Nu, nu m-am hotarat sa renunt la blog, cel putin nu deocamdata. Dar se apropie finalul de an si s-ar cuveni sa trag linia, o linie provizorie de total.
Am postat extrem de putin intr-o perioada... din lipsa de timp. Am postat enorm luna trecuta... dintr-un exces de energie care, se pare, nu prea putea fi descarcata altfel.
Mi-as fi dorit sa aloc un timp indelungat lecturii... Simteam ca am ramas mult in urma in acest domeniu, iar recuperarea intarzierii o presimteam aproape imposibila fara un efort sisific. Partial am reusit; insa va mai trebui sa citesc cu mult mai mult timp de luni bune pentru a recupera. S-a vazut asta si in numarul postarilor, caci mare parte din ceea ce am citit am simtit nevoia sa impartasesc si celorlalti. S-ar fi putut posta cu mult mai mult (si cred ca voi recupera in lunile urmatoare daca voi posta cel putin in acelasi ritm), dar... asta e.
Se pare ca postarile masive din ultimele zile au atras vizitatori. Destul de multi... Si mi i-as dori constanti... si ii voi face constanti daca voi posta din ce in ce mai mult si voi reusi sa mai comentez si pe la altii.
Incepe o noua luna... Curand incepe un nou an... Peste un alt an... incepe un nou deceniu. Si sper sa ma gaseasca mereu cu acelasi blog ... din ce in ce mai mare si mai vizitat.
luni, 30 noiembrie 2009
Eternități de o zi: De ce disperare și nu demnitate?
Tot ce se întâmplă în România – de la efectele crizei economice până la controversele politice – capătă o conotație emoțională adeseori exagerată. Nu se putea, așadar, să fie altfel tocmai atunci când se pregătește alegerea celui care va privi țara, vreme de cinci ani de-acum înainte, din dealul Cotrocenilor.
Ceea ce este cu adevărat interesant e granița greu decelabilă dintre adevăr și minciună, din realitate și fals, dintre manipulare și logica faptelor. De aceea, uneori, avem sentimentul că trăim într-o lume a ficțiunii, unde ne-am transformat, din oamenii în carne și oase care eram, în personajele, dar și, concomitent, în martorii unei invenții căreia nu-i cunoaștem autorii reali, ci doar interpușii acestora.
Se vorbește tot mai des, în ultimele zile, despre disperare. - Uite, Patriciu e disperat și a scos filmulețul cu băiatul lovit, la Ploiești, de Băsescu! – Ba nu, disperat e Băsescu, nu vezi că se ia ba de unul, ba de altul, bate câmpii și-și amenință chiar puținii apropiați care i-au rămas!
Nu puteam desigur, să nu facă vâlvă scena în care Băsescu lovește, de pe scenă, un copil aflat în apropiere. Întâi de toate, pentru că (încă) șeful statului a avut serioase ezitări la vederea momentului imortalizat pe peliculă. Ezitări care confirmă faptul că întâmplarea e reală. De fapt, o recunoaște chiar protagonistul, acum având 15 ani. O recunoaște, însă, cu o superbă demnitate, chiar dacă mai păstrează încă gustul amar al momentului de acum cinci ani.
Cert este, însă, faptul că Traian Băsescu a putu fi capabil de un asemenea gest care-l descalifică definitiv ca om. Altul, în locul său, dacă ar fi avut conștiința curată, nici n-ar fi acceptat să privească imaginile, ba, sincer indignat, ar fi spus că nu vrea să vadă ceea ce n-a făcut și n-ar fi putut face în viața lui. Dar președintele țării căuta în minte posibilele motivații ale unui gest pe care, se pare, l-a comis adesea: cine știe ce mi-o fi zis, poate m-a înjurat...Jalnic. De ce a reacționat cu disperare și nu cu demnitate? Doar el poate răspunde. Dar n-a va face vreodată. Și abia acum pare o glumă sinistră sloganul său de campanie: Băsescu luptă pentru tine! Dar cu cine, cu un copil?
Răspunsul n-a întârziat să apară, tot ca formă a disperării. Un ziar care apare gratuit a publicat o așa-zisă notă a SRI, găsită pe la colț de stradă, care dezvăluie (!) aranjamentele făcut de Mircea Geoană, Ion Iliescu și Adrian Năstase, mânați doar de gândul de a vedea aranjate afacerile oneroase ale lui Voiculescu, Vântu și Patriciu. Adică exact ceea ce spunea, fără probe, Traian Băsescu. Manevra este, evident, grosolană. Dar dacă prinde, prinde!
Sunt și semne, dar și motive de disperare. Curtea de Apel București a decis suspendarea, ca ilegal, a decretului prin care Vasile Blaga a fost numit ministru al Administrației și Internelor. Cine a semnat decretul ilegal? Președintele țării. Ce se va întâmpla cu atâtea acte semnate de Vasile Blaga, printre care și numirea unor prefecție PD-L, în condițiile în care ele sunt atinse de nulitate? Cine mai organizează scrutinul din 6 decembrie? Iată că, după atâtea Ordonanțe de Guvern neconstituționale, vedem, pentru prima dată, și un decret prezidențial ilegal!
Cred, chiar dacă acestea sunt datele problemei, că locul disperării contraproductive ar trebui să-l ia demnitatea. Demnitatea cu care Traian Băsescu ar fi normal să-și asume și gestul necugetat de la Ploiești, și decretul ilegal prin care l-a împins pe favoritul său Blaga, chiar înaintea campaniei electorale, la cârma MAI.
Tot astfel, Crin Antonescu este obligat să explice, tot cu demnitate, coerent și argumentat, decizia sa de a se alătura lui Mircea Geoană și de a construi o alință la guvernare împreună cu PSD. Liderul liberal a făcut și până acum aceste lucruri, dar el n-a fost, din păcate, ascultat și înțeles în mijlocul vacarmului general, creat de disperări de toate felurile, clamate în piața publică.
Două partide, susținute și de UDMR, își asumă guvernarea într-o perioadă grea. Este un gest de responsabilitate. Chiar dacă mulții dintre votanții din primul tur ai lui Crin Antonescu vor fi fiind contrariați de decizia acestuia, altă decizie rațională nu exista, pe moment. La fel cum și Klaus Johannis, susținut de o majoritate parlamentară consistentă, este soluția momentului. Aici nu încape îndoială.
La fel de clar este că PD-L și Traian Băsescu s-au autoizolat și nu vor mai putea depăși această situație, oricâte acțiuni de turism electoral al organiza Elena Udrea și ai săi (Blaga e, momentan, în imposibilitate de acțiune) și oricâte lacrimi ar mai vărsa, cum îi stă-n obicei, Traian Băsescu.
Horațiu Vlăsceanu
VIMANAS: fabuloasele nave zburătoare din India Antică
Mai tare decât Dan Brown! O carte scrisă cu mii de ani în urmă descrie în amănunţime obiectele zburătoare care străbăteau cerul Indiei. Un veritabil tratat de aeronautică OZN
Madras, iarna anului 2004: guvernatorul provinciei Tamil Nadu organizează o conferinţă de presă pentru a comunica un eveniment cultural de excepţie. Îmbrăcat în ţinută de gală, în holul unui palat somptuos mirosind a lemn de santal, el ţine o carte în mână, arborând un zâmbet misterios. "Domnilor, iată o lucrare care o să vă dea cu totul peste cap ideea pe care v-aţi făcut-o despre istoria lumii", declară el triumfând. Este prima traducere în engleză a unei lucrări ştiinţifice foarte vechi, care a fost scrisă în limba sanscrita de către un erudit, cu mii de ani în urmă. Guvernatorul a pus apoi cartea pe masă, lăsând să se vadă titlul ciudat: "Vaimanika aeronautics". Traducerea fusese făcută de către Universitatea Oxford, dar nu fusese încă difuzată. Ziariştii prezenţi au fost primii occidentali care au luat cunoştinţă de existenţa ei. În secolul al XIX-lea, apăruse un scurt fragment din ea, întitulat "Vymaanika shaastra". Scrierea a fost descoperită în mod misterios şi scoasă la lumină de către un profesor indian, Subbaraya Shastri, prezent şi el la întâlnire. Dar ce putea oare să conţină misterioasa lucrare, pentru a justifica acea conferinţă de presă, ţinută într-un loc aşa de fastuos?
Un tratat de aeronautică preistorică
Spre marea surpriză a invitaţilor, era vorba despre un tratat de aeronautică preistorică, descriind mai multe feluri de obiecte zburătoare, precum şi capacităţile lor, formele şi funcţiile. La acestea se mai adăugau informaţii despre construirea lor, materialele utilizate, modul de propulsie şi carburantul folosit, dar şi tipurile de maşinării care le permiteau să zboare, precum şi exerciţiile de yoga cerute pentru a-i pregati pe pasageri pentru zboruri la altitudini foarte mari. De asemenea, mai erau descrise şi costumele piloţilor, precum şi regimul alimentar prescris pentru ei. Partea pur tehnică conţinea 32 de secrete de pilotaj şi de mânuire a instrumentelor de zbor. Fiind scrisă în sanscrită, această parte a fost cel mai greu de tradus în termeni tehnici aeronautici contemporani.
Cu toate acestea, s-a descifrat faptul că acele nave puteau să se deplaseze în toate direcţiile, iar unele dintre ele puteau decola chiar vertical. Aparatele de bord permiteau ca vasele să fie făcute invizibile pentru privirile inamicilor, de asemenea, permiteau captarea imaginilor din exterior şi proiectarea lor pe un ecran intern, de asemeni trimiterea unor fascicule luminoase mortale, cu ajutorul unor oglinzi. Alte componente tehnice erau destinate captării a 7 forme de energie diferite, necesare bunei funcţionări a navelor. Aceste energii poartă nume sanscrite şi sunt greu de identificat, dar se pare că energia solară şi cea antigravitaţională sunt menţionate.
Pe de altă parte, propulsia obiectului zburător era asigurată de nişte motoare alimentate cu un carburant de culoare gălbuie, ce trecea printr-o altă maşinărie ce funcţiona pe bază de mercur, al cărei rol încă nu a putut fi stabilit. Prezenţa mercurului drept sursă de energie pare a fi o constantă în descrierea vaselor zburătoare "vimanas". Dar cel mai surprinzător lucru din cartea aceea sunt schiţele şi planurile care vin să ilustreze textul: astfel, unele nave aveau aripi, altele semănau cu nişte construcţii mari, de formă conică, care puteau să se ridice în aer pe verticală, în timp ce un alt tip era de dimensiuni uriaşe, putând să transporte armate întregi. Motoare şi echipamente tehnice apăreau desenate atât pe planuri, cât şi pe nave.
O ştiinţă pierdută
Cu toate acestea, este evident că era imposibil să se încerce construirea unor asemeni nave zburătoare doar prin intermediul elementelor din "Vymaanika". Ar fi ca şi cum am încerca să construim un avion Airbus doar utilizând un articol descriptiv dintr-o revistă de popularizare. Astfel de texte nu sunt decât urmele unei memorii ştiinţifice pierdute de mult, de la posibila prăbuşire a unei civilizaţii care ar fi putut să atingă un astfel de nivel tehnologic. Aceasta ne face să ne gândim la Atlantida şi la ipoteticul "Imperiu al lui Rama" care a precedat civilizaţia hinduşilor. Acele obiecte zburătoare puteau aparţine unor civilizaţii antediluviene, uitate.
