India prin ochii unei bucurestence. O raita prin Himalaya

Asa cum am planificat, pe data de 15 octombrie am plecat din Rishikesh spre Himalaya, pentru 5 zile. Plecarea spre primul orasel, Kedarnath, a fost la ora 8 dimineata, iar drumul a durat mai bine de 10 ore, un drum foarte greu, cu o multime de zone greu de depasit din cauza alunecarilor de teren din saptamanile trecute si praf cum nu am mai vazut niciodata. Soferul s-a oprit de cateva pentru ca nu mai avea vizibilitate. Am facut cateva opriri pentru a bea ceai si a manca – masala tea si mancarea traditionala a indianului de rand din zona himalayana: nan, rice, dal si chopati, adica lipie, orez, un sos de linte si o mancare de cartofi extrem de contimentata. Oricum, chiar daca as fi vrut altceva, nu aveam ce gasi pe drum, toate dughenele aveau acelasi fel de mancare si acelasi ceai.

Text scris de Mihaela (cititoare TOTB)
Plina de praf din cap pana in picioare, am ajuns in cele din urma in apropierea orasului Gaurikund, unde am si ramas peste noapte, la un guest house. Pretul camerei a fost de 500 de rupii (35 de lei), fara apa calda si cu asternuturi care nu cred ca au fost schimbate de cand a fost construita pensiunea. Am incercat sa coversez cu gazda intreband daca as putea manca ceva, mi-a zis possible, yes, dar surpriza… la cina aveau acelasi lucru ca in toata zona….linte cu mancare de cartofi si orez; am mancat doua linguri, am baut un ceai si m-am dus la culcare. A doua zi, 16 octombrie, in jur de ora 7, ne-am continuat drumul spre Kedarnath. Stiam ca mai sunt vreo 20 km, dupa care masina nu ar mai fi avut acces si ar fi trebuit sa urc per pedes apostolorum sau sa inchiriez un catar pe o distanta de 28 km dus-intors.

Dal, nan si chopati
Punctul terminus al calatoriei era, dupa cum am zis, Kedarnath, o asezare de munte, la 3.700 m altitudine, celebra pentru templul sfant din mijlocul ei. De remacat este ca aici, in India, cred ca 99 % din populatie este religioasa, toata lumea face pelerinaje, se duce la un templu (si acestea exista din plin pretutindeni), se inchina, canta, isi leaga tot felul de bratari sfinte sau esarfe sfintite, aduce ofrande sau isi face fel de fel de semne in frunte. Am ales varianta cu catarul, eram prea obosita si deloc in forma pentru un trekking dus-intors in aceeasi zi. Am inchiriat catarul cu 1.200 rupii de (85 de lei) si am pornit la drum, evident si cu proprietarul catarului, langa

Catari de inchiriat
Peisajele deosebite ale muntilor te lasa deseori fara rasuflare si parerea mea este ca merita sa ajungi acolo ca turist, chiar daca drumul este foarte greu si ai senzatia ca nu se mai termina, chiar daca atunci cand ajungi sus te doare capul, ai ameteli si nu poti respira. Pentru cine este mai sensibil, exista insa si tuburi de oxigen pe care le poti cumpara de jos, din locul in care se inchiriaza catari.
In cele din urma am ajuns sus, am dat un ocol asezarii, foarte mica de altfel, am vazut templul inconjurat de cativa asceti sadhu (acei oameni sfinti despre care se spune ca au renuntat la orice fel de atasamente legate de viata lumeasca si ratacesc pe strada in cautarea eliberarii), plini de cenusa din cap pana in picioare, care meditau sau cerseau, am admirat toate dughenele din jurul templului, pline de icoane cu zeitatile lor si mi-am zis ca e de ajuns…

