fac de două ori insulină pe zi?!”, spune femeie, în timp ce la radio bătea de fix: „Aici Radio România Actualităţi. Încep ştirile. Klaus Johannis se îndreaptă spre Bucureşti, unde urmează să aibă o întâlnire cu reprezentanţii partidelor care îl susţin pentru funcţia de premier”. Ştirea sună ca o melodie oricare la radio, ignorată de familia Dumitrache.

În acest timp, la câţiva metri mai încolo, la poarta Ecaterinei Gheorghe se adună vreo şase vecine. Unele pe bancă, altele în picioare. „Ne dă sau nu ne dă ăştia pensiile, maică? Auzâşi la radio că nu mai e Boc, nu mai e guvern. Noi ce facem? Ne mai luăm bănuţii?”, ne întreabă o bătrână. O liniştim şi îi spunem că va lua pensia. Întrebarea, ne dăm seama mai tîrziu, e de fapt, dacă îşi vor lua pensiile mărite.

„Ducă-se dreacului şi Băsescu, că e pentru el”

„Aşa, oameni de ăştia mai discută, că Boc e bun...că nu trebuie, mamă, să-l deie jos”, spune Mărioara Fierbânţeanu, abia întoarsă de la biserică, de la slujbă, unde s-a şi veselit, că fusese hram. Lângă ea, pe banca din faţa gardului casei, Ecaterina Gheorghe dă din cap a nemulţumire.

„Da, e bun Boc, că-ţi dădu ţie pensie, dar mie nu-mi dădu”, izbucneşte femeia. „Taci, fă, că îţi dădu şi ţie când ajungi la vârstă. În 2030, nu a zis, mamă, aşa? Şi a zis că la 62 de ani, nu la 65, a zis o fată la jurnal”, o linişteşte Mărioara. Ecaterina nu se lasă convinsă: „Şi eu aşa, în 2030? Păi mai trăiesc io pân-atunci?”. „Păi, nu, mă, tu la anul...Câţi ani ai? 58? La anul ieşi cu pensie, da”, e verdictul Mărioarei Fierbânţeanu, care se descrie ca o femeie zavistioasă de Siliştea Gumeşti.

Revin la politica momentului. „Eu cred că Geoană iese preşedinte. După cum vorbeşte, cum spune el, acolo, eu aşa zic”, voroveşte Mărioara. În dreapta ei, pe aceeaşi bancă rezemată de gard, vecina, Constanţa Aguţă, mustăceşte. „Ce te râzi, fă, ce nu am voie să zâc? Eu după cum simt aşa vorbesc. Ce, mă arestează cineva? Eu aşa cred, că Geoană ia”, zise Mărioara. „Ei, tu crezi, dar nu ştii precis”, vine şi răspunsul Constanţei, de parcă adevărul îi aparţinea ei.

„Ducă-se dreacului şi Băsescu că e pentru el. Toţi e pentru ei. Pă niciunul nu mai alegem. Nu-i mai alegem. Toţi promite şi face pă dracu”, se revoltă Valeria Dumitrache, care îşi lăsă murăturile şi se alătură clăcii de la poarta Ecaterinei.

Constanţa Aguţă, Mărioara Fierbînţeanu, Ecaterina Gheorghe (de la stânga la dreapta)
Foto: Marinela Raţă

„Fă, Udreo, vino încoace, că e presa, ne dă la ziar!”

Inevitabil, femeile aduc vorba şi de cea care şi-a căpătat renumele de „blonda de la Cotroceni”: Elena Udrea. Auziseseră ele că are cineva, ceva cu ea.

„O vede ei, cred, că e frumoasă şi, de aia, le pare rău. Că şi eu dacă aş fi bărbat aş râvni la ea. E blonduţă, frumoasă, tânără...”, mărturiseşte Mărioara, care, tot ea se întreabă: „Sau, poate, nu o fi în stare de serviciul ei, după cum roişete, aşa, pă ea?!”. „Ei, e în stare, cum să nu fie...”, îi ia apărarea Constanţa Aguţă, moment în care se aude poarta din vecini.

Apare o femeie micuţă de statură, într-un capot în pătrăţele, cu o flanelă groasă, de un verde ţipător şi îmbrobodită cu un batic. Femeia se îndreaptă spre poiana lui Iocan, improvizată la gardul Ecaterinei. Vecinele încep să râdă isteric şi să strige spre ea.

„Fă, Udreo, vino încoace, că e presa aici, ne dă la ziar. Uite, ea e Udrea a noastră”, strigă Mărioara. Bătrâna în verde ţipător se prezintă: Rada Udrea.

Discuţia e întreruptă scurt de sunetul de copite al cailor ce trag o căruţă. „Prazul, prazul, cât e prazul?”, strigă la căruţaş Rada Udrea. Acesta îi rspunde: „4000!”. „Şi varza?”, continuă Ecaterina. „4000!”, îi vine răspunsul din căruţa care se pierde, în zare, în asfalt.