Doar memoria oamenilor şi tenacea tradiţie orală au mai păstrat mici urme, care au fost încet-încet înghiţite de către miturile şi legendele lumii. Carele zburătoare ale zeilor şi minunile care se petrec în poveştile tradiţionale păstrează poate amintirea unui cer traversat de către nave strălucitoare, pe care regii şi eroii aveau dreptul să le piloteze. În India, de foarte multe ori, diferenţa dintre un erou şi un zeu este infimă: poveştile despre ei, relatate încă de la originea civilizaţiei, îi fac să se întâlnească, să se lupte sau să se iubească ca nişte simpli muritori. Zeii din istoria omenirii nu sunt, de fapt, decât nişte oameni divinizaţi datorită realizărilor lor, de către timp şi legendă. Cu cât sunt mai vechi, cu atât se află în sfere celeste mai înalte. Poate că unii dintre zei sunt doar nişte eroi civilizatori, veniţi din altă parte...
O sută de sori şi o sută de luni
Cea mai expresivă descriere a unei maşini zburătoare se află în cunoscuta poveste a lui Rama, regele Ayhodiei, şi minunata sa soţie, regina Sita. Evenimentul se desfăşoară către sfârşitul poveştii, când Rama, ajutat de către fratele sau Lakshmana şi de către prietenul său Hanuman, a reuşit, după o bătălie infiorătoare, să îl învingă pe regele din Lanka, care, împins de către focul dorinţei, o răpise pe frumoasa Sita la bordul unei nave zburătoare numită Puspaka. Rama, cu arcul în mână, Sita, soţia lui, cu securea, şi Hanuman, fratele lui Rama, purtând casca de cosmonaut.
Iata fragmentul într-o traducere aproximativă: "La venirea zorilor, Rama, luând carul ceresc Puspaka pe care i-l dăruise Vibhishana, s-a pregătit de plecare. Acest car mergea de unul singur. Era mare şi frumos ornat. Era înalt şi avea două etaje de camere cu ferestre... Când s-a ridicat în aer şi a pornit, în urma sa s-a auzit un sunet melodios. (...) carul Puspaka, care seamănă cu soarele, aparţine fratelui meu. El a fost cumpărat de către puternicul Ravanna. El zboară prin aer, putând să ajungă oriunde vrea gândul tău. Seamană cu un nor luminos de pe cer şi a fost construit de către marele Vishvakarman. (...) Mai apoi, Rama, gata să se întoarcă acasă, în Ayhodia, în nordul Indiei, a invitat-o pe Sita, pe Lakshmana şi pe Hanuman, precum şi pe mulţi dintre războinicii care au participat la lupta împotriva lui Ravanna, să se urce la bord. În 3 zile, el a parcurs cei 5000 de kilometri care îl despărţeau de palatul său".
Unii cercetatori ai istoriei antediluviene cred că Rama se afla în fruntea unui imperiu care se întindea din Himalaya până în Sri Lanka. Marile epopee ale Indiei, cum ar fi "Ramayana" şi "Mahabharata", ar putea conţine amintirea acestor evenimente majore, care au avut loc într-un imperiu dispărut. Şi Mahabharata ne vorbeşte despre "vimanas". Iată un fragment semnificativ: "Gurkha, zburând cu puternicul şi rapidul său Vimana, a aruncat către cele trei oraşe ale vrishnilor şi andhakas un proiectil încărcat cu toată puterea universului. O coloană de foc şi de fum la fel de luminoasă ca mii de sori s-a ridicat în toată splendoarea sa. O strălucire de metal, un gigantic mesager al morţii, care a redus la cenuşă locuitorii acestora. Corpurile lor erau arse. Părul şi unghiile le cădeau, venele lor se spărgeau din senin, iar păsările s-au albit. După câteva ore, întreaga lor mâncare era stricată. Pentru a scăpa de acest rug de foc, unii dintre soldaţi s-au aruncat în râu"...
"Aflat în carul său zburător, Saubha s-a oprit pe cer la mare distanţă. El a aruncat atunci săgeţi, topoare, lănci şi flăcări, fără încetare. Pe cer păreau să fie o sută de sori, o sută de luni şi miriade de stele. Nu se mai putea distinge ziua de noapte. Mai apoi, Krishna a răspuns la acest atac trăgând cu propria sa armă : un disc de foc care a tăiat în două nava zburătoare a duşmanului, care a căzut pe pământ, zdrobindu-se".
Aceste relatări de lupte aeriene abundă, la fel ca şi descrierea armelor devastatoare utilizate în timpul ostilităţilor. "O dâră de foc incandescentă, fără fum... mii de săgeţi de foc au căzut asupra duşmanului. Întunericul s-a aşternut peste întreaga lume. Din nori ploua cu cenuşă, vântul bătea cu putere, iar întreg pământul s-a cutremurat sub puterea acelor arme. Elefanţii au luat foc, iar animalele mureau târându-se." Să fie vorba doar de fantezia unui rapsod popular?!.... (A.M.)Sursa: Atac Online
SENATUL EVZ: Sfârşitul jurnalismului şi sulul de hârtie igienică
| Sorin Ioniţă | Marţi, 01 Decembrie 2009 |
Sorin Ioniţă: Ajunge să lipseşti din Bucureşti o săptămână ca să ai la întoarcere imaginea clară a balamucului mediatic în care ne complacem.
Cu ochiul încă proaspăt, te şochează atmosfera de divertisment televizat oligofren, în care oameni care altminteri nu manifestă vreo deficienţă mintală vizibilă, ci dimpotrivă, par serioşi şi cu toţi boii acasă, se comportă ca nişte măscărici, subtili şi upmarket precum Vasilache şi Măriuca din farsele populare.
Suflatul în bucium, datul cu băţul în picioarele trecătorilor şi istericalele muiereşti au ajuns instrumente profesionale predilecte chiar pentru oameni care au probat în trecut că sunt peste acest nivel ca pregătire şi inteligenţă. Cum un asemenea regres nu este posibil în realitate, concluzia e una singură: o fac pe proştii deliberat.
Practic, acest final de campanie marchează eşecul moral şi profesional al jurnalismului de actualitate în România. În decembrie 1989, Victor Rebengiuc apărea la televizor cu un sul de hârtie igienică în mână, cadou pentru toţi cei care în anii precedenţi mâncaseră rahat cu polonicul pe post, debitând pe gură lucruri în care evident nu credeau nici copiii, darămite nişte adulţi cu studii, totuşi, universitare.
Mi s-a părut atunci o umilire binemeritată pentru lipsa de coloană vertebrală a tuturor Marineştilor şi Popeştilor de la TVR şi, în general, din pipernicita viaţă publică pre-revoluţionară. Astăzi, n-aş mai fi aşa aspru cu ei: dacă n-ar fi mâncat rahatul respectiv, îi aştepta marginalizarea, poate lista neagră, poate şi mai rău.
Securitatea nu mai era în anii ’80 ce fusese în anii ’50, dar să nu uităm că nu încetase totuşi să distrugă oameni. Cu alte cuvinte, fără să-i scuz, le găsesc circumstanţa lipsei de alternativă profesională sub regimul Ceauşescu, o condiţie care a înfrânt multe caractere.
Ce mă stupefiază este însă situaţia de astăzi, când nu te mai saltă nimeni de pe stradă pentru opiniile tale (ultimul a fost Ciuvică, dar nu l-au ţinut mult la beci şi nici el nu-i poartă pică lui Năstase, cum se vede), iar economia e liberă şi oferă un milion de posibilităţi de a te realiza dacă e ceva de capul tău. Poţi fi ce vrei, de la antreprenor la cantautor mediocru, de la consultant de fonduri europene la globetrotter; poţi fi chiar vedetă TV dacă vrei, într-o sută şi una de feluri.
De ce trebuie ca, în plină libertate şi capitalism, cu toate opţiunile deschise în faţă, să alegi o carieră de tip Marinescu-Popescu, circa 1985? Dacă presa s-a cartelizat şi cântă toată pe aceeaşi coardă, că aşa vrea patronatul autohton, de ce n-o laşi naibii baltă când vezi că s-a depăşit orice limită a bunului-simţ, ca să te iei de o altă profesie mai onorabilă?
Oare atât de mare să fie foamea de putere gustată indirect, setea să-ţi freci coatele cu politicieni veroşi pe care altfel nu încetezi să-i înjuri toată ziua? Este praful de stele al celebrităţii un drog cu aşa mare dependenţă? Nu se poate pune măcar un semiton, executa o retragere parţială, poate pe un salariu mai mic, în puţinele nişe de onorabilitate care au mai rămas, cum au făcut unii jurnalişti, oricum mai buni decât cei care ţin azi capul de afiş? Chiar aşa trebuie să fii mereu, ca păduchele în frunte? Atât de mare e presiunea creditelor personale luate în anii trecuţi pentru casele, terenurile, maşinile şi vacanţele exotice de rigueur în profesie?
Chiar atât de tare ar suferi afacerile cu zahăr, tutun, electronice, zarzăre de ţuică, armament, clipuri video, fier vechi sau mai ştiu eu ce, din care se alimentează diverşi membri ai Kommentariat-ului, bogaţi de le crapă conturile bancare, încât nu mai pot trage o linie şi să spună, până aici?
Pentru că, dacă-i aşa, îi găsesc pe cei de azi mai blamabili şi mai demni de milă decât pe cei dinainte de 1989: măcar atunci jucau o carte mare în viaţa lor şi stăteau cu Securitatea în spate. Astăzi, se mânâncă acelaşi rahat în libertate, de bunăvoie, fugind cu castronul în întâmpinarea dorinţei patronului, chiar înainte ca acesta s-o formuleze, pentru o miză infinit mai mică.
Discutând recent subiectul cu un cunoscut, acesta era de părere că personajele în chestiune trăiesc de fapt o mare dramă personală: că ajunşi acasă, evită privirea copiilor sau a părinţilor, că au noaptea insomnii cu perna în braţe, că au ajuns să se urască ei înşişi pentru ceea ce fac etc. Ce naiv!
Eu sunt convins că n-au nicio problemă de conştiinţă, pentru că omul e o alcătuire complicată care dezvoltă mecanisme subtile de adaptare la medii din cele mai ostile. De exemplu, aşa cum călăii ajung săşi urască sincer victima pe care n-au reuşit s-o omoare, tot aşa văd în unele redacţii o furie artificială, ritualică, împotriva a tot ce contravine liniei oficiale, pe care o practică toţi, de la mic la mare, cu stângăcie mecanică, sprijinindu-şi unul altuia slăbiciunile cu un eşafodaj de vorbe goale.
