Umor de cazarmă, cu pifani şi veterani

Sorin Iordache

Duminică, 29 Noiembrie 2009

AMINTIRI. Veterani mai bătrâni sau mai tineri reiau întâmplările amuzante din perioada în care

au fost obligaţi, pentru luni sau chiar ani, să îmbrace haina militară.

Ce-ar fi fost „armata”, adică stagiul militar obligatoriu, fără nenumăratele poveşti ale celor care şi-au petrecut o parte din tinereţe în Marina militară sau la vânătorii de munte, sărind cu paraşuta sau făcând gărzi interminabile. Cei mai mulţi foşti militari în termen consideră acum că, pe lângă duritatea ei, armata le-a produs şi amintiri care i-au marcat plăcut.

Mai mult, rigorile la care erau supuşi au produs chiar amuzament. Deşi dure, farsele milităriei rămân însă, de cele mai multe ori, în zona unui psihic sărac, a cărui origine era închistarea fostelor cadre militare în limitele impuse de regimul comunist.

Comandantul paranoic

Acum 33 de ani, bucureşteanul Ahmet Zendel - Săndel, pentru prieteni, pleca pentru un an şi patru luni în armată. Soarta l-a aruncat la Batalionul Fălticeni din cadrul brigăzii Bacău, la regimentul de gardă. Săndel îşi aminteşte de o perioadă de foc de o lună în care a făcut antrenament antitero ca la carte, din cauza comandantului care visa mereu atacuri ale teroriştilor.

„Trăia cu teama că oricând putem fi atacaţi de comandouri palestiniene. Aşa că a ales zece dintre noi, cu care a făcut un stagiu antitero într-o tabără improvizată la câteva sute de metri de poligon. În perioada aceea am tras cu toate armele de foc posibile - de la pistol până la aruncător de grenade antitanc. Dormeam toţi zece într-un singur cort, şi acela prea strâmt. Când unul se întorcea pe partea cealaltă, şi ceilalţi trebuia să se întoarcă odată cu el!”, râde fostul „antitero”, acum în vârstă de 52 de ani.

Cât despre obsesia comandantului său pentru

armată, Săndel mai dă un reper. „Aflat în concediu medical, cu un picior rupt, a venit totuşi la raportul de dimineaţă. A ieşit la raport în mod regulamentar, bătând pas de defilare deşi avea un picior în ghips”.

Ceauşescu, în bătaia puştii

Ahmet a avut privilegiul de a fi aproape de Ceauşescu într-o iarnă, în perioada în care făcea de gardă la reşedinţa acestuia de la Predeal. „Venise pentru câteva zile, însoţit de Leana. Se plimbau, la braţ, la mai puţin de 20 de metri de mine

. Trebuia să ne facem nevăzuţi când treceau pe lângă noi.

În acea perioadă, consemnul era «Linişte absolută!»”. Până şi formula clasică, rostită de obicei cu voce tare la schimbarea gărzii, şi-o spuneau în şoaptă, la ureche: - Staaaai! Cine eşti? - Caporal de schimb! - Luminează-ţi faţa şi spune parola! „Ne stricam de râs la acest schimb de replici regulamentar, care trebuia să aibă loc cu noi la distanţă de trei metri unul de altul”, spune Săndel.

„Ambasadorii”, mai fricoşi

Paraşutismul a fost şi rămâne o armă pe cât de periculoasă, pe atât de apreciată de cei care şi-au satisfăcut stagiul militar obligatoriu aici. Dar nu toţi cei aleşi s-au dovedit şi potriviţi pentru salturile de la înălţime.

„Cei care nu aveau curajul să sară erau denumiţi „ambasadori”, pentru că se întorceau la sol la bordul avionului, de parcă ar fi fost doar în plimbare!”, îşi aminteşte Mihai de perioada petrecută între 1984 şi 1986 la unitatea militară 01847, de la Buzău. Dar instructorul de paraşutism avea şi alte metode în afară de ironie pentru a-i convinge să execute saltul.

