Dupa un weekend in care traficul se pare ca s-a mai inviorat nitel, se pare ca astazi numarul vizitatorilor s-a mentinut in aceeasi tendinta de crestere. E greu de spus daca tendinta se va mentine. In primul rand, am postat destul de mult in ultimele zile si nu stiu daca imi voi mentine acelasi ritm de scris si in continuare. In plus, nu am reusit sa comentez pe la altii, lasandu-mi "semnatura" sub forma de link pe acolo, asa ca nu voi aduna vizitatori si din traficul altora. Posibil ca dintre vizitatorii de azi sa fie unii care sa intre din nou abia peste cateva zile, atunci cand, considera ei, se vor mai aduna postari suficiente si pe gustul lor. Asa ca nu pot prezice care va fi "tendinta"... Dar vom vedea...
Vara e pe ultima suta de metri... Sau mai bine spus... pe ultimii metri... Cel putin calendaristic, toamna ne bate la usa. A fost ... vacanta... Sa spunem... Desi mi-as fi dorit sa am o vacanta cu totul altfel. Dar n-a fost sa fie acum. Poate la anul.. si in anii urmatori. Mi-as fi dorit sa ma pot odihni mult. Pana la un punct am si reusit. Numai ca bateriile erau descarcate prea de tot pentru ca sa-si poata reface energia din plin intr-un timp asa de scurt, mai ales in conditiile in care am mai incercat sa mai scot ceva energie din ele... pentru a citi, a scrie... a face tot felul de lucruri pe care nu prea le facusem inainte. Poate ca e mai bine ca este asa; am reusit sa mai dezvolt nitel blogul (desi se putea cu mult mai mult), dar nu e timpul pierdut pe de-antregul. De maine... e toamna... Serile vor deveni tot mai lungi, asa ca timpul rezervat cititului si scrisului, sper, va fi din ce in ce mai lung. Asa ca sa nu va speriati daca blogul se va lungi din ce in ce mai mult...
Lupul singuratic merge Doamne, numai peste lege, numai peste cea zapada ce va fi candva sa cada. A-ntalnit un ingere dormitand in plangere. Creierul i l-a mancat lupul cel infometat Hlap si hlop si hlap si hlop i l-a fost mancat pe loc, nu acum ci-n viitor lupul cel mirositor.
Pe zapada ce va fi alergase lupul gri mult satul, caci el mancase creier de matase.
Dar si viitorul trece pe zapada foarte rece. Creierul cel mistuit a cazut in infinit de din lupul ce mancase creier fara oase. Deci in dulce viitorul foamea isi latea decorul. Decorbul. Deorbul. Lupul singuratic foarte se infometa de moarte, insa ingeri adormiti foarte rari sunt si seminti. Iara ingeri care dorm se viseaza doar in somn.
Cade lupul singuratic pe laba-nghetand apatic si adoarme si viseaza ingeri pe zapada treaza. Le mananca creierul lepadandu-si obiceiul. Dupa-aceea in alt vis leapada tot ce-a ucis, intr-un infinit dormind visator si trimbulind.. Si ramane-n vis flamand lupul sui siaergand, lupul cel din viitor de arginturi si de or. Si visand in vis adoarme dintr-o foame, draga Doamne cu care l-ai otravit de din sus din infinit.
Deci din visul visului pupila irisului si-a deschis-o lupul singur. Ah, si ninge, si ce dingur. Ingerul visat l-a intalnit pe Ararat. Creierul i l-a mancat insa nu s-a saturat, repede el s-a golit chiar in infinit. Deci in visul, visul visului doarme lupul Cristului creieru-ametistului si ninsoarea tristului. El mananca numai stanca leapada e lebada. Cantec drag de lebada.
Deasupra de zarzari, de tigle, de cosuri se innoreaza cu pasari.
Ingerul sta cu aripile-ntinse, foarte intinse. Penele din stanga ii trec printr-un zid, aripa din dreapta si-o reazama de cracul copacului de parca ar trage in stele un glonte arhaic al zborului...
Cum sta si cum fumeaza tigare de la tigare, ingerul mereu isi duce mana la beregata, mereu isi duce mana la beregata.
Aura lui afumata i-a cazut in jurul gatului ca un streang.
"Am sa fiu spanzurat de propriul meu har, de propriul meu har afumat de tutun" se gandeste ingerul.
"O sa mor si n-o sa mai fie ingeri", se gandeste ingerul, stand cu aripile-ntinse, foarte intinse, stand pe vine intre o casa si un copac, stand acolo unde-l ajunse din urma starea. Se innoreaza cu pasari, cu pasari zburande, zburate. Ele-si pierd ouale din zbor, ouale albe si minunate.Ouale, ouale.
Poua cu oua, ploua din norii de pasari oua, peste orasul de tinichea ploua cu oua, din norii de asari zburate, zburande, ah, ploua.
Nu tuna, nu fulgera. Ploua torential cu oua. Nu se aude decat coaja plesnind, albusul curgand, galbenusul murind.
... Corn teapan de melc nemaiavand un sine in care sa se retraga aiurand, orice atingere de orice, abhorand.
Ingerul fumeaza tigare de la tigare. Ploua cu oua, se-aude numai coaja spargandu-se, albusul scurgandu-se, galbenusul murindu-se.
Se-ngroasa norul de pasari peste orasu-ngropat, lipicios; ploua cu oua torential peste caruta si peste cal, peste motor si peste canal. Ingerul isi duce mana intruna la gat, tigara-ncleiata ii curge pe jugulara. Miroase-a avort si a hoit nenascut, o ora barbara.
Rap! Crok!Coji de oua murdare infunda burlane, canale.
E aripa ingerului incleiata de zid si de pom. Cu albus, cu galbenus, e lipita de om.
Ar vrea sa se-azvarle pe zdrelituri si sa le cloceasca, sa refaca, sa faca... Sa cloceasca desurubatele garle.
Ouale se ciocnesc intre ele in aer. Ploua torential. Norul de pasari smintit se-nteteste aripa-n aripa. Ploua inghesuit. Se sparge in aer oul de ou. Ploua cu albus, cu galbenus.
Aerul se lipeste de albus, de galbenus, de albus, de galbenus. Si incepe sa ploua cu aer pana cand ploua cu tot aerul, torential, pana cand ploua tot aerul.
Ingerul mereu isi duce mana la beregata, mereu isi duce mana la beregata.
Coboara aerul, se scurge in canale pe langa turloaiele ingerului, se scurge-n canale amestecat cu albusul si tot galbenusul.
Ingerul incearca sa respire, sa se respire, dar gura ii este sudata cu albus - o data, cu galbenus - o data, si mereu isi duce mana la beregata, si mereu isi duce mana la beregata...
Deasupra de zarzari, de tigle, de cosuri se innoreaza cu pasari.
Ingerul sta cu aripile-ntinse, foarte intinse. Penele din stanga ii trec printr-un zid, aripa din dreapta si-o reazama de cracul copacului de parca ar trage in stele un glonte arhaic al zborului...
Cum sta si cum fumeaza tigare de la tigare, ingerul mereu isi duce mana la beregata, mereu isi duce mana la beregata.
Aura lui afumata i-a cazut in jurul gatului ca un streang.
"Am sa fiu spanzurat de propriul meu har, de propriul meu har afumat de tutun" se gandeste ingerul.
"O sa mor si n-o sa mai fie ingeri", se gandeste ingerul, stand cu aripile-ntinse, foarte intinse, stand pe vine intre o casa si un copac, stand acolo unde-l ajunse din urma starea. Se innoreaza cu pasari, cu pasari zburande, zburate. Ele-si pierd ouale din zbor, ouale albe si minunate.Ouale, ouale.
Poua cu oua, ploua din norii de pasari oua, peste orasul de tinichea ploua cu oua, din norii de asari zburate, zburande, ah, ploua.
Nu tuna, nu fulgera. Ploua torential cu oua. Nu se aude decat coaja plesnind, albusul curgand, galbenusul murind.
... Corn teapan de melc nemaiavand un sine in care sa se retraga aiurand, orice atingere de orice, abhorand.
Ingerul fumeaza tigare de la tigare. Ploua cu oua, se-aude numai coaja spargandu-se, albusul scurgandu-se, galbenusul murindu-se.
Se-ngroasa norul de pasari peste orasu-ngropat, lipicios; ploua cu oua torential peste caruta si peste cal, peste motor si peste canal. Ingerul isi duce mana intruna la gat, tigara-ncleiata ii curge pe jugulara. Miroase-a avort si a hoit nenascut, o ora barbara.
Rap! Crok!Coji de oua murdare infunda burlane, canale.
E aripa ingerului incleiata de zid si de pom. Cu albus, cu galbenus, e lipita de om.