Nu e doar supunere la constrângerea exterioară, ci şi o necesitate interioară, de a te convinge pe tine însuţi că ce faci nu e doar o genuflexiune ca să-ţi iei leafa, dar şi un lucru corect. E o rezolvare a unei disonanţe cognitive teribile. Recunosc: ca unul care nu trăieşte din această profesie, îmi vine uşor să judec şi să dau cu piatra.
N-am însă nicio iluzie: chiar dacă Băsescu, victima lor de azi, câştigă, tot cu ei va face până la urmă pact, va bea, va mânca şi va hăhăi, folosindu-se unii de alţii. Uite, de aia cred eu că dorm ei acum foarte liniştiţi: pentru că ştiu şi ei asta. Jurnalismul poate să moară, căci jurnaliştii vor trăi.
Sursa: Evenimentul zilei
Cu ochiul încă proaspăt, te şochează atmosfera de divertisment televizat oligofren, în care oameni care altminteri nu manifestă vreo deficienţă mintală vizibilă, ci dimpotrivă, par serioşi şi cu toţi boii acasă, se comportă ca nişte măscărici, subtili şi upmarket precum Vasilache şi Măriuca din farsele populare.
Suflatul în bucium, datul cu băţul în picioarele trecătorilor şi istericalele muiereşti au ajuns instrumente profesionale predilecte chiar pentru oameni care au probat în trecut că sunt peste acest nivel ca pregătire şi inteligenţă. Cum un asemenea regres nu este posibil în realitate, concluzia e una singură: o fac pe proştii deliberat.
Practic, acest final de campanie marchează eşecul moral şi profesional al jurnalismului de actualitate în România. În decembrie 1989, Victor Rebengiuc apărea la televizor cu un sul de hârtie igienică în mână, cadou pentru toţi cei care în anii precedenţi mâncaseră rahat cu polonicul pe post, debitând pe gură lucruri în care evident nu credeau nici copiii, darămite nişte adulţi cu studii, totuşi, universitare.
Mi s-a părut atunci o umilire binemeritată pentru lipsa de coloană vertebrală a tuturor Marineştilor şi Popeştilor de la TVR şi, în general, din pipernicita viaţă publică pre-revoluţionară. Astăzi, n-aş mai fi aşa aspru cu ei: dacă n-ar fi mâncat rahatul respectiv, îi aştepta marginalizarea, poate lista neagră, poate şi mai rău.
Securitatea nu mai era în anii ’80 ce fusese în anii ’50, dar să nu uităm că nu încetase totuşi să distrugă oameni. Cu alte cuvinte, fără să-i scuz, le găsesc circumstanţa lipsei de alternativă profesională sub regimul Ceauşescu, o condiţie care a înfrânt multe caractere.
Ce mă stupefiază este însă situaţia de astăzi, când nu te mai saltă nimeni de pe stradă pentru opiniile tale (ultimul a fost Ciuvică, dar nu l-au ţinut mult la beci şi nici el nu-i poartă pică lui Năstase, cum se vede), iar economia e liberă şi oferă un milion de posibilităţi de a te realiza dacă e ceva de capul tău. Poţi fi ce vrei, de la antreprenor la cantautor mediocru, de la consultant de fonduri europene la globetrotter; poţi fi chiar vedetă TV dacă vrei, într-o sută şi una de feluri.
De ce trebuie ca, în plină libertate şi capitalism, cu toate opţiunile deschise în faţă, să alegi o carieră de tip Marinescu-Popescu, circa 1985? Dacă presa s-a cartelizat şi cântă toată pe aceeaşi coardă, că aşa vrea patronatul autohton, de ce n-o laşi naibii baltă când vezi că s-a depăşit orice limită a bunului-simţ, ca să te iei de o altă profesie mai onorabilă?
Oare atât de mare să fie foamea de putere gustată indirect, setea să-ţi freci coatele cu politicieni veroşi pe care altfel nu încetezi să-i înjuri toată ziua? Este praful de stele al celebrităţii un drog cu aşa mare dependenţă? Nu se poate pune măcar un semiton, executa o retragere parţială, poate pe un salariu mai mic, în puţinele nişe de onorabilitate care au mai rămas, cum au făcut unii jurnalişti, oricum mai buni decât cei care ţin azi capul de afiş? Chiar aşa trebuie să fii mereu, ca păduchele în frunte? Atât de mare e presiunea creditelor personale luate în anii trecuţi pentru casele, terenurile, maşinile şi vacanţele exotice de rigueur în profesie?
Chiar atât de tare ar suferi afacerile cu zahăr, tutun, electronice, zarzăre de ţuică, armament, clipuri video, fier vechi sau mai ştiu eu ce, din care se alimentează diverşi membri ai Kommentariat-ului, bogaţi de le crapă conturile bancare, încât nu mai pot trage o linie şi să spună, până aici?
Pentru că, dacă-i aşa, îi găsesc pe cei de azi mai blamabili şi mai demni de milă decât pe cei dinainte de 1989: măcar atunci jucau o carte mare în viaţa lor şi stăteau cu Securitatea în spate. Astăzi, se mânâncă acelaşi rahat în libertate, de bunăvoie, fugind cu castronul în întâmpinarea dorinţei patronului, chiar înainte ca acesta s-o formuleze, pentru o miză infinit mai mică.
Discutând recent subiectul cu un cunoscut, acesta era de părere că personajele în chestiune trăiesc de fapt o mare dramă personală: că ajunşi acasă, evită privirea copiilor sau a părinţilor, că au noaptea insomnii cu perna în braţe, că au ajuns să se urască ei înşişi pentru ceea ce fac etc. Ce naiv!
Eu sunt convins că n-au nicio problemă de conştiinţă, pentru că omul e o alcătuire complicată care dezvoltă mecanisme subtile de adaptare la medii din cele mai ostile. De exemplu, aşa cum călăii ajung săşi urască sincer victima pe care n-au reuşit s-o omoare, tot aşa văd în unele redacţii o furie artificială, ritualică, împotriva a tot ce contravine liniei oficiale, pe care o practică toţi, de la mic la mare, cu stângăcie mecanică, sprijinindu-şi unul altuia slăbiciunile cu un eşafodaj de vorbe goale.
Nu e doar supunere la constrângerea exterioară, ci şi o necesitate interioară, de a te convinge pe tine însuţi că ce faci nu e doar o genuflexiune ca să-ţi iei leafa, dar şi un lucru corect. E o rezolvare a unei disonanţe cognitive teribile. Recunosc: ca unul care nu trăieşte din această profesie, îmi vine uşor să judec şi să dau cu piatra.
N-am însă nicio iluzie: chiar dacă Băsescu, victima lor de azi, câştigă, tot cu ei va face până la urmă pact, va bea, va mânca şi va hăhăi, folosindu-se unii de alţii. Uite, de aia cred eu că dorm ei acum foarte liniştiţi: pentru că ştiu şi ei asta. Jurnalismul poate să moară, căci jurnaliştii vor trăi.
Sursa: Evenimentul zilei
Shachar Shaine, seful investitorilor straini din Romania : Am discutat cu Geoana si cu Basescu. Amandoi mi-au promis stabilizare fiscala
Shachar Shaine este presedinteleConsiliului Investitorilor Straini (Foreign Investors Council). A stat la discutii in ultimele saptamani atat cu Geoana cat si cu Basescu, amandoi promitandu-i solutii fiscale stabile, de durata. Shaine conduce United Romanian Breweries Bereprod (URBB), companie cu afaceri de peste 93 mil. euro in 2008. E convins ca, indiferent cine va fi in fruntea Statului, prioritatile Romaniei trebuie sa ramana eficientizarea cheltuielilor si atragerea fondurilor europene pentru infrastructura.
Intr-o discutie cu Hotnews.ro, el a recunoscut ca problema fiscalitatii trebuie rezolvata prin continuitate. Ca investitorii straini nu asteapta de la viitorul Guvern nume de ministri, ci solutii fiscale stabile.
Spera ca sugestiile pe care comunitatea oamenilor de afaceri straini le-au inclus in Cartea Alba sa fie folosite. Consiliul Investitorilor Straini este o asociatie infiintata in 1997 si cuprinde cei mai importanti investitori straini din Romania. Are in prezent aproximativ 110 companii membre cu investitii ce reprezinta doua treimi din totalul investitiilor straine directe in Romania.
Ce v-au promis candidatii la Presedintie ?
Care patru ?
Shachar Shaine: Pentru ca e cel mai important. Ca om de afaceri, numai asta visez :stabilitate. Fara gluma, visez ca in Romania va exista stabilitate fiscala. Nu mai vrem ca Guvernul sa vina cu surprize fiscale
Shachar Shaine: Nu. As insista asupra faptului ca nu ne intereseaza politica, decat in masura in care ea ne afecteazabusinessul. Asa este peste tot in lume. Acum stam sa vedem ce sa va intampla.
Shachar Shaine: Noi asa speram....
Spune-mi pe ce candidat pariezi ca să-ţi spun câţi bani poţi câştiga
Autor: Ana-Maria Smădeanu
Publicat: 1 Decembrie 2009
Vizionari: 131;
Pentru câteva mii de români, alegerea preşedintelui are şi o conotaţie financiară. Deşi într-o continuă fluctuaţie, cotele de la casele de pariuri pentru candidaţii intraţi în turul doi oferă şanse pentru un câştig generos. Suma medie pariată este, deocamdată, de 64 de lei.
Primele pariuri făcute pe „prezidenţiabilii“ aflaţi în cursa pentru Cotroceni au apărut în octombrie, când, potrivit opţiunilor formulate de jucătorii de la casele de pariuri, favorit era Mircea Geoană (cu o cotă de 1,80), urmat de preşedintele în exerciţiu Traian Băsescu (cu 2) şi Crin Antonescu (cu 9). Până la finalul primului tur, cotele s-au schimbat de câteva ori, Băsescu ajungând în poziţia de favorit. „Componenta cea mai importantă în stabilirea şi modificarea cotei unui candidat la preşedinţie e sondajul. Urmează expunerea publică şi comportamentul canditatului, declaraţiile şi mesajele transmise, precum şi schimbarea strategiei de marketing în timpul campaniei“, a explicat, pentru Capital, Daniel Smeadă, reprezentantul de PR al gamebookers.com, singurul din România unde se pot face şi pariuri politice.
Doar casele de pariuri online au postat astfel de întreceri, cei offline limitându-se la sport. „Pentru orice alt tip de pariu trebuie o licenţă specială, iar taxele de autorizare depăşesc 100.000 de euro, o astfel de investiţie 
nefiind justificabilă pentru încasări de circa 30.000 de euro, cât ar aduce un astfel de pariu“, precizează Smeadă.
Miza medie a unui pariu: 15 euro
Deşi la alegerile prezidenţiale de anul acesta s-au înscris 12 candidaţi, s-a putut paria doar pe şapte dintre aceştia. Motivul? „Pentru ceilalţi nu s-a inventat un număr care să le exprime cota“, a explicat reprezentantul casei de pariuri. Ce-i drept, cu o zi înainte de alegeri, cea mai mare cotă (351) o avea finanţatorul Stelei, Gigi Becali, o cotă asemănătoare celei acordate clubului din Ghencea pentru câştigarea Champions League. Becali a pornit în această confruntare a pariorilor cu o cotă de 101, în timp ce Kelemen Hunor avea 67, Corneliu Vadim Tudor - 51, iar Sorin Oprescu - 26. Favoriţii Băsescu şi Geoană au consemnat fluctuaţii de câteva procente, ambii situându-se însă în jurul cotei 2. Pe parcursul lunii de campanie, din primii trei favoriţi, doar Crin Antonescu a avut o creştere constantă, cota lui ajungând la 5 cu două zile înainte de vot, faţă de 9 iniţial.
