“Am alergat azi dimineata, prima data dupa Maratonul International Bucuresti, o tura de IOR, incet, in afara timpului, de recuperare. Si m-am gindit cum a fost, de fapt aproape numai la asta m-am gindit in ultimele zile. A fost o experienta de viata covirsitoare pentru mine, am simtit asta duminica dupa incheierea cursei, cind am ajuns acasa si apele au inceput sa se linisteasca si sa se decanteze. Abia atunci mi-a venit sa pling”. Stefania Ferchedau, unul dintre participantii la proiectul Primul Maraton, povesteste ce au insemnat pentru ea cei 42 de kilometri alergati saptamana trecuta.
Text scris de Stefania FerchedauE un punct de trecere, dupa un episod de viata atit de intens, incit diverse rezolutii interioare se cern de la sine, uneori drastic chiar, iar o continuare clara e inevitabila si inefabila. Si evident, vreau mai mult si la aceeasi intensitate electrica.
Perioada premergatoare cursei a fost aglomerata, dar am reusit sa-mi eliberez zilele dinainte, sa nu ma preocupe altceva, dar asta a facut si sa-mi creasca vertiginos nerabdarea. Ma bucuram ca imi trecuse raceala, ma tinuse zile bune pe tusa, asa incit in ultima saptamina m-am antrenat mai abitir, dar regulamentar, pina cu doua zile inainte de cursa. M-am bucurat mult si de ultimul antrenament cu Marian, in care am ‚sarbatorit’ impreuna km 601 de pregatire. Asa am intrat in atmosfera cursei, a folosit si faptul ca am fost la expo in Piata vineri si simbata, cu colegii de la RO Club Maraton, prinsesem gustul locului, deja mergeam pe strazi in zona si ma gindeam uite aicea o sa fie, pe aicea o sa trecem. Simbata seara mi-am pregatit calm si meticulos echipamentul, am aranjat numarul, am lipit stickerul cu Primul Maraton, am probat adidasii ca sa potrivesc bine cum string sireturile, etc.
Am dormit putin si prost ultimele nopti dinainte, visam numai alergari, rataciri, ca nu ajung la start, ca mi se intimpla ceva si n-o sa mai pot alerga, o tortura sadica. Cind am ajuns duminica la 8 in Piata Constitutiei, stiam ca sint in siguranta si ca nu mai e drum de intoarcere, asa incit eram deja in mare verva, abia asteptam startul. Nici Ioana, nici Mihai nu pareau sa aiba vreo indoiala despre cum se va termina, insa Marian era foarte agitat, se ducea in toate directiile, aproape ca-mi venea sa-i zic ca o sa fie bine. Prietenele Ioanei ne inconjurasera, faceau poze, colegii de la club erau si ei peste tot. Dan Lixandru m-a intrebat ce timp mi-am propus, am raspuns fara ezitare 4:31, care era pe jumatate o gluma si un pariu cu Marian. Era prima oara cind ziceam altcuiva, asa incit a devenit brusc parca si mai real.
Ne-am pozitionat intr-un final la start si am rasuflat usurata cind ne-am pus in miscare. Am alergat cu Mihai, Ioana cu Marian in spatele nostru. Ne uitam din cind in cind dupa ei, sa ne asiguram ca sint acolo. Il simteam pe Mihai concentrat, nu prea avea chef de vorba, probabil se uita ca si mine fascinat la multimea in care ne aflam si care rula inainte, intinsa deja pe un kilometru si mai mult. Nu venisem cu galeria mea, asa incit m-am bucurat toata cursa sa ii vad pe colegii de club si de uralele celor de pe margine care ne incurajau vazindu-ne tricourile, ‚Haide RO Club’, ‚Bravo RO Club Maraton’… Ne simteam bine, ne intrebam din cind in cind cu Mihai ‚cum esti, cum te simti’, pe el il preocupa sa nu-l apuce durerile de genunchi prea devreme.