Ar vrea sa se-azvarle pe zdrelituri si sa le cloceasca, sa refaca, sa faca... Sa cloceasca desurubatele garle.
Ouale se ciocnesc intre ele in aer. Ploua torential. Norul de pasari smintit se-nteteste aripa-n aripa. Ploua inghesuit. Se sparge in aer oul de ou. Ploua cu albus, cu galbenus.
Aerul se lipeste de albus, de galbenus, de albus, de galbenus. Si incepe sa ploua cu aer pana cand ploua cu tot aerul, torential, pana cand ploua tot aerul.
Ingerul mereu isi duce mana la beregata, mereu isi duce mana la beregata.
Coboara aerul, se scurge in canale pe langa turloaiele ingerului, se scurge-n canale amestecat cu albusul si tot galbenusul.
Ingerul incearca sa respire, sa se respire, dar gura ii este sudata cu albus - o data, cu galbenus - o data, si mereu isi duce mana la beregata, si mereu isi duce mana la beregata...
Pana cand si acest lucru miraculos, n-as fi crezut sa se intample chiar si el. Cum? Copil buimac fiind si prapastios, ceea ce gandeam si ceea ce visam ca gandesc sa se intample chiar si el.
Stateam in pat. Stateam in pat cum sta picatura de apa pe o farfurie. Picatura de apa cazuta de sus.
Nu eram mirat ca stau pe pat. Nu eram mirat ca sunt. Nu eram mirat ca exista pat. Nu aveam timp sa fiu mirat. Nu aveam timp sa fiu mirat pentru ca eram tot timpul apasat de o spaima: "Sa nu se crape patul si sa curg jos." "Sa nu se crape tipatul si sa curg prin mijlocul lui, in jos, spre muget." "Sa nu se crape pamantul si sa nu curg prin el spre dincolo, si nu care cumva sa cad singuratic si sufocat in cerul de dedesubt."
Stam cu o jigodie de copil, ca si mine in parasirea obligata de parinti, rasfatati si labartati pe un divan. Ne gandeam amandoi, si eu si el: "Daca se crapa divanul intre noi doi si ne prabusim in subterane?! Daca se crapa si acestea si ne prabusim amandoi ca o privire inversa, printr-o teava de luneta nesfarsita, direct in ochiul ciclopului?"
Ni se facea frica si greata de toate acestea. Ne si vedeam cum cadeam de sus in jos izbindu-ne unul de celalalt si umplandu-ne unul pe celalalt in cadere de vanatai dureroase.
Ne era frica sa si adormim ca nu cumva sa ni se crape la mijloc somnul si din dulcele vis sa cadem in visul cu dinti.
Franghii placute erau pentru mainile oastre debile, - glasurile ragusite de alcool ale parintilor nostri burgheji. Ridicam prin intunericul odaii minusculele maini de copil spre hohotele de ras ale musafirilor din camera de alaturi ca si cum as fi tinut in gura sfarcul mamei plin de lapte. Mi-era frica sa nu mi se crape in doua invalmaseala unitara, punctul in care ma aflam; sa nu am doua brate, imi era frica si pentru vedere sa nu am doi ochi frica mi-era. Cum, necum, nimenea nu ne-a luat in seama. Cum, necum m-am trezit cu doua sprancene. Muta vreme am crezut ca toate acestea, spaime de plod, de samanta si de icra, sunt.
Nu-i adevarat. Minciuna. Lepadare de musca sub forma de punct au fost pe un geam. Geam pistruiat de muste prin care zeul priveste. Si daca-i adevarat, asa cum citesc in jurnale, luni 22 septembrie, ca doua persone moartea si-au intampinat-o, iar altele doua ranite au fost cazand intr-o groapa ce s-a deschis pe neasteptate sub ele pe o strada dintr-un cartier al orasului numit Neapole; si daca toate acestea adevarate sunt, cuvantul pe care-l citesti, acum cetitorule, sa se crape in fata ta si tu cazand jumatate in intelesul lui, jumatate in sunetul lui aidoma mie, cel cazut in sine insusi, aidoma mie, cel care vede vederea nu cu un ochi, cum s-ar cuveni, ci cu doi, pentru ca fata mi s-a taiat in doua, si mandru catarg al mirosurilor, nasul cu doua nari vesteste ca Zeii pe timpuri veneau calari pe mirosuri.
Mari parasute coborau in ocean capsula. Noi stateam ca niste cuvinte alcatuind unii langa altii un inteles de fraza o vorbire intrupata a unei mari fiinte.
Norii erau pleoape zdrentuite dezvelind mereu acel albastru iris si portocaliu.
Atunci am simtit cu totii ca incepuse sa rasara marele, invizibilul soare.
Cuvintele ni se aprinsera ca flacara inceata si inalta.
Fara-de-greutatea absoluta si-a izgonit sinele bolnav. Na-ti aripi, i-a zis. Pleaca, i-a mai zis. Pleaca de la mine, i-a zis.
El, planand spre greutatea pamantului, spre greutatea sferei noastre, plangand, blestemand, aiurand. coborand, a venit.
El era desavarsit. Se putea trai in el. El nu suporta niciun fel de greutate. El isi era siesi greu. El era pentru sine, el.
Fara-de-greutatea, ea, l-a izgonit pentru ca o ingna. A venit pe Ararat si cum a venit, s-a schimbat.
Sfera aceasta pe care a venit era apta de greutate, de mit. N-a suportat. Insusi pe insusi s-a apasat. Pielea lui ca trandafirul zdrentuindu-se sub sine a nascut zefirul. Ochiul lui de albastru ce era, - de greutatea privirii s-a facut Marmara. Vinele i-au plans colinele. Inima fara icoane s-a stors in Amazoane
El a devenit apa, rau si mare, apasat ca strugurele sub propria sa apasare.
Ce avem lichid pe pamant e trupul sinelui sfant. Tot ce e apa curgatoare e trupul lui in inchisoare. Tot ce e lac cu apa salcie e spranceana lui vie. Oceanul numit pacific e labartarea fostului buric. Sira spinarii... drumul in valuri als arii. Fara-de-greutatea absoluta insa e pururea plansa.
Ea ar putea sa izgoneasca muntii de piatra din inima ei idolatra, - si atunci muntii ar rataci catre planeta "I" "I" e planeta cea mai grea iubindu-se numai pre ea. Piatra deasupra ei devine moale si curge in rotogoale la vale.
Piramida pe "I" este precum e omida. Cristalul de cuart e numai o ploaie de marti. Everestul maret e un lac saltaret Araratul e o baltoaca jilava mai jos cu o octava.
Fara-de-greutatea absoluta poate oricand izgoni din sine si planeta "I".
"I" tipa. "I" se transforma intr-o mare enorma intr-un ocean sangeros. Atat de greu ii este greului incat nimeni nu mai poate sta in sine.
Fierul e ca norul. Bolovanul suav ca ora, ca luna, ca anul.
Orice sine, oricat ar fi de solid devine in marele sine lichid.
Din prea marea greutate in curand sinele curgand peste sine se transforma-n cuvant.
Pana nu-mi zdrentuiesc trupul in planete, el nu-mi va atrage viata la sine.
Si chiar daca ma spinteci, el, ochiul dinlauntrul meu, nu va curge in afara.
Strig: Da! El este vederea in actiune. Nu are trup decat de jur imprejurul lui. Actioneaza inlauntru, mai ales inlauntrul sau insusi. Are caracter abstract, - desi pot bea apa peste el, apa cu pesti cu strafund de mare cu tarm, cu dealuri, cu munti la marginea campiei, cu nori plutind in aerul acela...
Strig: Da! Ochiul acesta nu se elimina. El este vederea in actiune.
Ea vede. Eu sunt orb. Ea vede.
Este acesta un pericol? Este.
Ochi in triunghi? Nu. Triunghi in ochi, si vedere in actiune.
El e inlauntrul meu, si dureros si miscator.
El e abstract, atat de abstract incat existenta mea concreta trece printr-un mare pericol. El fara mine insa nu exista.
Eu fara el par a exista. El e in mine. Nu se vede. E in actiune.
Nu-mi imaginam ca intensificarea postarilor sa aduca o intensificare atat de mare a traficului. Desi... era de asteptat. Inca mai am multe de spus... Desi inca imi este oarecum lene, desi inca nu reusesc sa ma adun, desi inca ma simt intr-o perioada a cautarilor... experimentez, cum s-ar spune... Incerc totusi sa-mi dau drumul la postari... Voi intensifica mai spre seara, mai pe racoare... eventual daca ma "incing" sa am o portita de scapare: racoarea de afara...
El a intins spre mine o frunza ca o mana cu degete. Eu am intins spre el o mana ca o frunza cu dinti. El a intins spre mine o ramura ca un brat. Eu am intins spre el bratul ca o ramura. El si-a inclinat spre mine trunchiul ca un mar. Eu mi-am inclinat spre el umarul ca un trunchi noduros.