În total, într-o lună s-au efectuat pariuri în valoare de 18.000 de euro. Miza medie a unui pariu a fost de 15 euro (64 de lei). „Estimez că vom avea cel puţin alte 2.000 de pariuri pentru turul doi“, a menţionat Smeadă.
Pariorilor care şi-au pus banii pe Băsescu şi Geoană (peste 1.000 de persoane), prima zi de după turul întâi nu le-a adus mari surprize. Cei doi au intrat în lupta directă cu cote de 1,80 - Băsescu şi 1,90 - Geoană. „Cred că până la alegeri Geoană o să fie favorit, ceea ce va duce la o scădere a cotei cu 10%-20%“, a mai spus Smeadă. La sfârşitul primei săptămâni de după turul întâi, datorită alianţei dintre PSD şi PNL, cota lui Mircea Geoană a ajuns la 1,45, în timp ce actualul preşedinte este cotat la 2,50. Potrivit lui Smeadă, media de câştig pe jucător pentru oricare dintre cei doi principali candidaţi este de 150 de euro (645 lei).
Românii nu sunt la primele pariuri din categoria scrutinelor. Ei au mai pus bani la alegerile pentru primării, cu ocazia europarlamentarelor sau chiar la alegerea patriarhului.
România încă nu este o piaţă matură
„Se observă o tendinţă de creştere a interesului pentru aceste tipuri de pariuri“, a spus Smeadă. El estimează că, peste zece ani, România va ajunge la 10% din actuala piaţă de pariuri din Marea Britanie, acolo unde, la ultimele alegeri pentru desemnarea premierului, s-au înregistrat 47 de milioane de pariuri, cifră superioară şi celei pentru prezidenţialele din SUA când, în ziua scrutinului, s-au efectuat 37 de milioane de pariuri. Mai mult, deşi SUA îşi va alege preşedintele abia în 2012, la marile case de pariuri s-a înregistrat deja un număr impresionant de pariuri, mai mare decât sunt în România pentru acest tur de scrutin. Barack Obama are acum o cotă de 1,20. „România nu este o piaţă matură, iar acest lucru se vede în opţiunile pariorilor, care nu cer altceva decât ce le dă casa. Deşi casa a rămas deschisă pentru alte cereri, nu s-au primit solicitări“, conchide Smeadă.
Componenta cea mai importantă în stabilirea şi modificarea cotei este sondajul.
Daniel Smeadă, PR gamebookers.com
Aşa cote, aşa câştig
Înainte cu o zi de votul din primul tur, Kelemen Hunor avea, pe gamesbookers.com, cea mai defavorabilă cotă: 201, ceea ce înseamnă şanse extrem de mici de câştig. Presupunând că reprezentantul UDMR ar fi câştigat alegerile în urma unei reorientări subite a opţiunilor de vot ale electoratului, jucătorul care ar fi pariat 100 de lei pe Kelemen Hunor ar fi putut câştiga 20.100 de lei.
Sursa: Capital
Un semn al ieşirii din criză: se reiau angajările
Autor: Mirona Hriţcu
Publicat: 1 Decembrie 2009
Vizionari: 146;
După un an în care firmele au uitat de recrutare, primele domenii care revin la viaţă sunt agricultura, energia şi, surprinzător, sectorul bancar. La nivelul pieţei, oferta rămâne însă înzecită faţă de cerere.
«Da, putem vorbi despre o revenire a pieţei muncii în acest moment, dar doar dacă ne raportăm la aceeaşi perioadă a anului trecut. Nu ne apropiem însă nici pe departe de volumele înregistrate în intervalul 2007 - începutul lui 2008», spune Monica Dona, human capital consultant în cadrul uneia dintre cele mai active firme de resurse umane de pe piaţă, Lugera & Makler. Astfel, unele domenii, precum imobiliarele sau media, rămân complet amorţite, în timp ce în altele, între care industria, IT-ul şi, în general, toate sectoarele unde este nevoie de ingineri, activitatea de recrutare a fost reluată. Cu greu, însă, şi extrem de selectiv. „Am observat o cerere crescută pentru poziţii specializate şi candidaţi cu experienţă, care pot intra direct în activitate, fără a avea nevoie de investiţii în training şi pregătire specifică“, spune Minola Jac, national corporate sales manager al grupului GI, din care face parte şi firma de recrutare Barnett McCall.
Ca specializări, precizează Minola Jac, tot mai multe companii caută persoane specializate în proiecte cu finanţare europeană, iar un volum destul de mare de proiecte s-a înregistrat în domeniul financiar – în special controlori şi analişti – dar şi în relaţii publice şi marketing. „Din semnalele din ultimele luni, am mai observat că industria bancară va trece printr-un proces de reînnoire, de atragere a candidaţilor specializaţi, cu experienţă, faţă de anii anteriori, când expansiunea agresivă obliga băncile să fie mai puţin pretenţioase în criteriile de selecţie“.
Candidaţi mulţi, dar slab pregătiţi
În zona de executive search, dedicată poziţiilor de top-management, criza se apropie de final doar în teorie. „Cererea este, deocamdată, bazată pe excepţii şi provine de la companii care vor să-şi revigoreze echipele de conducere, dar şi din sectoarele care au avut un grad mai mic de contractare, cum ar fi FMCG“, spune Silviana Boian, head of research în cadrul subsidiarei autohtone a firmei Alexander Hughes. De altfel, continuă ea, „veştile de la birourile noastre din restul Europei sunt bune, cererea pentru manageri crescând vizibil în ultimele două luni. Motiv pentru care ne aşteptăm la o repornire a pieţei din România la începutul anului viitor, însă nu putem face previziuni în acest sens, pentru că majoritatea directorilor de HR încă nu îşi cunosc bugetele pentru 2010“.
Sorin Roibu, directorul biroului din Bucureşti al companiei de executive search Arthur Hunt, spune că numărul de proiecte de recrutare a avansat usor după perioada verii, când nu s-a mişcat mai nimic, dar creşterea nu a fost spectaculoasă, iar tarifele rămân mult reduse faţă de anii anteriori. „Dacă este să discutăm despre sectoare care se dezmorţesc, agricultura este unul din acestea, zona industrială, care îşi reorganizează procesele, ceea ce dă naştere la oarece mutări şi în posturile-cheie, dar şi serviciile financiare, care par să se pregătească pentru presupusa revenire economică de la anul“. Totuşi, aminteşte Sorin Roibu, activitatea este împiedicată de două inconveniente majore: dorinţa mai mare de stabilitate a angajaţilor vizaţi şi, paradoxal, calitatea modestă a candidaturilor.
Toţi specialiştii contactaţi de Capital remarcă menţinerea dezechilibrului dintre cerere şi ofertă. De altfel, potrivit lui Alexandru Ioniţă, PR manager al BestJobs.ro, în intervalul august-octombrie, portalul a înregistrat o creştere cu 218% a numărului aplicaţiilor la anunţurile de recrutare, faţă de acelaşi interval din 2008. În cele trei luni, cele mai solicitate domenii au fost comerţul (2,4 milioane de CV-uri), servicii clienţi (600.000) şi marketingul (550.000).
Sursa: Capital
Bancul zilei: Sondaje de opinie
Un tanar frumos, cu pletele in vant intra seara intr-o cafenea. In stanga, in drepta peste tot cunoscuti de-ai sai. El se aseaza cuminte pe locul binecunoscut si amicii-l intreaba:
- Ei, cum a fost azi?
- Cum sa fie, zice el, de dimineata tot fac sondaje de opinie.
- Si cum le faci, amice?
- Pai dau pumni in stanga si-n dreapta.
- Si?
- Pai sa nu-ti vina sa crezi: toti sustinatorii lui Geoana zambesc instantaneu!
Sursa: Hotnews
- Ei, cum a fost azi?
- Cum sa fie, zice el, de dimineata tot fac sondaje de opinie.
- Si cum le faci, amice?
- Pai dau pumni in stanga si-n dreapta.
- Si?
- Pai sa nu-ti vina sa crezi: toti sustinatorii lui Geoana zambesc instantaneu!
Sursa: Hotnews
De ce mor mai ales bolnavii cronic din cauza gripei noi?
| Maria Craus | Marţi, 01 Decembrie 2009 |
Dintre cei patru români care au fost înregistraţi oficial ca morţi din cauza gripei noi, trei sufereau de diabet. Al patrulea, un tânăr de doar 27 de ani, mort duminică la Iaşi, avea o afecţiune cronică şi mai gravă, ciroză hepatică.
Medicii atenţionează că, în ţara noastră, există peste 500.000 de persoane care suferă de diabet dar nu ştiu asta.
De altfel, cea de-a treia persoană decedată la noi era într-o astfel de situaţie. În plus, cei aproape 600.000 de diabetici care primesc tratament sunt sfătuiţi să-şi ia mai multe măsuri de precauţie decât restul populaţiei.
„Diabetul este o boală tăcută - fără simptome. Majoritatea celor care au diabet se duc la spital pentru altceva şi atunci află că suferă şi de această afecţiune. Pentru a afla dacă aveţi diabet trebui să vă măsuraţi glicemia - valorile normale sunt între 70 şi 109 mg/dl”, spune Simion Prună, specialist în diabet.
Şase pacienţi aflaţi în stare gravă, doar la Iaşi
Unul dintre bărbaţii confirmaţi cu gripă nouă, care erau internaţi în stare gravă la Spitalul de Urgenţe „Sf. Spiridon” Iaşi, a murit duminică seara. Bărbatul de 27 de ani suferea şi de ciroză hepatică, iar pe 17 noiembrie a fost internat cu insuficienţă respiratorie şi hemoragie digestivă. Potrivit medicilor, din punct de vedere clinic, decesul bărbatului a fost cauzat de insuficienţa hepatică acută apărută pe fondul cirozei hepatice.
În perioada petrecută în spital, el a urmat tratamentul cu antivirale şi se pare că se vindecase deja de gripa nouă. „La Iaşi, în fiecare săptămână moare cel puţin un pacient care are insuficienţă hepatică pe fondul cirozei hepatice”, a precizat Diana Cimpoeşu, şefa Unităţii de Primire Urgenţe de la spitalul ieşean.
În momentul de faţă, în spital se află şase pacienţi diagnosticaţi cu gripă nouă care respiră doar cu ajutorul aparatelor, dintre care o femeie care a născut prin cezariană şi una care a avortat din pricină faptului că sarcina de 16 săptămâni fusese pusă în pericol prin contractarea virusului A/H1N1.