„Când toţi eram pregătiţi şi uşa avionului era deschisă, instructorul ne aştepta acolo. Dacă unul ezita, îl înţepa în fund cu o sulă de cizmărie şi apoi îi făcea vânt afară!”, precizează Mişu. Ca în fiecare unitate militară, şi la cea de paraşutişti de lângă Buzău se întâmpla să fie câte un cadru militar mai sărac cu duhul. „La noi era un subofiţer, Constantin Aniţa. I-a rămas porecla de Costel Paraşutistu’ pe când vorbea cu prietena lui la telefon. Respectiva îl tot întreba: Cine eşti? - Costel! - Care Costel? Mariooo, sunt eu, Costel Paraşutistu’!”, explică Mihai.

„Avea întotdeauna un chef nebun să ne surprindă când făceam de gardă într-o pădurice la postul din Câlnău, unde aveam un obiectiv al unităţii. Vara ne dezbrăcam până la chiloţi şi patrulam cu tot „harnaşamentul” militar pe noi, că doar nu ne vedea nimeni. Era cu adevărat inedit şi comic să ne vedem unii pe alţii în bocanci, cu centură şi chipiu, cu arma pe umăr, dar în ţinuta pe cât de sumară, pe atât de neregulamentară. Însă subofiţerul ţinea să ne prindă. Atunci îi pregăteam capcane ca în filme - pungi cu apă ascunse prin copaci, care-i cădeau în cap atunci când atingea sfoara declanşatoare, ascunsă în iarbă”, îşi aminteşte fostul paraşutist militar.

"Dormeam toţi zece într-un singur cort, şi acela prea strâmt. Când unul se întorcea pe partea cealaltă, şi ceilalţi trebuia să se întoarcă odată cu el!",
Ahmet Zendel, veteran

POANTE

Radu Pietreanu, actor - Vacanţa Mare

Cunoscutul actor Radu Pietreanu (foto) făcea repetiţii încă din armată pentru poantele din prezent. „Când dormea câte unul după-amiaza, puneam pături în geam şi ne făceam că jucăm table în beznă. Se trezea şi spunea să aprindem lumina. La care noi îi replicam: Dar nu vezi că este aprinsă? Şi ăla începea să strige: Aoleooo, am orbit!”, îşi aminteşte Radu. Talentul de imitator al vocilor i-a indus în eroare pe mulţi dintre camarazii săi de arme.

„Când eram de serviciu la comandament, ieşeam pe hol şi strigam, cu vocea piţigăiată a şefului unităţii: Compania I, în curte... adunaaaaaarea!” Şi ofiţerii dădeau adunarea companiei pe platou, în aşteptarea comandantului”, râde cel care i-a dat viaţă personajului Costel.

UN ALT FRONT

În primii ani de după război, militarii în termen aveau de luptat cu mentalitatea comunistă a noilor comandanţi

Aurel Negrilă a fost luat în armată la câţiva ani după război, din 1952 până în 1955 - „Pentru tot neamul meu!”, după cum spune acum, la 78 de ani împliniţi. Perioada de instrucţie a făcut- o în localitatea transilvăneană Marghita. Apoi a fost detaşat la Canal.

„Glumele” cazone de acum 60 de ani

Deşi au trecut aproape 60 de ani de atunci, Aurel Negrilă mai are încă vii în amintire întâmplările amuzante din perioada respectivă. „În perioada de instrucţie, aveam în pluton un ungur din zona Marghitei, care primea foarte des pachete cu slănină afumată, palincă, ceapă şi pâine. Avea două valize pline, continuu! Le mânca ostentativ în faţa noastră, ştiind că la noi nu au cum să ajungă pachetele cu alimente de acasă, fără să se altereze. Toţi salivam şi el zâmbea”, povesteşte el.

Ca să i-o facă respectivului camarad, cei din pluton au hotărât să-l lipsească de bunătăţi. „Eu, fiind cel mai scund, m-am ascuns sub un pat chiar la sfârşitul orei de educaţiei politică. I-am deschis valizele şi am împărţit, pe sub paturi, tot ce-am găsit în ele. Dar am şi mâncat cât am putut, de acolo! Când a descoperit paguba, a plâns de furie!”, povesteşte pensionarul.