Pământul, constanta dezbatere politică

„Atâta timp cât trăiesc eu, ori faceţi cum zic eu, ori dacă nu, să plecaţi. Am muncit şi am trudit şi am luat pământ ca să trăiţi voi bine! De ani de zile mă zbat să nu vând din el, să plătesc fonciirea fără sa vând, ca să vă rămâie vouă întreg, orbilor şi salbaticilor la minte!”, îi avertizează Ilie Moromete pe Paraschiv şi Nilă în Moromeţii.

Femeile întreabă curioase cât mai costă una-alta la iarmaroc, căci din pământ trăiesc, asemeni lui Ilie Moromete, pentru care pământul însemna viaţă şi libertate.

„Nu facem negoţ, noi trăim din ce ne facem noi. Dacă nu ne facem noi, aici murim de foame. Muncesc pământul meu şi degeaba îl muncim. Noi nu furăm. Nouă nu ne dă subvenţii, nici la dracu nici la deal. Dumneavoastră nu ştiţi cum trăim”, spune Ilie Dumitrache, de parcă ar vrea ca mesajul lui să treacă dincolo de paginile unui ziar.

Supărarea bărbatului, care nici pensie nu are, e adâncă. „Dvs ştiţi cât plătim la arătură? Dvs ştiţi cât plătim? 200 la arătură, 160 la semănat, 160 la discuit. Păi, dă unde?”, se întreabă retoric Ilie, căruia îi mai lipsea ţigară răsfoită între degete şi ar fi adus cu Moromete. Soţia îl acompaniază. „Nu se face cât plăteşti. Şi facem pe dracu, că dacă nu plouă, nu facem nimic. Mai bine era cu colectivul. Nouă, arăndaşii, ne dă 500 de kilograme la hectar. De să face mult, tot 500 ne dă”, se plânge femeia, care îşi mai aminteşte de un of. „Ai dracu' n-a dat banii la lume, care a avut pământul, care le-a promis, că a zis că nu a vezut pământul din satelit. S-au dat banii ăia de la europene şi nu au văzut la toţi din satelit. Fir-ar al dreacului cu sateliţii lor, auzi!”, bleastămă supărată Valeria, arătând că moromeţii au o singură politică: pământul.

I-am lăsat pe momromeţi veseli şi convinşi că nevoile lor nu le va rezolva niciun politician. De altfel nimeni nu a călcat vreodată pe aici. „Aici, la noi, să vină vreun poltician? De când trăiesc eu şi a murit Marin Preda nu a venit niciun politician”, confirmă Ilie. Vecina lui, Rodica Gheorghe exclamă profetic: „Bine nu are să mai vie!”.

Parcă l-am fi auzit pe Ilie Moromete de la finalul filmului regizat de Stere Gulea: „Niculae, unde mergem noi?”.

Tudor Călăraşu, tatăl lui Marin Preda – modelul literar al lui Moromete

• Marin Preda s-a născut într-o familie de ţărani din Siliştea-Gumeşti, judeţul Teleorman, la 5 august 1922. Primul volum al romanului "Moromeţii", una dintre capodoperele sale, apare în 1955. Al doilea volum din "Moromeţii" apare 12 ani mai târziu, în 1967.
  

Personajul central al romanului este Ilie Moromete, considerat a fi ţăranul-filosof al literaturii române, fire reflexivă, frământat de soarta ţaranilor dependenţi de roadele pământului, de vreme şi de Dumnezeu.

Poiana lui Iocan, în care bărbaţii satului se adunau şi citeau ziarele, reprezenta o hrană sufletească pentru Moromete, o autoritate în viaţa colectivităţii, care domina prin replici calculate, pline de umor şi ironie. Despre Ilie Moromete, însuşi scriitorul spunea că a existat în realitate.

Modelul literar al lui Preda în construcţia lui Ilie Moromete a fost tatăl său, Tudor Călăraşu. “Scriind, totdeauna am admirat ceva, o creaţie preexistentă, care mi-a fermecat nu numai copilaria, ci maturitatea : eroul preferat, Moromete, care a existat în realitate, a fost tatăl meu. Acest sentiment a rămas stabil şi profund pentru toată viaţa", mărturisea Marin Preda.

• Întreagul roman s-a bazat pe viaţa satului în care a copilărit. Nilă şi Paraschiv sunt fraţii lui Preda, Ilinca, sora, Cocoşilă, Iocan, Dumitru lui Nae sunt cu toţii oameni care au existat în realitate, în Siliştea Gumeşti.

Casa în care s-a născut Preda, acum părăsită
Foto: Marinela Raţă

Victor Rebengiuc: Am făcut din Moromete un personaj pe care-l iubesc

Când te uiţi la Victor Rebengiuc îl vezi pe Moromete. Nu numai că seamănă izbitor de bine cu Tudor Călăraşu, tatăl lui Marin Preda, dar actorul face un rol magistral în ecranizarea romanului, regizată de Stere Gulea.