- La nivel naţional, ieri s-au mai anunţat 82 de cazuri de gripă A/ H1N1, iar numărul total înregistrat în România a ajuns la 3.194.
- Cele mai multe noi cazuri sunt în Bucureşti (20) şi în judeţele Bacău (17), Hunedoara (12), Arad, Dâmboviţa, Suceava.
„De mult am estimat că diabeticii şi persoanele obeze vor fi foarte afectate de acest virus gripal nou. Explicaţia: aparatul imunitar al acestora este afectat mult de boală, iar reacţia imunitară după contactul cu virusul e mult întâziată şi deficitară”, explică prof. dr. Nicolae Hâncu, preşedintele Federaţiei Române de Diabet, Nutriţie şi Boli Metabolice.
Peste un milion de români au diabet
Medicul Nicolae Hâncu le recomandă diabeticilor să se protejeze mai mult decât restul po pulaţiei: „Să nu meargă cu avionul, să evite îmbrăţişările publice şi să stea cât mai mult acasă. Când va fi disponibil vaccinul pentru ei să se imunizeze cât mai repede, chiar dacă sunt mai tineri”.
Dacă au semne de boală (febră mare, dureri musculare etc.), diabeticii sunt sfătuiţi să meargă cât mai repede la spital.
- Anul trecut, în ţara noastră, erau înregistrate oficial 585.000 persoane care suferă de diabet şi primesc tratament. Se estimează că alte peste 500.000 au boala şi nu ştiu, mulţi fiind tineri.
Opt ţări au raportat mutaţii ale virusului
Organizaţia Mondială a Sănătăţii a anunţat că mutaţii spontane ale virusului au fost observate în şapte state din lume.
„Primele cazuri au fost raportate în Mexic şi SUA încă din luna aprilie, aşa că fenomentul nu este recent”, notează specialişii Centrului European pentru Controlul Bolilor Transmisibile (ECDC).
Virusologii francezi şi finlandezi au raportat alte trei cazuri săptămâna trecută, unele la pacienţi care aveau forme severe de boală şi care au murit. O a opta ţară, Italia, a anuţat ieri un prim caz de mutaţie a virusului gripal A/H1N1, identică celei semnalate pe 20 noiembrie în Norvegia, la un pacient grav bolnav de pneumonie.
„S-au examinat aproximativ 100 de tulpini (de virus) identificate în ultimele luni la pacienţi din diferite regiuni italiene, iar până în prezent a fost găsită o mutaţie la un singur pacient. Virusul mutant nu se află în faza de propagare”, relatează AFP.
Aceeaşi ipoteză este avansată şi de specialiştii ECDC: „Deocamdată este neclar dacă mutaţia este patogenă sau dacă apare doar la persoanele foarte bolnave. Nu există dovezi că virusul care a suferit mutaţii se transmite în Europa”.
"Deocamdată mutaţiile apărute sunt fără semnificaţie, iar pandemia rămâne în acelaşi stadiu. Situaţia e monitorizată atent în continuare.",
Victor Olsavszky, reprezentant OMS
* Este vorba despre decesele anunţate de ţări din UE şi cele membre EFTA (Asociaţia Europeană a Liberului Schimb)
Sursa: Centrul European pentru Prevenirea şi Controlul Bolilor Transmisibile
RAPORT
Peste 850 de decese în zona europeană
Toate ţările europene raportează creşterea numărului de cazuri de gripă nouă, dar şi pe cel al deceselor.
„Sunt ţări în care chiar se estimează că s-a atins vârful epidemiei, cum este cazul Germaniei”, comentează medicul Victor Olsavszky, reprezentantul Organizaţiei Mondiale a Sănătăţii în România.
În aceeaşi situaţie se pare că sunt şi alte state precum Statele Unite ale Americii şi Ucraina, unde numărul de îmbolnăviri, dar şi de decese atinge cote ridicate.
- De la debutul pandemiei în luna aprilie, în ţările UE şi în cele patru ţări membre EFTA (Asociaţia Europeană a Liberului Schimb) s-au înregistrat 858 de decese, în ultimele săptămâni creşterile raportate fiind spectaculoase.
- Republica Moldova a anunţat ieri al 12-lea deces din cauza A/H1N1 la o femeie de 53 de ani, care a ajuns târziu la medic. La nivel mondial, numărul deceselor se apropie de 8.000.
Profesori români pentru euronavetişti
| Andreea Archip | Marţi, 01 Decembrie 2009 |
„Bună ziua!” Nu „Bonjour”, „Buenos dias” sau „Buongiorno”. Aşa îşi salută copiii emigranţilor români din Belgia, Spania şi Italia profesorii de „Limba, cultura şi civilizaţia românească” .
Un salut pe care micuţii îl mai pot rosti doar atunci când intră pe uşa casei. Un salut prin care profesori români încearcă acum să compenseze dorul de casă al puştilor, plecaţi alături de părinţi spre o viaţă mai bună.
O parte dintre elevi vorbesc româna stâlcit sau aproape deloc, unii n-au mai venit în ţară de ani buni, iar alţii nu ştiu mai nimic despre cultura ţării din care au plecat. Cu toţii învaţă însă o lecţie mai importantă decât exersarea limbii materne sau povestea lui Dracula - învaţă să nu uite.
Lansat cu doi ani în urmă de Ministerul Educaţiei, programul „Limba, cultura şi civilizaţia românească” a fost primit cu entuziasm de părinţii care au luat calea străinătăţii şi care cer acum extinderea lui. Adulţii vor ca puştii lor să se simtă români şi la mii de kilometri de ţara în care s-au născut, iar lecţiile de patriotism sunt predate de dascăli care au şi rolul simbolic de ambasadori.
„E o ocazie pentru copii să vorbească româneşte, să se manifeste în largul lor. Când învăţăm cântece sau poezii, sunt încântaţi să le re găsească… ca pe nişte amintiri dragi.”,
Carmen Solomie, profesoară în Belgia
Carmen Solomie, profesoară în Belgia
Carmen Solomie, fostă profesoară de istorie în localitatea suceveană Marginea, trăieşte visul belgian de aproape doi ani. Asta nu pentru că ar câştiga foarte mult, nici pentru că ar fi visat de mică să ajungă la Bruxelles.
Se simte împlinită doar pentru că le poate vorbi „puilor de români” pe limba lor şi pentru că le poate aminti de casă. Predă în patru şcoli din Regatul Flamand, iar la cursurile despre România a atras şi micuţi ai căror părinţi provin din Republica Moldova şi din Ucraina.
Puştii sunt împărţiţi pe categorii: născuţi în Belgia, cu ambii părinţi români sau din familii mixte, plecaţi de ceva timp din ţară, fii de diplomaţi, elevi din comune cu populaţie majoritară ucraineană din Maramureş şi copii romi cu rezultate bune la şcoală. „Sunt elevi romi care nu au făcut nicio clasă în ţară, dar ştiu să citească româneşte!”, explică mândră profesoara.
Prietenie pe româneşte
„Nu am întâlnit încă niciun copil care să nu fie încântat de acest de curs. E pentru ei o ocazie să vorbească româneşte, să se manifeste mai în largul lor. În plus, atunci când învăţăm cântece sau poezii, sunt încântaţi să le regăsească… ca pe nişte amintiri dragi”, sintetizează dascălul importanţa cursului pentru „românaşi”.
Lecţiile sunt importante nu doar pentru latura educativă, ci şi pentru legarea prieteniilor: „Au fost şi copii care s-au descoperit la curs: «Ah, şi tu eşti român?!» - deoarece în curtea şcolii nu ajung toţi să se cunoască şi, mai ales, nu vorbesc neapărat româneşte. S-a întâmplat de mai multe ori ca, la o şcoală unde sunt organizate două grupe pe săptămână, unii copii să vină la curs chiar şi de două ori”, explică profesoara Solomie, care reuşeşte să adune într-o singură grupă între 15 şi 25 de elevi de vârste diferite.
„Of, deja plecăm?”, este singura dezamăgire a copiilor cu privire la lecţia de română care-i ajută, printre altele, să se integreze mai bine, chiar dacă tot printre „ai lor”.
„Nu doar cei mici sunt afectati de impactul de început, de barajul de limbă, ci şi părinţii. Necunoscând limba, nu se simt confortabil când merg la şcoală şi discută cu profesorul”, adaugă dascălul.
Apropierea dintre şcoala belgiană, părinţi şi profesori a simţit-o pe pielea ei, în prima zi de şcoală a băieţelului ei de 9 ani, când directorul îi întâmpina pe toţi pă rinţii în faţa şcolii.
„Aici, comunicarea cu profesorul clasei se face doar pe baza unui rendez-vous şi prin corespondenţa scrisă în «journal de classe»”, adaugă ea. Nu sunt organizate şedinţe cu părinţii, ca la noi.
7.000 de copii
care învaţă peste hotare participă, o dată pe săptămână, la cursul de română
„Ce mai faci, Madame?”care învaţă peste hotare participă, o dată pe săptămână, la cursul de română
Serbări de Crăciun, confecţionarea de mărţişoare şi felicitări pentru 8 Martie - toate fac parte din „fişa postului ei” şi sunt menite să-i facă pe puşti să se simtă a casă.
„Prezenţa profesorului român în şcoală este importantă, pentru că îi pune în valoare pe copii! Cei mici au astfel o identitate, se raportează la un reper familiar! Şi profesorii îi pot «vizualiza» mai uşor în multitudinea de naţii din şcoală. Aceasta este o caracteristică importantă a şcolilor belgiene: multiculturalitatea, multilingvismul!”, rezumă Carmen Solomie activitatea ei la catedră.
Profesoara româncă a susţinut un număr de ore şi împreună cu dirigintele clasei în care învaţă copii români. „Am avut un astfel de curs anul trecut la o clasă întâi, iar zilele trecute, am avut o surpriză deosebită în curtea şcolii, când mai mulţi copii belgieni s-au luat la întrecere în a mă întreba «Ce mai faci, Madame? », «Cum te cheamă?», foarte încântaţi să-şi exerseze cele câteva expresii învăţate în limba română”, îşi aminteşte profesoara.
Potrivit acesteia, elevii români se integrează mai uşor în unităţile şcolare, un motiv solid fiind, în opinia sa, educaţia de bază primită în România. Părinţii români au însă o mare problemă: şi-ar dori să se facă şi în Belgia mai „multă şcoală, cum au făcut ei”, încheie aceasta.
SERBARE. Copiii românilor plecaţi peste hotare petrec Sărbătorile de Iarnă cu poezii şi cântece pe care le-au învăţat în şcolile „de acasă”
ITALIA ŞI SPANIA
Lecţii pentru a doua generaţie de „venetici”
„În Transilvania chiar există vampiri?”, „Cum e la şcoală în România?” sau „De ce elevii se adresează cu «dumneavoastră» profesorilor?”. Acestea sunt curiozităţile pe care trebuie să le dezlege maramureşanca Odârca Deac, profesor de Limba, cultura şi civilizaţia românească în localitatea Aranjuez, din regiunea Madrid (Spania), pentru copiii emigranţilor români.