Vinovatul fără vină

Rigorile militare din acea vreme sancţionau aspru şi cel mai mic gest antisocial. Soldatul care făcea de planton în dormitor a primit arest, pentru că pe perioada sa de pază a avut loc un furt. Dar pe ceilalţi nu i-a lăsat inima să-l vadă pedepsit. Toţi din pluton, în frunte cu Aurel Negrilă, au raportat că au mâncat produsele colegului lor. Dar camaradul nu a uitat păţania.

„Într-o noapte, pe timp de alarmă, ne-am repezit pe întuneric la rastelul cu arme. Fiecare ştia unde este a lui, dar păgubitul a ţinut minte şi unde era a mea, în rastel. Aşa că am rămas mai la urmă. S-a repezit la unul de lângă mine crezând că sunt eu, şi l-a umplut de sânge. Ăla a început să strige, compromiţând alarma. Când s-a aprins lumina, s-a văzut şi confuzia. Colegul care a primit bătaia era unul, Matei, din Clinceni. Agresorul său a primit şase luni de batalion disciplinar”, povesteşte pensionarul.

Aurel îşi mai aminteşte că Matei, prostul plutonului, pe timpul unei

permisii în grup a mâncat într-o cârciumă din Cernavodă până a făcut pe el. Plângând de beat ce era, i-a întrebat pe colegi ce să facă pentru a nu se întoarce la unitate mirosind aşa de urât.

„Ne-am pus la mintea lui şi l-am tăvălit într-o baltă plină cu noroi. Măcar aşa avea o scuză, pentru că acum era murdar peste tot, nu doar în pantaloni”, râde veteranul.

"I-am deschis valizele şi am împărţit, pe sub paturi, tot ce am găsit în ele.",
Aurel Negrilă, fost soldat

„SURPRIZĂ”

Patinoarul de campanie!

Alexe Dvora, lipovean din Tulcea, îşi aminteşte de prima farsă în grup, de care a avut parte în cele 720 de zile de armată petrecute la unitatea militară de marină 02052 Transmisiuni din Costineşti-Schitu.

„Într-o seară de iarnă din primul an de armată, am râs cu cei din companie de un caporal care se dădea pe gheaţă şi cădea mereu. Deşi supărat, a zâmbit. Apoi, ne-a promis că sâmbătă seară face el cinste şi ne duce la un patinoar acoperit, din Constanţa. Sincer, nu ştiam să existe aşa ceva. Sâmbătă după masa, am primit cu toţii liber şi am ieşit în oraş. Seara, la întoarcere, pe dormitorul nostru era un cearşaf pe scria mare, cu verde: Bine aţi venit la patinoar!”.

El şi colegii au crezut că este o glumă, dar, în lipsa lor, „bătrânii” au pus furtunul cu apă pe jos prin dormitor, lăsând apoi toate uşile şi ferestrele deschise. Apa a îngheţat pe tot cimentul. „Ca să evacuăm gheaţa şi apa, ne-au dat la fiecare câte o bucăţică de cârpă de 10/10 cm”, râde şi acum Alexe.

REBEL

Eugen Mihăescu, muzician - trupa Krypton

Încă din primele zile de cătănie, Eugen Mihăescu (foto) s-a făcut remarcat prin spiritul lui de artist - nu doar prin muzică, ci şi prin libertăţile pe care şi le lua.

„Încă nu depusesem jurământul militar, că mi s-a şi făcut de ducă. Am sărit gardul unităţii 01210 în care voiau cei de la centru de recrutare să mă obişnuiesc cu armata, şi am plecat într-o vizită. Dar am fost alergat de o patrulă care mi-a remarcat modul de plecare în permise

. Noroc că eram aproape de cartierul meu. Am urcat cu liftul la etajul nouă, dar am coborât câteva etaje pe scări şi m-am ascuns. Crezând că acolo am rămas, cei din patrulă au început să bată furibund cu pumnii în uşile celor patru apartamente de la ultimul etaj, în timp ce eu coboram liniştit”, îşi aminteşte Eugen Mihăescu.

Sursa: Evenimentul zilei