| Teodora Trandafir | Luni, 09 Noiembrie 2009 |
Ei au salarii mai mari, locuri de muncă mai bune, universităţi de elită şi case mai frumoase.
Sunt încrezuţi şi ne consideră germani de mâna a doua, pentru că «dincolo» sunt bani pentru in ves ti ţii, ajutoare de şomaj şi pensii, iar noi suntem întreţinuţi” - sunt doar câteva dintre ofurile rostite pe la colţuri de locuitorii fostei RDG.
Ultimii 20 de ani au reuşit să transforme zidul în piese de muzeu şi simple urme ale istoriei pe asfalt. I-au publicat povestea în variante romanţate şi l-au vândut de mai multe ori în bucăţi turiştilor extaziaţi. În 1989, oameni obişnuiţi şi politicieni au călcat în picioare mormanul de moloz, au plâns la baza lui, rudele s-au îmbrăţişat emoţionate şi au plecat apoi spre casele lor zâmbind. Wessis şi Ossis (vesticii şi esticii), din nou împreună. Dar totuşi separat. Nimeni n-a găsit însă o soluţie pentru a scoate zidul din mintea oamenilor şi nici măcar din casele sau din buzunarele lor.
Sunt lucruri pe care eu le-am văzut şi le-am simţit timp de doi ani, când m-am aflat foarte aproape de vechea graniţă - am petrecut un an la Universitatea din Leipzig, ca student Erasmus, şi un alt an ca bursier „Frankfurter Allgemeine Zeitung” la Berlin. Ca turist, poţi vedea şi astăzi cele două lumi care trăiesc una lângă alta sub cupola aceluiaşi oraş. În Berlinul de Vest sunt toate orânduite, e plin de spaţii verzi, clădiri impunătoare şi magazine strălucitoare.
Estul abundă în clădiri vechi, înconjurate de schele, blocuri ursuze şi fabrici părăsite, ajunse cârciumi şi terase. Fapt ce-l transformă, de altfel, în principala atracţie pentru studenţi. Se spune că locuitorii de aici sunt mai primitori şi mai vorbăreţi, chiar dacă le place mereu să se vaite şi să acuze tratamentele discriminatorii.
„Înainte era mai bine” e o sintagmă pe care generaţia noastră, cunoscând poveştile de groază ale comunismului românesc, nu poate s-o înţeleagă. La fel cum nu înţelegem cum se poate ca un apartament cu două camere în Leipzig să coste 15.000 de euro, cât un loc de parcare subteran din Bucureşti.E doar atât pentru că nu-l vrea nimeni. Pentru că aici salariul e de 5 euro/oră, în timp ce în Vest porneşte de la 8-9 euro/oră, iar joburile sunt foarte puţine.
Pentru că tinerii ambiţioşi caută demult locuri de muncă în Vest, iar dacă nu s-au mutat deja, probabil că o vor face curând. Pentru că nici măcar grupurile de bătrânei, aduşi cu autocarele din Vest de către dezvoltatorii imobiliari, nu vor să-şi cumpere locuinţe aici, în „patria loserilor” - chiar dacă sunt mai ieftine. Pentru că mulţi dintre cei rămaşi sunt fie în vârstă, fie şomeri „de meserie”, ce aşteaptă lună de lună răsplata pentru stat de la stat. Germanii au dărâmat zidul într-o zi, dar n-au reuşit nici în 20 de ani să îmbine cele două bucăţi.
Probabil vor trece ani până când generaţiile se vor înnoi. Sau până când vor depăşi greutăţile economice şi va înflori industria panourilor solare - singura susţinere reală a economiei din Est, după dezvoltarea infrastructurii. E nevoie de iniţiative, de mai mult entuziasm şi de implicare în proiecte care se dovedesc mult mai greu de realizat decât escaladarea în masă a unui zid, pentru obţinerea dreptului la liberă circulaţie.
Sursa: Evenimentul zilei
Sunt încrezuţi şi ne consideră germani de mâna a doua, pentru că «dincolo» sunt bani pentru in ves ti ţii, ajutoare de şomaj şi pensii, iar noi suntem întreţinuţi” - sunt doar câteva dintre ofurile rostite pe la colţuri de locuitorii fostei RDG.
Ultimii 20 de ani au reuşit să transforme zidul în piese de muzeu şi simple urme ale istoriei pe asfalt. I-au publicat povestea în variante romanţate şi l-au vândut de mai multe ori în bucăţi turiştilor extaziaţi. În 1989, oameni obişnuiţi şi politicieni au călcat în picioare mormanul de moloz, au plâns la baza lui, rudele s-au îmbrăţişat emoţionate şi au plecat apoi spre casele lor zâmbind. Wessis şi Ossis (vesticii şi esticii), din nou împreună. Dar totuşi separat. Nimeni n-a găsit însă o soluţie pentru a scoate zidul din mintea oamenilor şi nici măcar din casele sau din buzunarele lor.
Sunt lucruri pe care eu le-am văzut şi le-am simţit timp de doi ani, când m-am aflat foarte aproape de vechea graniţă - am petrecut un an la Universitatea din Leipzig, ca student Erasmus, şi un alt an ca bursier „Frankfurter Allgemeine Zeitung” la Berlin. Ca turist, poţi vedea şi astăzi cele două lumi care trăiesc una lângă alta sub cupola aceluiaşi oraş. În Berlinul de Vest sunt toate orânduite, e plin de spaţii verzi, clădiri impunătoare şi magazine strălucitoare.
Estul abundă în clădiri vechi, înconjurate de schele, blocuri ursuze şi fabrici părăsite, ajunse cârciumi şi terase. Fapt ce-l transformă, de altfel, în principala atracţie pentru studenţi. Se spune că locuitorii de aici sunt mai primitori şi mai vorbăreţi, chiar dacă le place mereu să se vaite şi să acuze tratamentele discriminatorii.
„Înainte era mai bine” e o sintagmă pe care generaţia noastră, cunoscând poveştile de groază ale comunismului românesc, nu poate s-o înţeleagă. La fel cum nu înţelegem cum se poate ca un apartament cu două camere în Leipzig să coste 15.000 de euro, cât un loc de parcare subteran din Bucureşti.E doar atât pentru că nu-l vrea nimeni. Pentru că aici salariul e de 5 euro/oră, în timp ce în Vest porneşte de la 8-9 euro/oră, iar joburile sunt foarte puţine.
Pentru că tinerii ambiţioşi caută demult locuri de muncă în Vest, iar dacă nu s-au mutat deja, probabil că o vor face curând. Pentru că nici măcar grupurile de bătrânei, aduşi cu autocarele din Vest de către dezvoltatorii imobiliari, nu vor să-şi cumpere locuinţe aici, în „patria loserilor” - chiar dacă sunt mai ieftine. Pentru că mulţi dintre cei rămaşi sunt fie în vârstă, fie şomeri „de meserie”, ce aşteaptă lună de lună răsplata pentru stat de la stat. Germanii au dărâmat zidul într-o zi, dar n-au reuşit nici în 20 de ani să îmbine cele două bucăţi.
Probabil vor trece ani până când generaţiile se vor înnoi. Sau până când vor depăşi greutăţile economice şi va înflori industria panourilor solare - singura susţinere reală a economiei din Est, după dezvoltarea infrastructurii. E nevoie de iniţiative, de mai mult entuziasm şi de implicare în proiecte care se dovedesc mult mai greu de realizat decât escaladarea în masă a unui zid, pentru obţinerea dreptului la liberă circulaţie.
Sursa: Evenimentul zilei
0 comentarii:
Trimiteţi un comentariu