Auzeam cum se-nteteste seva lui batand ca sangele. Auzea cum se incetineste sangele meu suind ca seva. Eu am trecut prin el. El a trecut prin mine. Eu am ramas un pom singur. El un om singur.
Ultima si "adios" cum spun spaniolii do, re, mi, fa, mi, fa, sol, do becarii, bemolii, numai tu, numai eu,
numai ei, pururea ei calatorind fara greutate unu, doi, trei, unu, doi, trei fantome dulci si in etate.
Voi treceti prin ziduri, prin Baiazid, prin Napoleon Bonaparte voi treceti prin lacrima, prin rid prin litera, prin carte.
Dar eu nu va citesc, si iata, stau samanta plouata. Ma inverzesc inca o data. pana cand vine calul ceresc si ma paste cu dintii, lungi meteoriti. Craciunul e aproape, aproape e Paste, daca vreti puteti sa muriti.
Eu, el, ei, (urmeaza alt vers) mai avem inca unu, doi trei pana la univers.
Tu imi sporesti singuratatea cu un picior de barza, lung, pe care-l calca-n roti, in goana, stand la volan, un demiurg.
Lasa sa ploua pe sosele dand tufelor un verde pur, iradiind cu frig si spume scheletul meu in stil maur.
Si lasa pe arena urlet sa-mi ciuruiasca-n tinte gandul cel cu un nor in varf. Se-aude doar: Stangul! stangul! drept - drept - stangul! Stangul! Stangul! Drept - drept, stangul! Stangul! Stangul! Drept - drept, stangul! Stangul! Stangul! drept - drept Stangul...
Stadion gol, banci strambe de acea lumina, invelite-n ploaie. Un fotbalist pare viu, stand intins pe alee Dintr-o maneca a tricoului, un sir de melci aluneca-n iarba cenusie.
O roata cu manere pluteste-nclinata peste varfuri frunzoase Un alt fotbalist pare viu, incolacit in jurul unei mingi ca inelul lui Saturn
Dar, cine sa izbeasca-n minge, s-o ridice cu inel cu tot, deasupra ploii?
Va trebui sa aducem galeti cu var si mult, foarte mult praf de creta
Dar pana atunci se innopteaza, sala de dusuri s-a ridicat la cer.
Echipa adversa nu se mai vede O singura gheata, aproape noua, cu crampoanele-n sus: s-ar putea bea din ea, cate ceva, dar gurile cu dinti albi, insetate, nu se mai vad din pricina intunericului.
Uneori vorbesc in fata ta, ca-naintea unui zid inalt, de piatra care se pierde lenes in nori.
Strig toate numele lucrurilor, stiute de mine vreodata. Smulg secundele din ora si le arat, batand, iar sub placuta infatisare a tacerii marturisesc destinul planetelor.
Zidul inalt, de piatra, deschide un ochi mare, albastru si-apoi il inchide.
A trecut aripa de inger, catre care aerul intindea degetele de nori, de noua sau de sapte, Doamne-iarta-ma, pasare cum stau pe cranii ca pe oua
Ce-a fost mai mare in inima mea s-a dus, s-a dus ah, s-a dus spre degete, spre unghii, spre dulcile luciri purtate, blandete, purtate de binevoitorii existentei mele, nasii, unchii.
Eu stau atarnand, si, nimeni ma fura ah, din ce auricol as produce aur si lacrima lunga, sarata, scursa ca raza roscata in rozuri apuse
Si stau, si stau, si stau, si stau, intins, rotund pe buza unei cupe bauta, nebauta de cel zeu calare, batand, din tampla lui, acele crupe
de cai, de hai, de haide de sa nu fim, de sa nu fie... Coboara, Doamne, stele joase pe coasta mea de colivie...
Inainte, galerii de aer cu sobolanii rozand, aripi de ingeri dormind cu sternul infipt in pamant Miraj de belsug, de odihna, de somn cu tampla pe sanul tatei cu lapte a mamei care-l nascu pe divinul Iisus. Lerui-ler Ploua si e noroi, lerui-ler ploua pe dinlauntru, in respiratie lerui-ler, in degete, lerui-ler in rotula, lerui-ler, in timpane lerui-ler, in dinte lerui-ler, in trupurile nenascute si lerui-ler, in trupurile mari.
Intrare in cuburi, in piramide directa si simpla si deodata, in care scheletul cu oase livide nu mai sprijina vinele, la capat cu inima-ncinata, nici trupul nostru ritmic, cu gura dintoasa, deschisa ca un vartej impietrit la locul unde-si sfarseasca arhitectura creierul albastru, hitit.
Rupere si despartire si adio unghii de frunze zgariind aerul cetaceu...
... si tragem luna peste Clio ca peste un genunchi de dansatoare. O, helesteu cu pesti zvarliti in aer - comete de fier!
Turtire pana la subtirimea de var, pe dinlauntru de cuburi, cand pier neclarele inimi, in zidul coastelor, - clar.
Intrare in cuburi, in piramide directa si simpla si deodata, in care scheletul cu oase livide nu mai sprijina vinele, la capat cu inima-ncinata, nici trupul nostru ritmic, cu gura dintoasa, deschisa ca un vartej impietrit la locul unde-si sfarseasca arhitectura creierul albastru, hitit.
Rupere si despartire si adio unghii de frunze zgariind aerul cetaceu...
... si tragem luna peste Clio ca peste un genunchi de dansatoare. O, helesteu cu pesti zvarliti in aer - comete de fier!
Turtire pana la subtirimea de var, pe dinlauntru de cuburi, cand pier neclarele inimi, in zidul coastelor, - clar.
Se poate stinge pocnind ca un bec si-aceasta secunda stiuta. Poate ramane ca la inec deasupra-ne, apa statuta. Intreceri subtiri, de umbre fugare seara sub luna, ca sub un tavan rotund si-azvarlit la-ntamplare, din toti ochii deschisi, - simultan. Horn invers, cu fumul in rapa, cu ceru-n prapastii atras. Poate de-aceea, marit ca de lupa se-arata ce ne-a mai ramas. Uite-l: nu seamana cu niciun cuvant. Nici nu poate fi spus, nici vazut. Sta intre cer si pamant si n-are sfarsit si nici inceput.
E facut sa ma domine neintregul zeita fara brate, zeul fara glezne. Copacii fara trunchiuri, iarba fara verde, slalom de alb prin verticale bezne. Se catara painjeni pe tacerea colturoasa si inapoia propriei ei zbateri smulse, se trage inima-ntr-un trup mai vechi, mai singur, cu timpul dus, contururi scurse. E facut sa ma domine neintregu, medalie batura doar pe o parte zilele care incep dupa-amiaza si sfarsesc dupa-amiaza, fara sa continue mai departe.
M-a uitat Dumnezeu, gandindu-ma pana cand gandul mi-a devenit trup. M-au uitat frunzele adumbrindu-ma pana cand nevazutul mi-a devenit vazut. Stau ca si cum cineva ar trebui sa-si aduca aminte de mine si-ntre timp, ros de aer si nins mi se stinge lumina-n oricine.
E noapte de mult... E liniste... Nu am somn inca... Am dat drumul la ceva muzica in surdina si... postez de zor pe blog... Nu stiu cat rezist... Nu stiu pana unde vreau.. si pot sa ajung... Poate ca, muncind destul de mult in cateva zile... voi atrage amatori de lectura... Apropo de lectura... Am reusit sa descarc cateva tratate de specialitate... in format electronic. Sunt mai greu de citit pe monitor... ce-i drept... Ochii obosesc, poate, ceva mai mult. Dar se face economie de spatiu, de ... bani... Mi-as dori sa-mi fac o biblioteca electronica destul de mare.. pe langa cea din rafturile "clasice"... Voi avea destul de muncit cu cautarea... dar se merita din plin... Apoi sa te tii citit...
Desi este weekend (si in weekend lumea nu prea are chef de citit bloguri), ma uit cu coada ochiului la trafic... A crescut nitel.. mai mult. E adevarat, am postat mult... mult mai mult decat pana acum... SI voi incerca sa accelerez postarile cat se poate de mult... Ma intrebam ce s-ar putea intapla daca as relua promovarea ceva mai acelerata a blogului. Pana acum s-a intrat doar pe cuvinte cheie... deci oarecum din cauza postarilor. Daca s-ar intra si de pe alte pagini, datorita link-ului ratacit pe acolo... ar fi ceva... Sa incercam? Ar fi o idee... A!... Sa nu se inteleaga ca sunt obsedata de trafic. Dar n-ar strica sa creasca nitel... In caz ca ma mai inscriu in vreo promotie publicitara...