Şi Odârca Deac predă tot în patru şcoli pentru aproape 90 de copii din România şi Republica Moldova. „Mărturisesc că, în momentul în care am intrat în proiect, aveam 14 ani de vechime în învăţământ, cu mari satisfacţii profesionale. Însă aici, aceşti «pui de români» îmi oferă un plus: sunt profesoara care vorbeşte limba lor. Pentru ei, sunt «doamna noastră». E minunat să-i vezi cu cât drag participă la ore, să faci faţă întrebărilor legate de România, de tradiţii, de obiceiuri, de superstiţii româneşti”, povesteşte cu emoţie dascălul.
Odârca Deac organizează însă diverse activităţi de promovare a limbii române şi printre elevii spanioli, chinezi sau ecuadorieni.
În plus, muzica populară românească răsună în fiecare vineri într-un spaţiu pus la dispoziţie de comunitatea locală, iar podelele pocnesc sub dansul prichindeilor din Grupul folcloric românesc care se mişcă „maramureşeneşte”.
Aflată în Spania alături de soţul său, profesoara nici nu se gândeşte să revină în România. Are acolo o misiune foarte importantă: „A fi slujitorul şcolii nu e uşor, însă a reprezenta pentru elevii mei imaginea dascălului român este şi mai greu, şi mai frumos!”.
Acasă, în Peninsulă
De la Grupul Şcolar Dărăbani, din judeţul Botoşani, Rodica Burlacu a ajuns şi ea să predea în mai multe şcoli din regiunea Lazio (Italia). La curs, dascălul „învaţă” cot la cot cu cei 120 de elevi ai săi. Are 35 de ani şi s-a desprins cu greu de casă, unde se întoarce de câte ori are ocazia să-şi mai aline dorul. Procesul de adaptare a ajutat-o însă să cunoască mai bine sistemul din Peninsulă.
„Diferenţele nu sunt prea relevante, structura este aproximativ aceeaşi cu cea a învăţământului românesc. Învăţământul primar are însă durata de 5 ani, cel gimnazial de 3 ani, iar cel liceal de 5 ani. O altă diferenţă constă în faptul că, la sfârşitul ciclului gimnazial, nu există un examen de selecţie pentru a fi acceptat în ciclul liceal”, explică dascălul.
Într-o ţară în care românii au reuşit parcă doar să ţină capul de ziar la capitolul ştiri îngrozitoare, Rodica Burlacu reuşeşte cu fiecare zi să mai şteargă câte o prejudecată, pentru ca România să nu mai fie doar ţara lui Mailat.
La fel de străini de ţară sunt şi puştii români care sunt plecaţi de mici şi au început să-şi uite limba. „Chiar dacă le pun întrebările în româneşte, toţi au tendinţa să răspundă în italiană. Sau un alt fenomen des întâlnit este acela de a introduce cuvinte din vocabularul italienesc atunci când se exprimă în româneşte”, explică profesoara, care nu se gândeşte de o camdată să se întoarcă.
„Aceşti pui de români îmi oferă un plus: sunt profesoara care vorbeşte pe limba lor”,
Odârca Deac, dascăl român în Spania
PROGRAM
70 de dascăli pentru 7.000 de elevi români
- Predarea cursului de Limbă, cultură şi civilizaţie românească a fost demarată în anul 2008, în urma solicitărilor venite de la părinţi români emigranţi în Europa.
- Cursul este extraşcolar, iar copiii învaţă despre România două ore pe săptămână, după o programă distinctă de cea urmată de elevii din ţară. În consecinţă, peste 7.000 de elevi - preşcolari, şcolari şi liceeni din Italia, Spania şi Belgia - urmează deja acest curs.
- În acest an şcolar, Limba, cultura şi civilizaţia românească este predată de 43 de profesori în Spania, de 20 în Italia şi de patru în Belgia.
- Dascălii sunt plătiţi de statul român cu 500 de euro pe lună, dar mulţi dintre ei îşi mai rotunjesc veniturile, de regulă, prin traduceri.
Klaus Johannis îşi ia măsuri de precauţie
| Romulus Georgescu | Marţi, 01 Decembrie 2009 |
Edilul Sibiului a cerut coaliţiei PSD-PNL să-i lase 6 luni ca să opteze între guvern şi primărie. Klaus Johannis dă primele semne de neîncredere în planurile PSD şi PNL care-l proiectează la Palatul Victoria după o eventuală victorie a lui Mircea Geoană la prezidenţiale.
Ca măsură de siguranţă, el a solicitat ieri, noii alianţe liberalo-social-democrate, prelungirea perioadei în care ar trebui să opteze între funcţiile de premier şi cea de primar de la 15 zile la 4-6 luni. Asta, a explicat Johannis la finalul întâlnirii cu Mircea Geoană şi Crin Antonescu, ar fi “o cale onorabilă de ieşire” în cazul unei eşec al înţelegerii încheiate în acest moment de PSD şi PNL.
“Fiind o structură care nu a mai fost încercată în România, evident că există riscul - evident, foarte foarte mic - dar totuşi există riscul să nu funcţioneze, şi atunci trebuie să avem şi o cale onorabilă de ieşire pentru toată lumea”, a spus el.
Replierea lui Klaus Johannis vine în contextul în care liberalii şi social-democraţii au avut o serie de negocieri în perioada în care el se afla în străinătate.
Deşi l-au asigurat public că va avea ultimul cuvânt în alegerea echipei, aşa cum EVZ a relatat recent, PNL şi PSD au pus deja pe hârtie numele pentru viitorul cabinet. Mai mult, baronii PSD i-au făcut primarului Sibiului şi calendarul mandatului: în jur de patru luni în care să-şi asume toate măsurile nepopulare pe care România şi le-a angajat în acordul cu FMI.
Chiar dacă înaintea întâlnirii Johannis declara că nu va cere PSD şi PNL garanţii în privinţa duratei mandatului de premier, liderul PSD Mircea Geoană s-a grăbit să le ofere. El a susţinut că guvernul Johannis ar urma să dureze până la alegerile parlamentare din 2012.
“Alegerile parlamentare sunt în 2012, acest parteneriat va funcţiona pentru întreaga durată a acestui ciclu politic”, este varianta lui Mircea Geoană. În continuarea replicii a intervenit şi Crin Antonescu: “S-au obişnuit cu Băsescu, bieţii oameni”. El s-a referit la rupererea a două protocoale de guvernare în vremea mandatului actualului preşedinte.
Geoană a promis că, după alegerile prezindenţiale, PSD şi PNL vor avea “un acord distinct” prin care să-i ofere lui Johannis garanţii cu privire la modul cum va funcţiona majoritatea parlamentară.
Discuţii pe programul de guvernare, nu pe algoritm
Johannis a fost la fel de sincer şi în privinţa stabilirii portofoliilor. “Vom avea discuţii pe diferite variante, însă e clar că partidele vor negocia împărţirea, numărul de ministere, va exista un protocol politic, însă discuţia cu mine va fi de altă natură. Va fi şi pe program de guvernare, şi pe persoane care vor fi nominalizate pentru a conduce ministere”, a sintetizat primarul Sibiului al goritmul viitoarei guvernări
Mircea Geoană a susţinut că Johannis va avea dreptul “să-şi pună amprenta personală asupra guvernului”.
“Este absolut evident pentru mine şi pentru domnul Antonescu că domnul Johannis va avea ultimul cuvânt cu privire la selectarea echipei pe care o va conduce. Dacă nu este acceptat de domnul Johannis cineva propus de noi, are dreptul să refuze acea propunere a noastră”, a declarat Mircea Geoană.
Noul guvern ar urma să fie instalat de Crăciun. Referindu-se la principiile de guvernare, Geoană a enumerat relansarea economică, păstrarea locurilor de muncă şi investiţiile în agricultură şi industrie. Preşedintele PSD a amintit şi de păstrarea cotei unice şi eliminarea impozitului forfetar.
Primarul nu participă la mitingurile lui Geoană
Actualul primar al Sibiului s-a arătat mulţumit de prima întâlnire cu PSD şi PNL de după primul tur al prezidenţialelor şi a remarcat, în urma întrevederii, “compatibilitatea” cu Mircea Geoană şi Crin Antonescu, arătând că sunt “o adevărată echipă, care poate rezolva problemele pe care le are România în momentul de faţă”.
În ciuda acestor aprecieri, Johannis nu va participa la mitingurile lui Geoană. “Voi participa mâine (marţi - n.r.), la Timişoara, la semnarea documentelor, însă nu voi participa la ceea ce probabil dumneavoastră numiţi mitinguri electorale”, a suţinut edilul Sibiului. Asta în condiţiile în care staffurile celor două partide discutaseră despre mitinguri comune cu Geoană, Antonescu şi Johannis.
Dispus să discute cu Băsescu
Întâlnirea de ieri a fost prima pe care Johannis, plecat în străinătate săptămâna trecută, a avut-o cu Mircea Geoană şi Crin Antonescu, după primul tur al alegerilor prezidenţiale.
Cu toate că, la conferinţa de presă ce a urmat întrevederii, Johannis părea încrezător în oferta PSD şi PNL, cu câteva ore înainte el lăsa deschisă o portiţă şi pentru tabăra PDL-Traian Băsescu. Mai ales că, după semnalele transmise în ultima perioadă, şeful statului nu a exclus, într-un interviu acordat ziarului „România liberă”, posibilitatea acceptării lui Johannis ca premier în condiţiile în care va câştiga un al doile mandat la Cotroceni.
“Domnul preşedinte m-a sunat şi am avut o discuţie, săptămâna trecută. Domnul preşedinte a dorit să avem o întrevedere privind situaţia politică creată. Vom discuta la telefon pentru a avea o întâlnire, în aceste zile, când agendele vor fi compatibile”, a anunţat Johannis.
Sursa: Evenimentul zilei
Ca măsură de siguranţă, el a solicitat ieri, noii alianţe liberalo-social-democrate, prelungirea perioadei în care ar trebui să opteze între funcţiile de premier şi cea de primar de la 15 zile la 4-6 luni. Asta, a explicat Johannis la finalul întâlnirii cu Mircea Geoană şi Crin Antonescu, ar fi “o cale onorabilă de ieşire” în cazul unei eşec al înţelegerii încheiate în acest moment de PSD şi PNL.
“Fiind o structură care nu a mai fost încercată în România, evident că există riscul - evident, foarte foarte mic - dar totuşi există riscul să nu funcţioneze, şi atunci trebuie să avem şi o cale onorabilă de ieşire pentru toată lumea”, a spus el.
Replierea lui Klaus Johannis vine în contextul în care liberalii şi social-democraţii au avut o serie de negocieri în perioada în care el se afla în străinătate.
Deşi l-au asigurat public că va avea ultimul cuvânt în alegerea echipei, aşa cum EVZ a relatat recent, PNL şi PSD au pus deja pe hârtie numele pentru viitorul cabinet. Mai mult, baronii PSD i-au făcut primarului Sibiului şi calendarul mandatului: în jur de patru luni în care să-şi asume toate măsurile nepopulare pe care România şi le-a angajat în acordul cu FMI.
