Szabo Jeno, calator in adancuri: In lumea apelor, daca respecti legile naturii si esti in armonie cu ele, esti in perfecta siguranta. In Bucuresti, nu stii niodata cine te imbranceste, cine te ataca...

Jeno (42) locuieste in comuna Valea Crisului, din judetul Covasna, este casatorit si are doi copii. S-a antrenat sa devina scafandru inca din copilarie. Acum 20 de ani, s-a scufundat in Delta cu renumitul Jacques-Yves Cousteau. Intre timp, a obtinut peste 25 de acreditari internationale, a lucrat pentru NASA si s-a scufundat mai peste tot in marile si oceanele lumii. A antrenat si alti pasionati de scufundari, fiind, in paralel, un adevarat vanator de comori. In 2009, Jeno a inceput un proiect special pentru surdo-muti. Mai exact, ii ajuta sa comunice sub apa, folosindu-se de propagarea sunetului prin apa sub forma de unde – tehnica folosita pentru comunicarea cu delfinii. Despre toate acestea a vorbit intr-un interviu pentru TOTB.

de Camelia Moga
Ati calatorit mult si ati lucrat cu scafandri celebri. Cum se face ca ati ales totusi sa faceti ce va place, acasa, in Romania, si nu in afara, si probabil pe bani mult mai multi?
Din punct de vedere financiar clar as fi avut de multe ori ocazia sa lucrez pe bani mai multi. Este o conceptie de viata sa zic asa. Daca ne gandim ce facem in cele 24 de ore dintr-o zi ne dam seama ca majoritatea timpului ni-l petrecem lucrand. Si daca-ti place ceea ce faci inseamna ca vei avea o viata fericita, pentru ca vei petrece foarte mult timp cu ceea ce-ti place. Adica mi se pare foarte logica aceasta treaba. Eu tot timpul am incercat sa fac ceea ce imi place pentru ca nu ajungi la performanta decat daca faci ceea ce iti place. Daca nu-ti place ceva, normal ca n-o sa te ocupi decat cu strictul necesar din acea problema si n-o sa ai cum sa avansezi, sa ai satisfactii si rezultate.
Am avut tendinta sa stau o perioada mai lunga in afara. Am stat in Grecia pe o insula. Am stat si in alte tari maximum un an, si nicaieri nu m-am simtit ca acasa. Aici ma simt cel mai bine. Probabil vine cu varsta… Oricand pot sa calatoresc si sa ma duc oriunde. Haideti sa va povestesc un lucru interesant. Dupa ce am parasit echipa Cousteau, prin anii ’94 -’95 am participat la Campionatele Mondiale de scufundari sportive. Si echipele nationale, dupa ce s-a terminat concursul, incepusera sa-si dea intalnire dupa o saptamana in SUA, peste doua saptamani in Australia, au deschis harta lumii si sareau de pe un continent pe celalalt, de parca erau intr-un oras, la ei acasa. Se considerau un fel de cetateni ai Pamantului, sa zic asa.
Si, din punct de vedere finanaciar, nu s-a pus problema banilor sa calatoreasca. Eram uimit cum oamenii astia isi dadeau intalniri peste o saptamana, doua sau trei si spuneau: “uite, masca aia imi place foarte mult, tu te duci in Madrid si o cumperi si ne vedem in Noua Zeelanda peste doua saptamani”. Eram uimit si spuneam: “vai, ce bine ar fi sa fiu si eu asa de liber”.