Eram inchis in propria mea capsula. Inima imi functiona bine si adeseori mi-ar fi placut s-adorm inapoia ei obisnuit cu bubuiturile neregulate ale timpului interior. Dar, fiecare secunda imi era dramuita, si n-aveam ragaz nici atat cat mi-ar fi trebuit sa scriu o litera. Daca muream eram bun mort, chiar erou. Tot ce faceam se balansa in bataia linistita a stelelor. Atarnam de un carlig al destinului. Zilele rosii imi picurau din beregata... Dar, iata, ei au venit si m-au scos din capsula. Mi-au invitat sufletul sa petreaca oriunde, numai in trupul meu, nu. Si sufletul eliberat, deodata a avut timp, a scos pomul cu pasari la iveala, s-a albit de luna. Ar fi vrut sa fie el insusi o sfera, iar spre propriu-i trup privea scarbit ca la urat mirositoarea arca a lui Noe. A-nceput sa se leneveasca, sa aibe ingeri, sa se indoiasca de existenta destinului. O, trist caracter! Mai bine ai fi stat acolo-n mit sub cheia intamplarilor si-ai fi ramas pentru tine, numai atat cat sa poti adormi si visa nedeslusita lumina a nasterii tale.
Ma pregatesc pentur un arbore mare, destinat sa fie numai si numai miros, narile fructelor crepusculare spre vegetalui vanat le-am intors.
Ma dezbrac de scoarta si de cercuri raman osmotica seva suind Luni e un mar, marti e o para, iar miercuri e un strugure agurid.
Se lasa toamna. Vine un fel de galben si de rugina. Cad orele din pom. Ciorchine secundele in srugure lesina.
Sa bem, nu vin, sa bem un most asprit si boturile cainilor de vanatoare sa le legam pentru mirosul de zenit cu rafie, pe fiecare. Tot unul langa altul si lipite cu narile, ca niste tevi de nai sa curga-n ele, logodite mirosul fructelor pe care il cantai.
Inconjurat de suflete globulare pe sub ampli copaci fara frunze, ma lasam infrigurat de toamna sau alb pe cliseul negru al lacului ziua trecea prin mine mul mai iute. O, voi suflete calduroase, o voi suflete cu lumina proprie! Era o lovire de raze, intre voi si amurg cu clinchete alunecand mereu din prezent si ratacind in jurul pamantului Era o batalie fara raniti, fara cadavre prelungita pana tarziu, pana cand umbra lunga a lucrurilor devenea mult mai adevarata decat lucrurile.
O, daca n-ar fi eroarea, daca am fi curati cum sunt pestii din marea cea sferica, frati ... si fiecare secunda n-ar fi mereu a trecutului sculptura de lungi melodii pe aurul scutului... Pacatul meu originar e doar o amintire O, dac-ai avea numai prezentul barbar omenire, neomenire...
Smulgem frunzele si facem pat din osul pomilor pastem iarba si o toarcem prin burta flamanzilor. Ne uitam in sus, la stele, nestiind ca-s mai departe frunzele din pom, acele scuturand in toamna moarte. Nu-ntre oameni e cutitul dusmania, sfanta mila ci-ntre sange, vai, si verdea neinvinsa clorofila.
Foarte multi, cu diverse intamplari Toti locuind sub podea Amestecati intre ei, dusmanindu-se de moarte, mai murind cate unul de batranete sau pur si simplu sinucigandu-se.
Cate unul din cand in cand, isi inchiria cate o intamplare. Eu insumi am locuit intr-o intamplare de acest fel, dar dupa aceea mi-am luat campii.
Ei erau foarte multi. Din cand in cand, la locul comun unde mureau lasau cate un schelet, cu mult mai frumos decat as fi putut banui.
Eu am urcat acum. Am ajuns uneori sa gandesc chiar la nivelul lunii. Si totusi mi se face dor, un dor de nu mai pot sa m-azvarl pe horn, si sa ies prin camin, si-ntins pe podele sa stau ore-n sir cu urechea lipita de scanduri.
Mananc libelule pentru ca sunt verzi si au ochii negri, pentru ca au doua randuri de aripi transparente pentru ca zboara fara sa faca zgomot pentru ca nu stiu cine le-a facut si de ce le-a facut pentru ca sunt frumoase si suave, pentru ca nu vorbesc si pentru ca nu sunt convins ca nu vorbesc
Mananc libelule pentru ca nu-mi place gustul lor, pentru ca sunt otravitoare si pentru ca nu-mi fac bine.
Mananc libelule pentru ca nu le inteleg, le mananc pentru ca sunt contemporan cu ele le mananc pentru ca am incercat sa-mi mananc mai intai chiar propriile-mi maini si erau infinit mai gretoase, le mananc pentru ca am incercat sa-mi mananc limba, propria mea limba de carne si inspaimantat am vazut ca ea-si lepadase cuvintele verzui, cu ochi negri, departe de mine, in foame.
Omul este frunza vazuta de om, Omul este floarea mirosita de om, omul este calul calarit de om, omul este piersica gustata de om.
Omul este marea pipaita de om. Omul este roata. Omul este laptele de capra baut de om.
Omul este rasaritul soarelui deasupra omuui. Omul este visul de noapte, Omul este placerea cerului albastru vazut de om. Omul este zborul pasarii zburat de om.
Omul este cuvantul vorbit de om. Omul este cuvantul inteles. Omul este cuvantul citit de om. Omul este cuvantul neinteles.
Om este cuvantul care doarme in pietrele omului. Om este cuvantul care zace in stelele de deasupra omului. Om este necuvantul omului.
Om este omul care moare asistat de om. Om este cel care depune marturie despre om in fata omului. Omul nu s-a nascut si deci nu va muri. este etern si dintotdeauna pentru ca prin el se depune marturie despre ceea ce exista.
Omul nu a existat si nu va exista niciodata pentru ca nonexistenta isi este siesi martora.
Si totusi omul, omul, omul este cel care nu crede care nu credea care nu credeam sa-nvat a muri vreodata.
Puterea de a fi, dar mai ales puterea de a fi fost - fiind. Puterea de a nu fi, dar mai ales puterea de a nu fi fost - fiind. Puterea, ah, puterea de a nu avea putere, a-e-i-o-u, e-i-a-u-o, u-a-i-e-o, sunet cu miros continuitate fara timp inima migratoare transplantandu-si trupuri.
Cand nu mai esti, e ca si cum nici n-ai fi fost. A fi, e ca si cum nici n-ai fi fost, a-e-i-o-u, u-o-i-e-a, A si E si I si O si U...
Pe bordul alb si gri de piatra adolescentii trec in sir, subtiri ca dunga rea de tibisir pe tabla noptii idolatra. O, ecuatii voi, de gradul doi suave trigonometrii ale divinului "a fi", el singur existand in noi. Ei trec si clopotele bat, ei trec si tunurile bat, ei trec si ceasurile bat din ce in ce mai repede si mai turbat. Sir lung si sfant, de tine doar m-as spanzura ca de un copac si-as sta batut si clatinat de vantul rece, secular.
Am lasat-o mai moale cu cititul in ultima vreme... Am vrut, in primul rand, sa-mi odihnesc putin minte inaine de a relua cititul in forta... Si sincer duc dorul lecturilor intense... Desi... Nu e nici de neglijat faptul ca... tocmai cand incep sa am chef nebun de citit se ivesc alte treburi... Treburi care trebuie rezolvate pe loc... Iar cand sunt din nou libera... sunt fie prea obosita pentru a citi ceva mai mult sau mai dificil, fie vreau sa vad un film sau un documentar... fie nu prea mai am chef de carti in acel moment. Sper sa am din nou o perioada mai lunga prielnica pentru lecturi... Pentru ca, sincer vorbind, ar fi destul de citit...
Nu stiu cand a trecut... Il asteptam cu nerabdare... Imi facusem planuri... si totusi n-a fost sa fie... Poate urmatorul va avea tot ceea ce n-a avut acesta... Si mult mai mult. Poate ca n-a fost sa fie; poate ca imi dorisem prea mult deodata, poate imi dorisem ca o "razbunare" a atator veri de pana acum. Imi doream relaxarea; insa acumulasem prea multa oboseala pana acum, oboseala datorata prea multor situatii imprevizibile, greu de controlat, oboseala greu de inlaturat doar intr-o vara. Ar trebui, poate, cativa ani in care sa-mi permit orice (ceea ce este aproape imposibil in conditiile de acum) pentru a-mi reveni. Dar perioada mai dificila trebuie depasita ... si va fi depasita; suntem cu totii condamnati la supravietuire. Va veni alt concediu... Si altul... si altele la rand... Concedii ce vor fi petrecute asa cum se cuvine.