Chiar dacă înaintea întâlnirii Johannis declara că nu va cere PSD şi PNL garanţii în privinţa duratei mandatului de premier, liderul PSD Mircea Geoană s-a grăbit să le ofere. El a susţinut că guvernul Johannis ar urma să dureze până la alegerile parlamentare din 2012.
“Alegerile parlamentare sunt în 2012, acest parteneriat va funcţiona pentru întreaga durată a acestui ciclu politic”, este varianta lui Mircea Geoană. În continuarea replicii a intervenit şi Crin Antonescu: “S-au obişnuit cu Băsescu, bieţii oameni”. El s-a referit la rupererea a două protocoale de guvernare în vremea mandatului actualului preşedinte.
Geoană a promis că, după alegerile prezindenţiale, PSD şi PNL vor avea “un acord distinct” prin care să-i ofere lui Johannis garanţii cu privire la modul cum va funcţiona majoritatea parlamentară.
Discuţii pe programul de guvernare, nu pe algoritm
Johannis a fost la fel de sincer şi în privinţa stabilirii portofoliilor. “Vom avea discuţii pe diferite variante, însă e clar că partidele vor negocia împărţirea, numărul de ministere, va exista un protocol politic, însă discuţia cu mine va fi de altă natură. Va fi şi pe program de guvernare, şi pe persoane care vor fi nominalizate pentru a conduce ministere”, a sintetizat primarul Sibiului al goritmul viitoarei guvernări
Mircea Geoană a susţinut că Johannis va avea dreptul “să-şi pună amprenta personală asupra guvernului”.
“Este absolut evident pentru mine şi pentru domnul Antonescu că domnul Johannis va avea ultimul cuvânt cu privire la selectarea echipei pe care o va conduce. Dacă nu este acceptat de domnul Johannis cineva propus de noi, are dreptul să refuze acea propunere a noastră”, a declarat Mircea Geoană.
Noul guvern ar urma să fie instalat de Crăciun. Referindu-se la principiile de guvernare, Geoană a enumerat relansarea economică, păstrarea locurilor de muncă şi investiţiile în agricultură şi industrie. Preşedintele PSD a amintit şi de păstrarea cotei unice şi eliminarea impozitului forfetar.
Primarul nu participă la mitingurile lui Geoană
Actualul primar al Sibiului s-a arătat mulţumit de prima întâlnire cu PSD şi PNL de după primul tur al prezidenţialelor şi a remarcat, în urma întrevederii, “compatibilitatea” cu Mircea Geoană şi Crin Antonescu, arătând că sunt “o adevărată echipă, care poate rezolva problemele pe care le are România în momentul de faţă”.
În ciuda acestor aprecieri, Johannis nu va participa la mitingurile lui Geoană. “Voi participa mâine (marţi - n.r.), la Timişoara, la semnarea documentelor, însă nu voi participa la ceea ce probabil dumneavoastră numiţi mitinguri electorale”, a suţinut edilul Sibiului. Asta în condiţiile în care staffurile celor două partide discutaseră despre mitinguri comune cu Geoană, Antonescu şi Johannis.
Dispus să discute cu Băsescu
Întâlnirea de ieri a fost prima pe care Johannis, plecat în străinătate săptămâna trecută, a avut-o cu Mircea Geoană şi Crin Antonescu, după primul tur al alegerilor prezidenţiale.
Cu toate că, la conferinţa de presă ce a urmat întrevederii, Johannis părea încrezător în oferta PSD şi PNL, cu câteva ore înainte el lăsa deschisă o portiţă şi pentru tabăra PDL-Traian Băsescu. Mai ales că, după semnalele transmise în ultima perioadă, şeful statului nu a exclus, într-un interviu acordat ziarului „România liberă”, posibilitatea acceptării lui Johannis ca premier în condiţiile în care va câştiga un al doile mandat la Cotroceni.
“Domnul preşedinte m-a sunat şi am avut o discuţie, săptămâna trecută. Domnul preşedinte a dorit să avem o întrevedere privind situaţia politică creată. Vom discuta la telefon pentru a avea o întâlnire, în aceste zile, când agendele vor fi compatibile”, a anunţat Johannis.
Sursa: Evenimentul zilei
România fără Transilvania, o cale evitată de istorie
| Andreea Dogar | Marţi, 01 Decembrie 2009 |
„Pentru monarhia habsburgică, federalizarea s-ar fi putut dovedi a fi o soluţie. Ştim însă că, nemergându-se în direcţia federalizării, monarhia austro-ungară s-a prăbuşit. Poate că ar fi avut o şansă de reuşită dacă se proceda la o federalizare şi la o egală îndreptăţire, tratare, a diverselor comunităţi etnice componente. Răspunderea principală pentru blocarea acestui drum revine Ungariei. Când spun Ungaria, mă refer la clasa politică, care nu a acceptat o asemenea soluţie, menţinându-se în ideea de stat naţional unitar ungar”, explică istoricul Lucian Boia.
"Statele Unite ale Austriei Mari": federalizarea unui imperiu multinaţional
Unul dintre românii care vedea în federalizare soluţia pentru problema naţionalităţilor marginalizate a fost Aurel C. Popovici, cel care venit cu cea mai elaborată formulă a unui astfel de stat, prin care se dorea îmbunătăţirea situaţiei românilor pentru a nu mai exista pericolul asimilării.
Aurel C. Popovici, născut în 1863 la Lugoj, în Banat, aflat în acea vreme în Imperiul Austriac, a conceput acest proiect ca o soluţie pentru stoparea politicii de maghiarizare din Transilvania şi din Banat, dar şi pentru a reforma monarhia habsburgică.
În cartea sa, publicată în 1906, în germană, la Leipzig, intitulată „Statele Unite ale Austriei Mari”, propunea federalizarea monarhiei habsburgice în 15 state, dintre care unul ar fi fost un stat românesc cuprinzând Transilvania, Banatul, Bucovina, deci teritoriile cu majoritate românească.
Potrivit istoricului Lucian Boia, în secolul al XIX-lea şi chiar la începutul celui următor, era greu de imaginat o dezmembrare a monarhiei habsburgice. Astfel, românii ardeleni de atunci urmăreau mai degrabă autonomia Transilvaniei „decât unirea, aparent utopică, cu cele două principate sau, după 1859, cu România”, deoarece federalizarea imperiului părea o soluţie mai realistă la acea dată.
Prin proiectul lui Popovici, Ungaria îşi pierdea din importanţă, se respectau frontierele etnice, iar statele din interiorul imperiului s-ar fi bucurat de o largă autonomie internă.
Austro-Ungaria era rezultatul compromisului din 1867, prin intermediul căruia Casa de Habsburg a acceptat să împartă puterea cu un guvern maghiar separat, împărţind astfel teritoriul imperiului. Împăratul habsburg era şi regele Ungariei, iar aceasta avea la Budapesta un guvern şi un parlament separat. Elementele comune Austriei şi Ungariei erau politica externă, apărarea şi finanţele.
Scopul proiectului: salvarea monarhiei şi emanciparea naţionalităţilor marginalizate
Popovici era însă de părere că sistemul dualist a purtat de la început germenele disoluţiei. Federalizarea imperiului ar fi urmat să garanteze drepturile politice ale grupurilor etnice, nemulţumite de hegemonismul austriac şi maghiar. Austria Mare avea o dublă misiune: să conserve imperiul ameninţat cu disoluţia şi totodată să protejeze naţiunile mici din sud-estul Europei de pericolul panslavismului.
În plus, Constituţia federativă ar fi recunoscut şi garantat individualitatea naţional-politică a acestor naţiuni. Un guvern imperial urma să exercite puterea federală, iar împăratul avea dreptul de a numi şi destitui şeful guvernului. De asemenea, el îi numea şi pe şefii guvernelor diferitelor state naţionale. Statele componente aveau propriile parlamente, guverne şi instanţe judecătoreşti. Ele îşi elaborau propria constituţie, iar limba federală era germana, mijlocitoare între state şi imperiu.
Popovici se pronunţa pentru separarea românilor şi a ungurilor, astfel încât fiecare dintre aceste popoare să aibă propriul teritoriu naţional în interiorul imperiului. El dăcea exemplul Belgiei şi al Elveţiei, state multinaţionale care au supravieţuit pe baze federale.
În cadrul proiectului său, monarhul avea un rol central. În opinia sa, neînţelegerile istorice dintre popoarele imperiului nu puteau fi dezamorsate decât de un judecător imparţial: doar împăratul putea decide schimbarea sistemului politic. El trebuia să instaureze sistemul federalist şi totodată să-l legitimeze prin încrederea de care se bucura.
Statul federal austriac trebuia să cuprindă 15 state naţionale: Austria germană, Boemia germană, Moravia germană, Boemia cehă, Galiţia poloneză, Galiţia ruteană, Croaţia, Ucraina, Slovacia, Voivodina, Ungaria, Ţara secuilor, Tirolul, Triest şi Transilvania (ce urma să înglobeze şi celelate provincii cu majoritate românească din imperiu, precum Bucovina şi Banatul).
Proiectul lui Popovici a fost sprijinit de gruparea politică din jurul moştenitorului tronului, Franz Ferdinand (foto), nemulţumit de revendicările tot mai mari ale clasei politice maghiare ce milita pentru o mai mare libertate de mişcare a Ungariei în domeniile economic, fiscal şi militar. Dar împăratul Franz Joseph s-a opus proiectului de federalizare, la fel şi naţionaliştii de diverse etnii. "România nu trebuie să se teamă de ruperea unor teritorii. E nu numai exagerat, e de-a dreptul penibil să mai poţi gândi în felul ăsta. România este un experiment naţional reuşit, este o ţară care e clar că reprezintă o naţiune conştientă de identitatea ei", Lucian Boia
“Ce a deranjat complet lucrurile, dacă ne gândim la o posibilă supravieţuire a Austro-Ungariei, a fost politica foarte îngustă şi intolerantă a statului ungar faţă de naţionalităţi”, spune istoricul Lucian Boia. În plus, asasinarea lui Franz Ferdinand a lipsit acest proiect de un susţinător important.
"Mulţi intelectuali considerau că Basarabia era mai primejduită decât Transilvania"
„Austria a mers spre o anume, dacă nu federalizare, cel puţin recunoaştere a autonomiei provinciilor, d-asta şi Bucovina avea o situaţie mult mai bună decât Transilvania. Au acordat şi votul universal la un moment dat, ceea ce sigur că dezavantaja elementul germanic fiindcă votau toţi acum. Ungurii nu l-au acordat până la sfârşit. Deci în Ungaria până în 1918 nu a existat vot universal, fiindcă ungurii se temeau de ceea ce austriecii acceptaseră, că rămân în minoritate dacă toată lumea are drept de vot. Au fost nişte paşi în direcţia asta pe care Ungaria nu a înţeles să îi facă. Au crezut că reuşesc să maghiarizeze toate populaţiile astea, sau măcar să le fidelizeze faţă de coroana ungară, şi aşa ceva nu se mai putea reuşi într-o eră a naţionalităţilor”, continuă el.