Aproape de Piata Natiunilor am zarit o buna prietena pe margine si am strigat la ea fericita. O programasem sa o vad in virful dealului la Marriott la a treia tura, i-am zis ca am nevoie sa vad pe cineva drag atunci, dar venise mai devreme. Deja pe Calea Victoriei luasem ceva distanta si era fain sa ne intersectam cu ceilalti pe traseu. Undeva in fata erau citeva fete din club care alergau semi, le-am aratat pe doua dintre ele lui Mihai si i-am zis, uite, ele sint obiectivul nostru, trebuie sa nu le pierdem din ochi cit alearga. Mi-a placut ca era muzica pe traseu, dadea o atmosfera de sarbatoare pe strazile Bucurestiului, apoi imi venea sa alerg in ritmul muzicii. Portiunea favorita la fiecare tura a fost cea intre Calea Victoriei si Eroilor, imi placea mirosul ploii trecute si aerul rece. Pornisem cu miinile reci, dar dupa prima tura mi se incalzisera, ma uitam insa in continuare cu jind la cei care aveau manusi sau cum se cheama jambierele astea de miini pina peste coate. Oare eu de ce nu m-am gindit? Manusi nu vroiam, dar jambiere de miini da. In fine…
Am trecut cu Mihai prima tura in 1:07, eram in grafic. Prietenele si familia Ioanei erau cu totii pozitionati la intimpinare cu urale, la fel si la turele urmatoare. Tura doi nu are o istorie prea lunga. A mers lin, le-am depasit pe fetele din vizor, ne-am facut mult cu miinile cu Ioana si Marian la punctele de intersectie, am luat primul gel la a doua trecere pe Calea Victoriei. Am ris mult intre Victoriei si Izvor cind o doamna de pe traseu vorbea cu un alergator la stafeta: ‚Haide, ma, hai odata! – A trecut cineva? – Da, a trecut unu in costum de scafandru, hai odata, misca-te!’. Deja nu mai suportam sapca, pe care o luasem doar in caz ca ploua, mi-am dat-o jos, in speranta sa o dau maica-mii pe traseu, urma sa fie catre Unirii, dupa ce incepeam tura 3. Am trecut cu Mihai la 2:13, in spatele nostru urma sa soseasca kenianul, dar noi n-aveam habar, nu am prins momentul.
Asteptam sa o vad pe mama deja, am tot mers, dar nu era unde trebuie si am inceput sa ma intreb nelinistita ce s-a intimplat de n-a ajuns. La fintini Mihai a obosit si s-a decis pentru o portiune de mers, mi-a zis sa ma duc, asa ca de acum eram on my own. Atunci i-am vazut ultima oara pe timpul cursei mele pe Ioana si Marian. Ma uitam in continuare cu ingrijorare dupa mama, care nu era acolo, iar cind am ajuns inapoi in Piata, am dat sapca unui tinar de pe traseu, rugindu-l sa o duca la standul clubului. Imi inghetasera miinile si incepea o vaga durere in brate si in spate. La picioare nu aveam nimic, aveam doar niste dureri de parca alergam in miini. Diversi baieti din club imi strigau pe Calea Victoriei, ‚bravo, bine’, ba chiar, ‚bravo frumusico’ (asta oare pentru ca nu mai eram cu Mihai
). Imi dadeam seama ca scazusem tempoul un pic, dar la coborire catre Piata Natiunilor am inceput sa recuperez, stiam ca urmeaza portiunea care imi place. Deja aveam in vizor alt obiectiv, doi baieti in albastru, costume gen scafandru cu pantaloni scurti. L-am vazut de mai multe ori la punctele de intersectie pe Gabi Solomon alergind descult ultima tura inainte de finish in dorinta de a atrage atentia asupra cauzei clubului – 42 pentru o sansa.Alergam urmarind cum se perindau bornele, asteptam podul Izvor unde era pozitionata o galerie mai vesela. Erau deja entuziasmati cind mai vedeau o fata venind, asa ca m-am bucurat de uralele lor. La dealul Spirii i-am depasit pe baietii in albastru care injurau de mama focului, apoi am vazut-o din nou cu mare bucurie pe Adi, prietena programata la locatie, si i-am zis sa se duca in piata. Am coborit dealul in verva, vedeam deja galeria clubului de la baza dealului asteptind clienti pentru incurajari. Am trecut la 3:22, dupa ce am vazut-o pe Ioana Petric, echipata cu bidoane si sticle de apa pentru noi, just in case. I-am zis ca e OK, nu e problema pe traseu. Apoi pe margine erau colegii surorii mele de la Hospice, Gabi, Clare & co, care au facut mare galagie cind m-au vazut, apoi am zarit-o cu mare surprindere si pe Malina, tot de la Hospice, venita de la Brasov, care m-a strigat si ea cu mare entuziasm intrebindu-ma daca mai pot. Asa ca am pornit plina de speranta mai departe. Intirzierea era de doua minute, dar era OK, vedeam ceasul din piata si zimbeam, aproape ca nu-mi venea sa cred ca e ultima tura.
Dupa ce am ocolit fintinile, la trecerea de pietoni de la Unirii m-a strigat mama, ajunsese, era asa entuziasmata ca m-a prins fix acolo ca a incercat sa alerge dupa mine, i-am zis ca asta e ultima tura si ca ne vedem la sosire. Stiam ca pentru mine va fi mai lung decit pentru ea sa ajung acolo si ca probabil ma asteapta ceva neprevazut intre timp. Tot asteptam sa ma lovesc de zid, trecusem deja de km 35 si nu aparea. Pe Calea Victoriei insa a inceput sa fie greu, spatele si miinile ma dureau din ce in ce mai tare, imi inghetasera de tot degetele, abia le puteam misca, imi ridicam miinile ca sa le simt.