Iau mielul si ii frang sira spinarii, ochii-i scot cu degetul cel gros Ii rup copita si mirosul narii, ficatul si rinichiul unsuros Si gelatina creierului smuls, in palma o tin atent ca sa nu imi curga cu viziunea ei de miel, prea calma, peste tunica mea cea demiurga Il ard ca sa-ti miroasa dulce, Doamne, e-o ardere de tot, pentru pacat, si voi izbi si tauru-ntre coarne si iedu-n jugulara, ca sa fiu iertat Voi rupe in bucate orice animal si il voi arde, ca sa-ti placa tie, si toate acestea fi-vor un semnal ca tu si eu suntem ca el. Faclie voi arde tot ce vrei, carnea pe os, plamanul il voi scoate la vedere caci Doamne, tu, esti marele miros, nara a timpului, nara de ere.
Dar, n-am sa rup nicicand o floare n-am sa strivesc nicicand un crin, nicicand eu nu voi smulge sexul de splendoare al trupului verdetii si sublim.
Noi ce avem un trup de animale si fara rdacina ne miscam Noi, la suava florilor splendoare, unii pe altii ne mancam. Ca sa fim gustoasa hrana lumii infipte in pamant, a pomilor, si-a ierburilor vama pe care ele-o dau, cand sunt.
Noi numai talpi avem, iar ele au radacini in mit, noi numai stele-avem pe cer, doar stele, cand ele au adancul lor de timp oprit.
Ca si cum ar fi plouat demult, pamant negru alunecator, gandacii cu picioare ude tin lipit un trup in frunze negre ori, in geamuri, in ceardacuri Doamne. o, si un aer cam statut pe lazi cu culoarea verde jupuita
A plecat deci Dumnezeu ah, a plecat si degeaba am miros, degeaba Deal inalt cu vale, deal inalt cu cernoziom, cu iarba neagra...
Trecea foarte repede raul, desi numai el era de fata, tot timpul. Fiind de fata el trecea cu fata cu tot, astfel ne sarutam cu gaturile retezate. cuvintele tale si cuvintele mele erau lipite, pentru ca locul din care se nasteau era unul si acelasi pentru amandoi Zeu cu doua trupuri si fara cap, altfel alergam tropaind din patru picioare, cu patru maini rezemandu-ne de ziduri Trecea foarte repede raul, desi numai el exista Existand, el trecea cu existenta cu tot. Astfel ramaneam singuri, infrigurati, dormitand in aceeasi rotula La mijloc fara culoare, la margine fara sunet.
La Austerlitz pe camp, prin aratura, in vara cea de praf, sub ceruri arse, de langa glezna stanga in caldura cu-aripile inauntru si intoarse, tasni in sus strigand un cantec rece ca fulgul de zapada, pe un geam, o ciocarlie adaugata simultan cercand in aer sa se-nece. O, aerul la Austerlitz, ca apa de gros, ascunde in el vedenii Mai sus de aer, se respira-aicea tulpina razelor de mirodenii. Sa fii deasupra si sa-noti la locul unde vidul se-ntrerupe, in valurile aerului daca poti sau agatat de niste foarte-nalte plute, ca ciocarlia de la Austerlitz sa iesi din aer lumina pe care s-o respiri cu ochii toti... Da, ochii gandurilor sunt langa pamant, departe de pamant.
Vino tu stare mareata a sufletului dezlegat de amintiri si de zborul ingerilor protectori, mereu fasaind deasupra ta linistitor din aripi, ca si cum lumea ar fi de matase patata si mainile materne o sfasie lent, din netrebuinta
Vino tu stare mareata si spune: Eu am fost intru totul asemenea lui, sprijinind pe nervuri acelasi verde primavaratec, invelindu-mi cu acelasi orizont campia singuratatii.
Toti ma credeau el, chiar si eu insumi, din pricina cerului unic care batea din soare si din luna deasupra noastra
Eu mergeam inaintea lui, eu mergeam inapoia lui, Pluteam deasupra lui, sau fiind drum ma lasam sarutat de talpile lui, mereu incat toti credeau ca sunt el, chiar si eu credeam ca sunt el din pricina darului mortii, cu care eram investiti amandoi.
Cand au pornit cu limbi despicate sa suiere cuvintele cu sapte capete, muscandu-ne otravitor si amandoi cu aceeasi rupta ureche si-aceeasi insangerare am colorat silabele diavolesti, - eu credeam ca sunt el, si toti credeau ca sunt el si numai el singur stia trupul exact in care se afla Dar numai el a murit intr-adevar, numai el a stiut ca e el iar eu n-am facut decat sa abat spre mine o clipa mania, ca sa se poata petrece in liniste legea si misterul sa se petreaca nestingherit
Pentru ca-mi imaginez aceasta el mi-a spus: lege inseamna a avea doua maini doua maini cu cate cinci degete fiecare, lege inseamna a avea doua picioare cu cate cinci degete fiecare Eu stau intre ramurile verzi si-mi imaginez aceasta lege, lege, inseamna a avea doua maini cu cate cinci degete fiecare lege inseamna a avea doua picioare cu cate cinci degete fiecare Lege inseamna a avea cranii cu doi ochi, doua urechi cu doua nari cu doua sprancene, cu doua imperecheri de indepartari El mi-a spus, pentru ca imi imaginez ai cap, ai doua maini, doua picioare Se face seara, se face umbra Stai intins, n-ai sa mai stai ai sa fii pentru ca erai El mi-a mai spus: scoala-te umbla.
Ingheta atat de brusc vederea si lacul tot, incat sarea din maluri, iar cometa serii pe schiuri in lungire sta. Apoi se dezgheta atat de brusc, incat a te-neca-n strafunduri era firesc si-aidoma acelor pesti zvarliti pe prunduri. Totul e sa stii sa-noti si-apoi sa patinezi pe gheata si iar sa-noti, sa patinezi, o clipa-o zi, o luna-un an, o viata.
Apar sferele bolnave, buboase, livide, impingand derul noptii, apasandu-l intr-o parte. Devin umede fusele pomilor, devin lichide si curg, asprele lucruri, pana departe. Sa stam pe banci si sa privim prin aerul umed intoarcerea Fiului risipitor, il recunosc dupa infatisare, dupa sunet si dupa felul in care mor pasarile de noapte, deasupra lui si dupa frigul plin de reptile amfibii incolacindu-mi-se pe calcai, pe glezne, pe tibii...
Sa cauti un cuvant ce nu exista si sa asculti cum timpul devine des. Un cuvant pe care l-ai auzit, si brusc simti ca nu exista...
Ca si cum ai sari dintr-un somn, unde nu se vorbea in litere, unde nu se vedea in vedenii, si nu se auzea in strigate
Stranie petrecere - curgere a unui fel de firesc in alt fel de firesc si staruinta-a inimii in trupul unei lumi care uraste trupul...
II
Legatura suava, reazem, prezenta si gura, dar mai ales dinte, dinte al ideilor, O, prietenia cea cu care musti... Numele ei, fara de nume, la randu-i, desparte sinele de sine facandu-l sa-si devina sine insusi hrana indestulatoare...
III
De-as mai fi copil, ah, Doamne, fiece prieten, dinte de lapte mi-ar fi... Dar nu mai pot sa spun aceasta cand sfoara de matase a timpului legata de manerul cel de aur al portii, mi i-a smuls pe toti!...
IV
Rupt. Rupta gingia alinata numai de cuvinte, neputand sa musc nici macar ceafa vorace - a animalului solar. Apt doar sa sug un lapte acru din tata unei amintiri diforme. Si totusi incapatanat si sacru, ma-ntind peste secundele enorme, gemand de reci dureri, strigand cresterea dintilor de piatra.
V
Vai, daca nu mi-ati rupt atunci urechea, vai, daca nu mi-ati smuls timpanul inghesuit de trupui de fiara al adevarului!
Vine o varsta cand adevarul nu mai suporta martori Stau intr-un colt pravalit si timpanul mi-l las zdrentuit de o taina Vine o varsta pe care adevarul o vrea singura.
Smuls din copilaria comunicarii sinelui cu sine, albul enorm al meu, de Moby Dick se lasa harponat. Prieteni, voi - carji de noapte ale Eternului schiop...
VI
Noi am vorbit impreuna vorbirea acelor trupuri care nu mai sunt Ficati ni i-am pus pe masa-n cor, zicand prezentului ca seamana cu fierea Spranceana cu spranceana, rand pe rand acvile au lansat spre-alaltaierea
Si-am spart cristale-n pumni ce nu erau ai nostri de acum si stinse rugurile, le-am fost intrebat daca mai au vocala "u" din fum...