Asceti sadhu
Drumul de intoarcere mi s-a parut mai dificil deoarece catarul meregea mai repede iar eu, fara experienta intr-ale calaritului, simteam o durere ingrozitoare de spate si noada din cauza seii foarte tari, cu toate paturile puse pe ea, care nu stiu din ce era facuta, oricum numai din piele nu. In seara respectiva, m-am intors cu soferul (care m-a asteptat jos, in Gaurikund) la acelasi guest house de cu o seara in urma, insa pregatita cu mere si biscuiti penttru ca nu mai aveam de gand sa mananc aceeasi mancare; numai gandul la ea imi facea rau!
Atunci si in zilele urmatoare am trait cu fructe, biscuiti si omlete de pe drum, pe care insa nu le puteai gasi prea usor, doar anumite dughene fiind specializate in asa ceva. Zona montana a Indiei este in general prost aprovizionata din cauza drumurilor in majoritatea timpului blocate de alunecari si, deci, e bine ca atunci cand ajungi acolo sa fii pregatit cu diverse lucruri luate din oras (Rishikesh sau altul).

Kedarnath la 3700 m
Dupa ziua extrem de epuizanta pentru mine, am adormit apropae instantaneu. Stiam ca dis-de-dimineata aveam sa plecam spre Badrinath si asta insemna inca vreo 8 ore de mers cu masina pe acelasi tip de drum greu, plin de pietre si nisipuri rezultate in urma alunecarilor de teren. Da, dupa cum banuiam, drumul pana la Badrinath a fost lung si greu, un fel de safari himalayan fara doar si poate.
Dupa ce am tipat la soferul care se uita la mine de parca vorbeam limbi nepamantene (mi-a aratat doua pensiuni ingrozitoare in care m-as fi putut caza) ca vreau apa calda si un restaurant in care sa pot manca, m-a dus la un fel de hotel, Hotel Dwarikesh, desprins parca dintr-o carte a lui Kafka…cu lift care cred ca nu a functionat niciodata, cu  bellboys imbracati in haine pline de praf si rupte, dar cu insemnele hotelului, cu balustrade pe care daca puneai mana, puteai cadea, cu zeci de intrerupatoare in camera din care insa nu functiona decat unul, cu sonerie (de te si speria) la fiecare camera din hotel, fara nici o sursa de incalzire la peste 3.500 m si, peste toate, cu mucegai si miros greu de descris dar cu un formular foarte bine pus la punct ce trebuia completat in momentul in care te cazai.

Alunecari de teren
Exista insa si puncte bune: apa calda si patura groasa…o baie fierbinte si un somn lung erau binevenite, macar atat! Diminata am mers sa vad si templul Badrinath, unde am intrat si am primit un semn cu vopsea rosie in frunte si un mini kit in care erau: un pieptene, doua bratari de plastic, un fel de ruj de buze, un plic cu bindi rosii si un plic cu praf rosu si auriu (era kitul pentru a te face frumoasa ca femeie atunci cand vii la zei sa te rogi) contra sumei de 10 rupii. Peisajele si muntii din jurul asezarii sunt de poveste, am si facut o multime de fotografii, asa ca drumul greu si lung sunt uitate aproape instantaneu cand vezi asemenea frumuseti..
Tot in aceeasi zi, pe data de 18 octombrie, am plecat din Badrinath inapoi spre Rishikesh, dar cu o oprire in Karanprayag, drumul de 250 km fiind mult prea dificil pentru a ajunge in mai putin de 15 ore. Hotelul in care m-am cazat, singurul din zona de altfel, la fel ca toate hotelurile din regiune, era murdar, cu un boiler care probabil ca a facut ceva apa calda cand a fost montat prima oara, cu asternuturi spalate probabil ultima oara prin 2009, cu milioane de gaze, musculite si tantari, dar foarte popular si apreciat, din ce mi-a zis soferul.

Badrinath
Maine dupa-amiaza voi fi in Rishikesh si peste doua zile zile inapoi in Romania…am o groaza de ganduri si stari amestecate, mi-e greu sa imi exprim o parere despre tot ce am facut si am vazut aici. Incerc sa imi fac ordine in ele si sa va scriu impresiile mele finale intr-o ultima povestire. Deocamdata, tot ce va pot spune este ca inca mai traiesc intr-un vis indian din care am sa ma trezesc in cateva zile.