Am alergat foarte incet, cu baietii in albastru destul de aproape, din nou in fata mea. Am luat ultimul gel, iar la punctul de alimentare mi-am dat cu apa pe fata si am luat-o la vale. I-am dat ultimul gel ramas in buzunar unui coleg din club din Brasov care, tot pe Calea Victoriei, avea crampe musculare. Catre Izvor am ajuns din urma un alergator italian care m-a tinut de vorba vreo 2 km pina la deal, asigurindu-ma ca timpul e bun, o sa fie ceva in jur de 4:30. A zis ca o sa se tina dupa mine, ca sint mai tinara si stiu mai bine ce fac, desi el alergase deja 39 de maratoane, iar acum se pregatea sa scoata timpul cel mai prost din cariera. In fata la statuie la Eroilor am vazut pe sosea, calcat in picioare si ud, un sticker cu Primul Maraton – si am ris, a cazut cum nu se poate mai bine, la eroi. Oare al cui o fi, cu siguranta al Ioanei, asa cum mi-a confirmat chiar ea mai tirziu.
Impreuna cu italianul din Roma si baietii in albastru am ajuns la deal, baietii au injurat din nou cit au putut, dar l-am urcat cu totii cu rabdare, doar italianul a ramas in urma. In virful dealului o tinara entuziasta a strigat cit a tinut-o vocea cind m-a vazut ‚Bravo RO Club Maraton, bravo, mai ai putin’. Ii sint recunoascatoare, a venit la fix incurajarea ei. De acolo picioarele au mers singure inainte, l-am vazut un pic inainte si pe Zsolt, un alt coleg din club, si dealul incepea sa coboare catre piata. Galeria clubului din vale ne reperase si strigau deja. Cind am ajuns in dreptul lor, un baiat – Dan Stefan – m-a intrebat daca mai am o tura, si i-am zis ‚ntz, acuma termin’, si am inceput sa rid bagind sprintul final. Il auzeam in spate cum striga, iar altii aplaudau in fata la intimpinare. Asa am trecut linia de sosire. Adi si mama erau si ele acolo, la fel grupul Hospice, caruia ii multumesc mult pentru uralele bine plasate. M-am oprit si nu-mi venea sa cred ca am terminat, m-am uitat la ceas, arata 4:36, eram multumita, dar pierdusem pariul la muchie… Am zis ca e Calea Victoriei de vina si m-am dus sa ma schimb ca sa ma pot intoarce repede sa fiu acolo cind sosesc si prietenii mei.
Doar ce m-am intors, a ajuns si Mihai, foarte fericit si cu zimbetul pe buze. Am ramas cu Ioana Petric in asteptare dupa Ioana si Marian. Patrulam, incepea sa mi se faca frig. Asa m-am decis sa ma duc dupa ei in sens invers, am urcat dealul, l-am intilnit si pe Stefan intre timp, care se apropia de sosire. Am ajuns la Marriott si am asteptat in virful dealului, m-am asezat pe bordura cu ochii in vale. M-am bucurat mult cind i-am vazut, alergasem jumate de cursa singura si ma bucuram ca pot fi cu ei la capat. Asa ca deh, am beneficiat cu ei si de urale, a doua oara, pentru sosirea Ioanei.
Din piata ne-a venit greu sa ne urnim apoi, aveam nevoie sa fim in continuare impreuna, impartisem ceva atit de special. Mi-am tinut fata in miini minute bune in sir, incepeam sa iau distanta. Flashuri… prietenele Ioanei strigind in piata, Marian agitindu-se dupa noi si zicind sa nu ne mai uitam in urma, scafandrii, colegii de club de pe traseu, tricouri cu insemne, numere de tot felul in culorile de concurs, fotografi pe biciclete, dj pe strada, multi oameni in virsta in cursa, pizza de dupa intr-un restaurant semi-comunist la Rondul Cosbuc, greutatea de a ne ridica de pe scaune, imposibilitatea de a ma gindi la altceva, uralele echipei Hospice, entuziasmul sosirii, Adi si mama zimbind si strigindu-ma de recunoastere, italianul din Roma, Marian alergind atitea sute de junk miles lunile astea pentru noi, stickerul de la Eroilor. Restul e inefabil, poezie… Urmeaza cursele de anul viitor – Cluj, Atena, Lisabona, mmm, vom vedea. Rewind, mai pastrez totusi o vreme in gind stickerul de la Eroilor.
Foto: Sprintul de finish
0 comentarii:
Trimiteţi un comentariu