Noi ne-am fost transplantat gandirea lent si unic, in vorba spusa desi se-mpotrivea cetirea de alfabeturi - si apusa a hieroglifei care stie mereu o alta-mparatie
Vazuta, vremea nu mai ameteste miscand in trupuri tandrul os "Este" de-acum e-un altfel "este", mai lent si mai umbros
Pentru ce nu e, maxilare mai noi, mai harbe, - si alta stirpe e, pentru miscare maini singuratice, mai strambe
Din unul si cu unul si cu unul, ramane pan' la urma unul, cel care e mereu de fata, inspaimantat ca are fata...
VII
In gradina Ghetsimani vin la Domnul in genunchi, pregatit de moarte, Doamne, visul ti-l marturisesc
Am venit din nou la tine, cu mine si ai mei cu din sapte, sase numai cu din patru, numai trei.
Ah, pierzarea are fii si nepoti si stranepoti Numai tu poti ca sa fii pleoaa-nchisa peste toti Bratul meu cel drept si stanga barbia si gura, ochiul soldul, umerele, tampla farmecul si dedeochiul, calmul si nelinistea lanurile, linistea pamantul si marile toate sunt pierzarile stelelor - faclii pasarilor - mii tandrului lin dingur celui mai cel singur facand nunta trista cu ce nu exista.
Trei pomi verzi erau, la rand rude intre ei, si neamuri veri erau, frati in curand ah, absurdul are ramuri. Ramura, steag viu in vant, ramura - privighetoare, ramura de dor de gand ramura spanzuratoare. Trei pomi verzi in palma mea, unul de piele, altul de taceri. De apa grea, cellalt, inverzind inaltul, Inaltime pentru nori, pentru clatinat vazduhul ca sa ai unde sa mori; ciugulit de pliscuri, duhul, - unde, in ce guri zburand? - sa se faca hrana fina pasari de piatra, stand pe columna ta, latina.
Ghidul a innebunit la Spielberk, sus, in inchisoare; mimeaza vechi torturi si trupuri oarecare din care trase-n sus si trase-n jos cazu ficatul, fioros. Prin ganguri reci prin care fostii morti acum manere stau, la porti, ori intregesc cu fosta carne peretele cel ruginit, de arme, ghidul a-nnebunit si ventriloc smulge din el un fir de foc cu care imi aprinde auzul, vazul, cu bot de cal imi paste-ovazul cu cioc de barza imi inpunge interioara, nevazuta, cruce. Cu cotcodacuri de gaina ma ciugule si ma alina - cand trec prin burta ghidului ca intr-o punga a vidului. Dar mortii de la Spielberk sunt prea vechi ca sa le fim c-un gand perechi. Mortii cei noi, mortii cei noi curg ca sudoarea peste noi, iar asudata mea meninge mi-o vede ghidul si mi-o linge Plec alb. Uscatu-n mine latra. La poarta, un bufon de piatra. M-aplec. Este si nu-i. Il pup. Beau apa chiar din gura lui.
Departarea se face roata cu zimti pe fusul de taina-al auzului meu rupand din amortitele minti ale inca nenascutului zeu ce-asteapta sa-l ajunga din urma pamantul, in viteza albastra, ducand de manere o urna cu inima smulsa, a noastra Bate, se aude, bate, se aude sfera in crestere drastica De lacrimi soselele-s ude, memoria subtire, elastica, prastie pentru pietre, gondola inecata-n Venetii copilaresti, dinte smuls cu sfoara din alveola, - jos orbita Vezuviului goala. Si esti.
Nu pot sa sufar, suflet miscator, femeie care-mi izvorate din coasta si-n pietre de melancolie, arzator, cu tampla dai, ca-n inima mea proasta Pasul tau zvelt din glezna mea sa-l rupi nu pot sa sufar, nu, fara durere Mi-e sufletul culcat pe colti de lupi. Devine loc dunga subtire de tacere si de sub palma lata-a mea, umarul tau cu suierat de tren se smulge-asurzitor spre-un tunel, spre vid, spre hau, spre-un chip neinventat, traind in viitor Nu pot sa sufar, nu, sa treaca intre noi reci dorurile ce le misti doar tu nici intamplarile ca niste bivoli stinsi, greoi, si nici distantele sa treaca. Nu.
Lasi mirosul tau in aer de metal si de femeie si de car incins pe lutul al intinderii caldee, de coloana viitoare dintr-un secol nenascut de zid ars de o vapaie care-o arse si pe Ruth Si imi pari ca esti aievea ploaie aspra, fraged nor, dulcea mea antichitate dintr-un secol viitor.
Ziua aluneca, tragand dupa ea prin fereastra joasa, culorile joase, de parca-ai fi-mpins-o cu mainile subtiri pe care le-ai ridicat din imbratisarea mea.
Steaua neagra a pletelor tale imi rasare scanteind, in dreptul inimii, cand iedera uscata bate ritmic in geam un tot mai indepartat si mai negru tam-tam al secundelor noastre nedezlegate.
Ziua aluneca spre cenusiu, spre negru, smulgand frunzele si tragand de pe cer tavanul alburiu al norilor goi, si-un relief de munti, intors spre noi, izbucneste deasupra, urcand, coborand.
Casa cu ziduri miscate cu odaile calatorind una intr-alta Sub pene de pasaare, tavanele toate trec marea, spre Malta Salon cu masa lunga cu scaune, solzi de sarpe-ncolacit Eu stau in capat, la nunta, cu o talpa afara iesindu-mi din mit O, si deasupra ce ploaie de capete, torentiala, capete de barbosi, de carni, de batrani, ploaie de noapte, pe podeaua goala ploaie bubuitoare, tinand saptamani Da-mi mana mireasa a mea, speriata, si sa fugim, sa fugim amandoi In curand va ploua cu trupuri, plonjata bolta va fi peste noi. Va ploua cu trupuri decapitate Sa fugim, sa fugim, eu si tu, din casa cu ziduri intruna miscate unde cina noastra de taina se petrecu...
Noi nu vrem sa fim geniali, noi vrem sa fim trimbulinzi intre nori, de sus in jos lungiti, ori scurtati prin oglinzi Noi vrem sa ne strangem in brate toata ziua, toata luna patrata, prin acel aer cu picioare verzi, intimidandu-l o data. Si inca o data, si inca o data, noi nu vrem sa fim geniali noi vrem sa fim trimbulinzi - tristi, palizi si grei generali mari, lungi, ascutiti, decorati, morti, dusi, rataciti, seculari si pe deasupra de toate, uitati. Noi nu vrem sa fim geniali, noi vrem sa fim trimbulinzi, legati cu o tremurata culoare in fata, la volan, de oglinzi, mereu balansand spre-un adanc si el mereu in mutare, gonind pe soseaua substantivelor din declinare in declinare Noi nu vrem sa fim geniali, noi vrem sa fim trimbulinzi, asemenea generalilor mari, schimband lumina ce-o aprinzi in alta, in altul, in cu totul altcineva, asemenea generalilor mari lungi, inalti, decorati, portocalii, grei, goi, ososi, suferinzi, noi nu vrem sa fim geniali, noi vrem sa fim trimbulinzi.
Ce s-a intamplat cu baietii aceia superbi de la sfarsitul razboiului? Liceeni mergand din cand in cand la dame si vorbind din cand in cand, frantuzeste, cu un bun accent european?
Mai scotea cate unul cate-o placheta de versuri pe cheltuiala proprie, sau prin subscriptie si noi, elevii, o citeam topiti de admiratie, neintelegand neintelesul... Unde sunt acei adolescenti imbracati ca niste domni melancolici pe care ochii nostri mariti ii incadrau in rama pleoapelor ovale?
Unde esti domnule supraveghetor din clasa a opta? in ce nara de fata mai pluteste mirosul acela de foarte tanar barbat proaspat ras?
Doamne, ce zile curate, Doamne ce respect putea sa incapa in vocile noastre de putoi cu glasu-n schimbare!
Ce s-a intamplat cu baietii aceia supebi de la sfarsitul razboiului? Unde esti domnule supraveghetor din clasa a opta? Halerib, Khaa Halerib, Khiiii... Heoro, loro, oro nu-nteleg, halerib, Khaa nu-nteleg, aero, loro, oro...
Era o muzica presata curgand pe jos, pe langa glezne. Era o indiferenta vasta de care-mi rezemam inima. Era privirea trecand prin somn ca printr-un inel de fier. In usa, portarul cu epoleti, ajuta elegant sa se dezbrace sarpele, de piele, pietrele, de ele insele. Vinul era destul de bun Moartea era agreabila Prin aer plonjau unul dupa altul, schiori celebri improscandu-ma cu zapada.