• Filmările la Moromeţii au avut loc în 1986, tot în Teleorman, în comuna Talpa, la câţiva kilometri de Siliştea Gumeşti. Filmul a avut premiera în 1988.
  

În volumul „Victor Rebengiuc – omul şi actorul”, apărut la Humanitas în colecţia „Convorbiri, Corespondeţă, Portrete” şi semnat de Simona Chiţan şi Mihaela Michailov, actorul povesteşte cât de greu i-a fost să intre rolul ţăranului lui Preda.

„Eu nu joc cu machiaj. În Moromeţii mi-am lăsat mustaţă şi m-am tuns mai scurt. Arătam şi eu ca ţăranul român. Am construit personajul din interior

. Dacă izbuteşti să intuieşti gândurile şi starea lui, lucrurile astea se transmit şi pe chip şi capeţi trăsăturile personajului”, povestea Victor Rebengiuc.

Actorul mărturiseşte că nu s-a văzut nicio clipă în rolul lui Ilie Moromete, după ce „familiarizarea cu viaţa de la ţară se făcuse mai mult prin poveşti” şi i-a fost greu să-şi închipuie cum să joace prototipul ţăranului român.

„L-am jucat cum am ştiut eu mai bine pe Ilie Moromete – un om cu o familie grea şi cu probleme. M-am gândit, când l-am făcut pe Moromete, şi la bunicul meu, care avea un fel de hâtroşenie. Multe situaţii din film erau asemănătoare cu cele în care îl văzusem pe el. Bunicul nu era ţăran, dar era prima generaţie venită la oraş, un fel de Paraschiv. Am făcut din Moromete un personaj pe care-l iubesc. Dacă în toată cariera

l-aş fi jucat numai pe Moromete, tot aş fi fost mulţumit toată viaţa. Da, mi-e drag să-mi amintesc de Moromeţii lui Gulea”, mărturiseşte Victor Rebengiuc.

Stere Gulea: Oamenii din echipă nu ştiau să meargă în picioarele goale în ţărână

La rândul lui, Stere Gulea, regizorul Moromeţilor, povesteşte în acelaşi volum că în momentul în care au început filmările „multă lume era pornită – din motive diverse – să nu se realizeze acest film”.

„Unii invocau, duplicitar, că e o carte mare, alţii erau geloşi pe faptul că, deşi nu mai era în viaţă, Preda continua totuşi să fie cel mai important scriitor român de după război”, spunea regizorul.

„Mulţi oameni din echipă nu ştiau să meargă cu picioarele goale prin ţărână, o sumedenie de scene presupuneau disconfort fizic. Însă Rebengiuc era un profesionist pursânge. În momentul în care s-a întors şi a spus „Da, îl joc pe Ilie Moromete!“, nu s-a mai plâns de nimic. Dimineaţa, el era întotdeauna primul la filmare şi stăpânea textul cu o asemenea forţă, încât ne punea pe toţi ceilalţi în dificultate. Au fost nenumărate situaţiile în care, la o anumită idee de-a mea, el a ripostat în mod direct

, uneori chiar brutal, pentru că avea o altă viziune. Nu am făcut decât să accentuez cât mai mult atuurile şi dominantele actorului: forţă, dramatism, rigurozitate”, spunea Stere Gulea.

Filmul, dar şi jocul exemplar al lui Rebengiuc au fost primite excelent de critică. „Rebengiuc nu va putea fi depăşit nici uşor şi nici curând de vreun alt interpret în portretizarea nu numai a lui Moromete, dar a ţăranului nostru de până mai ieri, pentru că oricine altcineva ar trebui să poată defalca sufletul acestuia cu mai multă ştiinţă a descifrării detaliului şi a conturării întregului decât o face el, ceea ce este greu de imaginat”, aprecia Mircea Alexandru, în Cinema, în 1987.

„Priviţi-l pe Rebengiuc cum se aşază pe prispa casei la începutul şi la sfârşitul filmului: […] mâinile îi atârnă grele, privirea nu mai iscodeşte în jur, ci se fixează la întâmplare, ca a unui om istovit deopotrivă de aşteptarea unui răspuns şi de rostirea unei întrebări. Priviţi-l cum merge: plăcerea histrionică a căutării unui partener de conversaţie, atras cu şiretenie într-un dialog „regizat“ de protagonişti, ironica savurare a superiorităţii, voluptatea vorbei „în doi peri“, tenacitatea exasperantă cu care stabileşte distincţia dintre „real“ şi „verosimil“, toate acestea se sting pentru a lăsa în loc „umbre de îndoială şi nesiguranţă“, nota la rândul ei, în aceeaşi revistă, Magda Mihăilescu.

Sursa: Evenimentul zilei