„Noi ştim acum cum a ieşit istoria într-o situaţie sau alta. Cei care sunt chiar actori ai istoriei se orientează mai greu, nu există o singură soluţie”, Lucian Boia
Istoricul argumentează că, în momentul intrării României în primul război mondial, elita intelectuală era împărţită în privinţa alegerii taberei alături de care să luptăm: „Erau sau cu Antanta, Franţa şi ceilalţi, inclusiv Rusia, pentru a recupera Transilvania, sau invers cu Puterile Centrale pentru Basarabia”.
„Erau două atitudini diferite şi dacă opinia publică era în mare majoritate pentru soluţia Transilvaniei şi de partea Franţei, la nivelul elitei intelectuale, se cam împăţeau. Erau mulţi intelectuali care considerau că Basarabia era mai primejduită decât Transilvania, adică elementul românesc e mai în pericol acolo, ceea ce era adevărat. Totuşi Ungaria, cu toate abuzurile care se făceau, era un stat de factură mai modernă, era un stat liberal, sigur, abuziv în problema naţională, dar Rusia era Rusia ţarilor, acolo era aproape întuneric. Şi atunci considerau că e mai urgentă treaba cu Basarabia. Iar pericolul rusesc era considerat mai mare: mai bine ne bazăm pe Germania faţă de Rusia decât să mergem alături de Franţa, dar şi alături de Rusia. A fost o discuţie, o dezbatere foarte aprinsă în epocă şi asta face ca lucrurile să fie mai interesante, nu e un tablou uniform. Nu toţi românii au spus ne încolonăm, plus că erau şi partizani ai neutralităţii”, explică el.
Episcopul Iuliu Hossu citeşte hotărârea Marii Adunări de la Alba Iulia
Pe măsură ce devenea tot mai evident că Austro-Ungaria va pierde războiul, mişcările naţionaliste care militaseră până atunci pentru un mai mare grad de autonomie, au început să ceară independenţa totală.
„Sigur, când a izbucnit primul război mondial, lucrurile au început să se clarifice, în sensul că e posibilă, după unii chiar inevitabilă, şi aşa a şi fost, dezmembrarea Austro-Ungariei. Însă până atunci nu era deloc sigur că imperiul ăsta o să dispară. Iar românii din Ardeal erau împărţiţi într-un fel şi au mai rămas puţin împărţiţi şi astăzi. Erau împărţiţi între identitatea lor românească şi ataşamentul faţă de România şi identitatea lor central-europeană şi ataşamentul multora dintre ei faţă de habsburgi”, mai spune Boia.
Împăratul Carol I a acceptat să se creeze o confederaţie, iar fiecare grup naţional să se autoguverneze. Însă era prea târziu. Încercarea de federalizare a lui Carol I din octombrie 1918 a fost respinsă de naţiunile imperiului. În noile condiţii, ele îşi cereau dreptul de autodeterminare şi despărţirea de imperiu, care şi-a încetat existenţa.
„Până la urmă, lucrurile s-au petrecut în favoarea României, dar cu o primejdie rusească invocată atunci de germanofili, care a revenit peste 20 de ani. Adică ceea ce se temeau ei că s-ar putea petrece la capătul primului război mondial, s-a petrecut la capătul celui de-al doilea război mondial. Şi n-a fost vesel deloc”, Lucian Boia
Colin Sparks: „Pilonii presei din România rămân politizaţi”
| Oana Dan | Marţi, 01 Decembrie 2009 |
Într-un interviu cu evz.ro, în cadrul conferinţei internaţionale care a marcat 20 de ani de la apariţia primei facultăţi de jurnalism din România postcomunistă, profesorul britanic a subliniat amprenta politică vizibilă asupra presei din Europa Centrală şi de Sud-Est şi eşecul jurnaliştilor în a-şi asuma un anumit rol profesional care ar produce schimbările editoriale mult aşteptate de la ei.
Evz.ro: Cum vedeţi relaţia dintre mass-media şi lumea politicului?
Colin Sparks: Situaţia din presă, în regiune, continuă să fie sub presiune politică semnificativă. Cred că în continuare schimbarea guvernelor înseamnă, mai ales în audiovizualul public, schimbarea şefilor. Dar asta nu se întâmplă numai în România şi în Europa Centrală şi de Est, ci şi în alte ţări. Cred, însă, că în această zonă politicul joacă un rol mai mare în viaţa de zi cu zi şi are o influenţă mai ridicată în jurnalism, spre deosebire de Statele Unite sau de Marea Britanie, unde independenţa instituţiilor media este mai pronunţată. Însă, în ţările unde instabilitatea politică este mai mare, oamenii politici nu se pot abţine să nu se implice în viaţa de zi cu zi a presei. În ceea ce priveşte ziarele, lucrurile sunt şi mai complicate. Am senzaţia că în Europa Centrală şi de Est ziarele tind, mai mult ca în alte zone din Europa, să se alinieze politicului. Un exemplu ar fi Gazeta Wyborcza din Polonia, care, deşi susţine că este un ziar independent, se plasează mai degrabă spre stânga. Şi sunt convins că aşa stau lucrurile şi în România.
Care sunt aşteptările de la noul val de jurnalişti de după căderea comunismului, cei care s-au dezvoltat profesional în libertate şi au putut călători şi cunoaşte colegi din alte ţări?
Cei pe care i-am cunoscut eu se confruntă cu o disociere între cosmopolitismul care derivă din călătoriile în afara ţării şi aşa-zisele valori naţionale profesionale. Adică, pe de o parte ei ştiu care este rolul jurnalistului şi că acesta trebuie să transmită informaţii obiective, să fie neutru, dar, pe de altă parte, odată întorşi în ţară revin la partizanatul pe care îl practică ziarul la care lucrează.
Dacă îi întrebi pe jurnaliştii români cum este presa în ţară, cu siguranţă o să se plângă de influenţa politicului şi a anumitor oameni politici şi de imixtiunea mediului de afaceri. Ceea ce am remarcat în comportamentul jurnaliştilor tineri este lipsa de polemică profesională cu cei mai în vârstă, care continuă metehne profesionale vechi şi greşite. Din contră, mi se pare că, odată întorşi acasă, cei tineri revin la vechile comportamente greşite. Cred că, chiar dacă schimbăm cadrul educaţional al jurnaliştilor din ţările foste comuniste, nu este aşa de uşor să schimbăm paradigmele profesionale cu care aceştia operează. În România mi se pare că pilonii presei rămân politizaţi.
Cititori de online, mai responsabili
Ce credeţi despre efectele tabloidizării masive din ultimii ani din presă, mai ales în ţări ca România unde presa liberă s-a dezvoltat cu greu?
Consider că această dezvoltare a presei tabloide răspunde apetitului publicului pentru ştirile bazate pe emoţie. Iar asta nu se petrece numai în ţările foste comuniste, ci şi în democraţii mai puternice cum este Marea Britanie. Oamenii cu studii superioare îi blamează adesea pe cei care citesc tabloide. Adevărul este că cititorii mai puţin educaţi şi cu venituri mai reduse caută jurnalismul facil, iar pe aceştia nu îi putem forţa să citească ziare serioase. Este clar că, dacă nu ar citi tabloide, nu ar citi niciun fel de publicaţii. Aşa că, dintr-un punct de vedere minimalist, este mai bine că citesc ziare de scandal.
Problema cu acest argument este că ceea ce primesc sunt ştiri senzaţionaliste, dramatice. Să vă dau un exemplu aproape de casă: tabloidele britanice au scris în exces despre ameninţarea pe care o reprezintă românii pentru englezi, aproape căpătaseră o obsesie (râde). Iar asta are clar consecinţe asupra modului în care sunt văzuţi românii în Marea Britanie şi politicienii mai puţini educaţi s-au gândit că este cazul să ia măsuri, să nu le ofere românilor aceleaşi drepturi ca altor cetăţeni europeni. Partea negativă a tabloidelor este că, prin felul în care abordează subiectele, stârnesc populism în sens generalizat, iar acesta duce la ceea ce eu numesc consecinţe politice nefericite.
Dar ce părere aveţi despre dezvoltarea online a tabloidelor?
În majoritatea ţărilor folosirea web-ului este caracteristică mai mult oamenilor care citesc ziare serioase, decât tabloide. Asta este adevărat mai ales dacă ne gândim la profilul social al cititorilor de tabloide, majoritatea cu venituri mai mici şi nu aşa de interesaţi de folosirea Internetului pentru a citi ziare. Chiar dacă ziarele serioase vând mult mai puţine exemplare decât cele de scandal, online-ul este mai mult în favoarea celor serioase. Spre exemplu, The Guardian are cel mai de succes site de ştiri în Marea Britanie. Deci eu cred că atitudinea cititorilor de online este mult mai responsabilă decât cea a celor de ziare tipărite.
Presa română, partizană
S-a spus adesea că cititorii din Europa Centrală şi de Est sunt mai orientaţi spre jurnalismul de opinie decât spre cel bazat pe fapte. De asemenea, printre cei mai apreciaţi jurnalişti în România se numără comentatori care apar frecvent la televizor, nu neapărat jurnalişti care fac investigaţii sau găsesc subiecte bune. Ce credeţi despre acest lucru?
Aceasta este de fapt o tradiţie europeană în jurnalism. Eu nu văd acest lucru ca pe ceva negativ. Este doar o diferenţă importantă între jurnalismul european şi cel american. Nu este greşit să scrii despre o realitate şi apoi să o interpretezi, dar este foarte greşit ca interpretarea unei realităţi să treacă drept descrierea ei. Mai rău este atunci când realitatea este distorsionată. Este evident că, uneori, faptele simple nu înseamnă nimic, iar jurnaliştii vin cu o paradigmă de interpretare a realităţii, acesta fiind chiar unul dintre rolurile presei. Cred că jurnalismul bun foloseşte fapte pentru a stârni opinii şi apoi recurge la opinii pentru a interpreta faptele.
Urmează al doilea tur de scrutin al alegerilor prezidenţiale în România. Cum credeţi că trebuie să se comporte un ziar în timpul unei campanii electorale?
Distincţia clasică aici este între o poziţie editorială şi relatările jurnalistice. Majoritatea publicaţiilor anglo-saxone adoptă o poziţie editorială clară în favoarea unuia dintre candidaţi în astfel de momente, dar susţin că relătările jurnalistice rămân obiective şi independente. Dar mă întreb dacă acest lucru chiar se întâmplă şi sunt sigur că în Marea Britanie nu se întâmplă.
Selectezi mai multe articole despre partea pe care o susţii şi publici mai degrabă lucruri pozitive despre ea şi contrariul se petrece când vine vorba de adversarii politici. S-a spus că media americane au fost seduse de Obama şi au devenit pro-Obama la ultimele alegeri şi au scris multe articole negative despre Sarah Palin, atrăgând atenţia cât de mult a cheltuit pe haine. Există însă diferenţe de grad şi cred că în România aceste lucruri sunt mai accentuate. Presa este polemică şi partizană. Cred că idealul dezirabil este , ca jurnalist, să rămâi pe cât se poate, obiectiv.
Sursa: Evenimentul zilei
Abonaţi-vă la:
Postări (Atom)