Ea are aerul plin de ingeri de aceea respira greu Pietrele poti sa le-nsangeri degeaba, cu prezenta ta mereu. Ea explica, ea are nuante de galben de dat pe obraz Poti sa ai, degeaba, gloante de plumb, in butoiul cu haz Poftiti la subsol! Se coboara pe scara de lemn acru cu pasul din dreapta in gol. Un crucifix cu mortul sacru cu ghimpi scade gama-n bemol Aici totul se schimba vinul in tuica veche, cartoful in nisip Cuvintele miriapoade-ti alearga pe limba masti iti pui, ca pe chip, peste timbrul de rosu indurerat cu urme luxoase de melci trandafirii... Tarfa cea veche-a murit, traiasca verbul incoronat al tarfei care va fi.
Dupa multa vreme, Popescu isi scoate nevasta la restaurant.. Cand isi lasa pardesiele, garderobiera zambeste: – Buna seara, domnule Popescu! Nevasta il interogheaza imediat: – De unde te stie asta!? Tu ai mai fost aici fara mine! – Nu, draga, a fost femeie de serviciu la noi la firma! Se asaza. Vine chelnerul: – Buna seara, domnule Popescu, la aperitiv ca de obicei? Sotia se face vanata: – Aha! Te cunoaste si stie si ce-ti place! – Da, sigur, a lucrat la noi la bufet, dar s-au facut restructurari. Scena se repeta cu tot personalul din restaurant, inclusiv portarul care le cheama un taxi. In masina femeia explodeaza: – Tu ma crezi proasta, adica eu nu-mi dau seama ca..., vorbind intr-un torent tot drumul, pana ce soferul se intoarce razand: – Don’ Popescu, pe cinstea mea, din cate curve am dus cu dv., asta-i cea mai a dracului!
Privirea nu era dreapta, dimpotriva putea ocoli, putea traversa coltul cu stalp, intunecata ogiva, somnul intrerupt, sub nemiscata stea. La despartire mi-ai facut un semn amical cu mana fosnind ca o frunza. Sufletul de paianjen, sufletul de cal, se destramau incet ca o panza sau ca o umbra de potcoava, insangerand fiecare potcoava din apropiere Lung sir de ochi rostogolea, tacand, privirea ta ferita, de tandra muiere Si nimic nu e drept, nici simplu, nici sacru in dupa-amiaza cu berarii Secundele din jur, dupa masacru lent putrezeau in ore grase, groase, vii.
Pleoapa cu dinti, cu lacrima manjita, sare cazuta in bucate, dovada ca nu pot trai numai acum sunt amintirile mele, toate...
Dovada ca nu pot vedea fara martori e copilaria, adolescenta mea, dubland nefiinta acestei secunde cu nefiinta ei de candva.
Ah, rasu' plansu' ah, rasu' plansu' ma bufneste cand spun secundei vechi putrezind in secunda de-acum. Ah rasu' plansu' ah, rasu' plansu' in ochiul lucrurilor reci si-n dintele lui muscator, ca si sceptrul neinventatilor regi.
Noi suntem doi, tu esti singura, de aceea te lasam sa faci ce vrei tu. Noi iti dam doua inimi; una o tinem in mine, cealalta o tinem in tine. Chipul tau il facem sa semene cu chipul nostru, asa cum monezile sunt aidoma celor doua apasari brutale ale tiparului care le naste. Noi doi suntem doua ramuri ale tale, una izbucnita spre luna, din dragostea ta pentru cer. Alta izbucnita din pantecul tau, din dragostea ta pentru pamant. Noi si cu tine am vrut sa fim unul. Dar materia care uneste adevarul ne-a pedepsit si ne-a facut trei. Noi suntem doi si tu esti singura de aceea tu ne stapanesti, de aceea tu esti regina pentru ca noi doi suntem la fel. Iar un lucru aidoma altuia nu exista decat in monotonele povestiri despre fericire.
Poezia este ochiul care plange Ea este umarul care plange ochiul umarului care plange Ea este mana care plange ochiul mainii care plange Ea este talpa care plange ochiul calcaiului care plange O voi, prieteni, poezia nu este lacrima ea este insusi plansul plansul unui ochi neinventat lacrima ochiului celui care trebuie sa fie frumos, lacrima celui care trebuie sa fie fericit.
Dulci doua, dubla Nemesis, mortala in bruma si roua boreala, neboreala clatina sus sufletul meu desirat, cuie-n palmi de iisus crucificat, necrucificat... Dubla Nemesis, de gheata apare-nainte de zori gatlej fara greata varsand candori. Si clatina, clatina, clatina in bruma si roua inima dinte de platina dulci doua, dulci doua...
Prea repede se schimba ceea ce numim stari de spirit, e ca si cum acelasi mim intr-o cazarma ar adormi mereu in sirul nesfarsit de paturi suprapuse din luntrul meu.
Mim obosit, cu gura pe o piatra rece. vaporizandu-se din patul cel de jos, - ca-n patul cel deasupra sa se-nchege mai trist si mai frumos
Mim fara limita precisa nedespartind un adevar de o minciuna, lasandu-le sa doarma gatuite si pe aceeasi perna, impreuna.
Alunecand spre rece, din caldura, si iarasi catre fierbinteala pe patul cel de sus, numarul zece din aurora boreala. Blestem, oricand sa poti sa-ncepi de la-nceput,
Echilibru, vertical, de suflet, Intre guri cu colti ranjiti mai spre o parte, mai spre-o alta cu peretii rastigniti Se darama casa, o, tu ramai in echilibru Acheronul pentru noi s-a si prefacut in Tibru Numai varful tau, rotind, taie cercuri, pe tavane, suflet vertical si trist fara urma de ciolane.
Luna batand, inainteaza, pe cerul gurii Ajunge la dinti in curand si-un zgomot de smalturi se aude, prelungi cuvinte cu sapte capete, eliberand.
Treptat ajunge la buze: nu se mai aude nimic, in tacere numai darele dintilor mei inaintand se stravad, rand pe rand.
Ea pluteste un timp pin aer, si-o pasare isi lipeste o aripa de ea, se aude zbatand, apoi nu se mai aude nimic. Deigur de luna i s-a lipit si cealalta aripa. Sunand,
dintii mei au ajuns, si-acum sclipesc pe cer Sus, tot mai sus, Excelsior! m-aud strigand. Te vei lasa muscat de ei, in curand sa-i faci loc lunii sa treaca, triumfator.
Pot sa fiu uitat, pentru ca nu tin la brate, pot sa-mi lipseasca. Pot fi parasit, pentru ca nu-mi iubesc picioarele, pot merge si cu aerul. Pot fi lasat singur, pentru ca sangele meu se varsa in mare oricum. E loc. Toate oasele s-au ridicat ca niste bariere.
E lumina destula. Privirile mele nu vad decat o singura masca. Dar ea nu exista inca, asa ca e loc, e loc, este.
Fiindca nici eu nu-ntelegeam nimic si nici tu am crezut ca suntem de-o seama. Ne-am marturisit unul altuia cel mai tainic secret, - acela ca existam... Dar era noapte si, vai, dimineata, cumlita vedere, m-am trezit cu tampla pe tine galbenule, snopule, graule. Si m-am gandit - Doamne, ce fel de paine voi mai fi fiind si eu, si pentru cine?
Da, a crescut destul de mult. Si e surprinzator pentru o zi de weekend, cand se presupune ca lumea sta mai putin pe net, iar internautii numai de citit bloguri nu se tin. Poate vinovat e numarul mare de postari, care, posibil, sa fi starnit interesul cititorilor. Cine stie? Voi vedea cum va evolua insa traficul daca mai pun ceva postari pe aici. Apropo.... s-ar putea sa se faca curand o noua evaluare de P.R. Posibil sa mai creasca? Sa mai scada? Sa ramana la fel???
Am dormit pe un tais de sabie, osos, pana mi-a devenit sira-a spinarii, pana cand un trup noros luciul i-a-nvelit si-alunecarea orei de aceea ma dau de lucruri, cu tampla, cu urechea cu timpanul, cu cea ce sunt, incercand sa le retez perechea, umbra, reazemul de pamant Dar lucrurile rad in limba lor de victoria mea, de gloria ei, de sprancenele inrosite, de tacerea muschilor, de ruperea sabiei, in doua si-n trei.
N-am cer. Ce e mai departe de mine sunt eu, negrul si inlauntrul. Cerul meu este de carne neagra. Cer ingropat.
N-am campie. Marginile ei sunt arse. Se ridica in sus ca o palma care-si strange degetele cu gheare, in pumn. Am loc numai atat cat sa-mi amorteasca locul stand.
Ma umflu si ma dezumflu. Ma umflu de strainatate si ma dezumflu de singuratate.
Nu pot sa-naintez niciunde. De la eu la eu distanta e acoperita de moarte.
Cade inapoi simtamantul plecarii din sine insusi. Eu sunt cel care pazeste poarta ca nu cumva eu insumi sa fug.
II
Vine-n intuneric sangele purtator de stiri smintite, - ochi intors pe dos, ah, plange-le, gheata, teapanul de stalagmite
Deci eu insumi ma sufoc, nuante - ingeri, curg pe ape, desirati Rupt e lemnul tau, Bizante, de straini din tata, dar din mama frati.
Cand ajunge lemnul la putere, mai intai isi taie radacina, mai apoi a frunzelor muiere si dantura sfartecand lumina.
Ah, deci singur ah, deci inlauntru inspre mine, dinspre mine, cerul cel mai departat e coasta de intunecime.
III
Absorb stirea departarii piciorului drept. Vars intelepciune in stangul, idol de carne si intelept.
Prieten iti este nici unul, nici doiul, nici nimenea... Vine sangele cu suflet, chiar el, mananca-l soro inima, mananca-l ieri si alaltaieri
IV
Fuga inainte, mereu inainte, din sfintele patru carcere. Pantecul mi-e frate, glezna mi-e parinte, drumul e fara intoarcere.
Sangele vorbeste, teava lui, vana, artera, osul alb inlauntru vorbeste, matul, Cythera. Vorbeste celula, limfa vorbeste caramida miscatoare a limbii, - fiecare capat de os vorbeste topindu-si in miscare nimbul, nimbii
Turn al lui Babel intors cu manusa pe dos, - Inima, plosnita, iapa, hetaira, intoarsa pe dos...
Deci piramida deci piramida deci piramida
V
Singura mea prada e viata mea. Tot ce pot pierde e viata mea. Ceea ce se intampla este in timpul vietii mele Inima mea invinge sangele meu. Sangele eu cotropeste inima mea si-apoi Inima mea alunga sangele meu. Sangele meu umfla inima mea. Singura prada e viata mea, da. Tot ce pot pierde, tot ce pot pierde Dar cine-ar putea sa spuna ce pot pierde!?...
Dar cine inseamna "cine" si "a pierde", Doamne ce inseamna "a pierde - pierdere"?
Mi-aduc aminte: pe iedera murea ultimul rest de ploaie. Pe cer, deodata, norii albi mi-au aratat cu luna-n mijloc chip de barbat, curgand apoi in tragic chipul de femeie.
Dar eu, pe strazi, si mai putin crezand ca altadata in miscarile de nori, ci mai degraba strans in frig, muscam tulpinile de trandafiri tarzii cercand sa nu-mi raneasca cerul gurii trufasii spini si limba mea cea muta.
"O, el, el n-are gura, el are un ochi in loc de gura, si se hraneste cu priviri..."
Asa-mi sunase inlauntru versul care sa-l induplece pe Zeu tindea... dar stam in frig ca-ntr-un cilindru si n-am mai vrut, in sir, cuvinte cu gandul sa gandesc
Norii s-au dus, si-ncet si luna si iedera a-ncetat sa bata pe ziduri timpul lung, cand iata vazui ca totul e de dinafara inlauntru si, ochiul e cel mai adanc, din trupul meu Din ea, vederea curge-n mine cel mai indepartat, cel mai departe
Narile tot un ochi imi sunt, un ochi pentru o lume mai apropiata ca si timpanul, ochiul orbului, ca si tacuta limba - ochi gustand ceea ce ochii mainii vad numai imbratisand
Ochi in descrestere, privind de dinafara inlauntru, iar dinlauntru in afara numai cuvinte oarbe, lent slefuite de miscarea marii
Orbul de mine, marea o presimte orbul de mine se apropie de mare Talazul! Talazul! Thalasul! Thalassa!
Generalul a venit la mine si mi-a spus: "Esti singurul care mai poate face ceva: de tine depinde daca vom mai fi sau daca nu vom mai fi astfel".
... Se puteau vedeau soldati de-a lungul drumurilor. Se putea vedea o mare zarva linistita.
Niciunul nu era in repaus, de voie. Niciunul nu era incordat si gata de atac insa.
II
Ce sa fac? Cum sa fac? Cand? Unde? El m-a impins incet, de omoplati, pe teren, in afara, langa puiandrul de artar uscat.
Aici era liniste, si pe fasia arata proaspat, deodata, la capat, sub norii intinsi s-a azvarlit in mine cu marul.
III
Am vrut sa plonjez si sa prind marul ca pe o minge. Ar fi fost o greseala,- mi-au spus dupa aceea, ingerii, ar fi fost o greseala, mi-au spus dupa aceea prietenii, rudele, corpul militar.
IV
M-am repezit la mar, i-am dezlipit de pe el inelul ca de Saturn, m-am repezit la mar si-am dezlipit de pe el banderola rosie ca si-aceea de pe vechile pachete de tigari de lux.
V
Marul s-a rupt in doua, viermele mi-a curs printre degete in pamant; ramas la capatul fasiei de pamant arate si cu un artar uscat la capat ranjeam ca proaspatul betiv intrat intr-o popicarie.
VI
Generalul m-a dus in mijlocul soldatilor nelinistiti, pe strazile acelea inguste-n care ei mergeau nici incordati, dar nici destinsi.
M-a dus ca sa ma vada si m-a dus ca sa-i alin, sub norii ca de ploaie, atarnand, peste orasul cu inguste strazi si cu soldati, cu acei stranii soldati higienici mirosind a lavanda, nici linistiti si nici nelinistiti, cu ochii mari, aposi, cumpanind in mana arma pe care impotriva cui, ei nu stiau in ce directie isi poate intinde - focul.
VII
"Mai am un singur element si ultimul, ca sa-l invingi, astfel putem scapa si fi, - altfel vom fi, - dar altfel..." - imi spuse generalul.
VIII
Doi, trei si patru. Lupta a doua, lupta treia, lupta patra nu le mai pot aminti. Generalul m-a asigurat ca ele nu tin nici un fel, de cuvinte, si deci nici de lucruri sau de civilizatia noastra. Generalul m-a asigurat ca am invins si in doi, trei, patru, lupta doua, lupta treia, lupta patra, dar ca invingator mi se retrage dreptul de a mai sti ceva despre victima si despre locul luptei, din afara sau dinlauntrul, de sub nori sau chiar din interiorul nervilor. Generalul mi-a adus ca dovada faptul ca sunt, ca este ca suntem ca sunt, ca orasul exista inca, asa cum il stim.
Generalul mi-a spus ca noi nu ne putem lauda cu victoria din cea de-a doua din cea de-a treia, a patra, pentru ca ea nu tine de domeniul comunicarii de domeniul intelesului NTELESULUI... TELESULUI... ELESULUI... LESULUI... ESULUI...
IX
Am priceput ca lupta impotriva celui de-al cincilea element, lupta definitiva, se va da pe o strada. Si in acea secunda lupta s-a si dat.
Mutarea zidurilor, am spus. Mutarea zidurilor, am strigat si i-am mutat toate zidurile din spate. (Datorita generalului care ma tinuse de un umar ca sa n-am eu insumi zid in spate, l-am invins.)
Generalul m-a izbit cu palma in umarul stang si eu nu aveam zid in spate, in spatele meu era numai generalul. El, cel din fata mea, el, a ramas fara zid in spate. El, cel de-al cincilea element antitrestru, - fiindca avea ziduri in spate a ramas fara ziduri in spate. Datorita generalului si mie, a ramas fara ziduri in spate.
Toata partea din spate a strazii am mutat-o cu gestul brusc si el cel de-al cincilea element antiterestru care ar fi vrut sa mute cealalta parte de ziduri a strazii, si el, cel de al cincilea care ar fi vrut sa mute cealalta parte a strazii... dar generalul m-a izbit cu palma in umarul stang astfel eu nu mai aveam ziduri in spate; el, cel de-al cincilea nu banuia ca nu-i stau in fata ci pur si simplu merg pe strada cu generalul in spate. Astfel i-am mutat zidurile din spate, mutarea Zidului se numeste moartea celui de al cincilea element. El a cazut supt, fara nimica in spate, fara zgomot si portocaliu.
A cazut ca si cum n-ar fi fost. Eu i-am mutat zidurile. Eu i-am mutat Zidul.
X
Nadusiti, asudati, vlaguiti, am mers cu generalul in mijlocul soldatilor. Ei se uitau la noi si nu le venea sa creada ca am invins. Ei se uitau la noi, la general si la mine, gata de lupta. Ei nu puteau sa banuiasca victoria noastra. Ei nu puteau sa creada ca nu mai aveau de ce sa lupte. Neincrederea lor il obosea pe general. Dar generalul de multa vreme imi atarna ca o aripa cenusie si moale, de sira spinarii.
XI
Deasupra mea se auzi o voce: - Copil iubit, tu ai maini patrate, nemurdarite de sange!