Pe vremea aceea pentru noi era foarte greu sa calatorim. Si am zis: “Fantastic, oamenii astia se simt la ei acasa, oriunde se misca pe globul pamantesc”. Asta a fost in ’95-’96. De atunci, au trecut 15 ani si in momentul in care, practic, avem acum aceasta libertate si putem sa ne miscam oriunde pe glob, acest lucru isi pierde din valoare si iti dai seama ca oriunde te-ai misca nu te simti nicaieri mai bine decat acasa. Eu sunt acum in Valea Crisului, un sat la 10 km de Sfantul Gheorghe. Nici acolo nu stau in sat, ci la doi kilometri, intr-o padure, langa un parau. Si este socant cand vii cu avionul din SUA, spre exemplu, si pasesti intr-un oras mai mare, cum este Brasovul, si apoi ajungi intr-o padure. Este socanta trecerea. Dar ma simt mult mai bine acolo in padure, decat in cealalta parte.
Cum a avut loc prima scufundare?
Pasiune pentru apa am avut dintotdeauna. Parintii povesteau ca si atunci cand eram copil, nu puteau sa ma culce seara pana nu faceam baita. Cand ma scoteau de acolo iarasi plangeam. Se pare ca de mic copil imi placea foarte mult apa si, intr-adevar, ma simt foarte in siguranta cand sunt in apa. Nu stiam sa inot si tatal meu m-a dus la bazin si, pana sa vorbeasca tata cu antrenoarea, eu am sarit in apa. Ea a trebuit sa sara dupa mine, dupa care l-a refuzat pe tatal meu pentru ca a zis ca nu am frica de apa si prezint un pericol si nu ma accepta la cursurile de inot. Asa ca, pana la urma, tata m-a invatat sa inot si, intr-adevar, nu am simtit frica de apa niciodata.
Apoi, undeva pe a varsta de 14-15 ani faceam speologie si eram pasionat de pesteri. In cadrul cluburilor de speologie – eram la Cluj, ca de fapt sunt clujean – se organiza in fiecare an asa numitul speosport unde se adunau speologii si prezentau galerii si parti din pesteri nedescoperite. Era un fel de concurs. Si la un moment dat pesterile noi descoprite se terminau in sifoane – galerii inundate. Astfel, am fost nevoit sa ma scufund ca sa pot cerceta ce exista dupa aceste sifoane. Si atunci am inceput sa caut scafandrii care existau la acea vreme la Institutul de Speologie din Cluj si din Bucuresti.
Dupa cativa ani de scufundari in pesteri am incercat si scufundarile in apa deschisa. Chiar nu mi s-a parut interesant, ca nu vedeam scopul pentru care sa ma scufund, nu intelegeam ce rost are sa ma scufund intr-un lac cand nu am nimic de cercetat. Speologia a fost si a ramas si pana acum o pasiune. Au fost si alte pasiuni care au durat 10-15 ani, cum ar fi parasutismul si alpinismul. Dar au primat speologia si scufundarile.
Inceputurile au fost inainte de ’89. Cum se faceau scufundari atunci, cum erau echipamentele?
In primul rand, nu aveai echipament de scufundare. Probabil stiti ca multi au incercat sa fuga din tara prin Dunare folosind tuburi de oxigen folosite la sudura. Pe de alta parte, fiind un recipient sub presiune, el functioneaza ca o bomba. Putea sa explodeze. Faceam rost de echipament cum puteam. Furam butelii de oxigen de pe salvari, costume nu aveam. Tin minte ca primele costume erau facute in Cehoslovacia si noi aveam atunci acces o data pe an sa iesim in aceasta tara. Mergeam cu trenul, luam neoprene sub pulovere si veneam cu ele pe tren, inapoi. Si cand ne intrebau cei din tren sau vamesii de ce transpiram spuneam ca avem febra, ca suntem foarte bolnavi. Ne descurcam cum ne puteam, dar pentru noi era o satisfactie ca aveam cu ce sa ne scufundam.
La vremea aceea era o pasiune, care cu timpul a devenit o meserie. Cand si cum s-a intamplat trecerea?
Eu am fost un rebel intotdeauna. Si la scoala eram unul dintre copiii cu probleme. Am dat foc la scoala, lipseam foarte mult, am fost exmatriculat. Am fost un copil dificil pentru ca intotdeauna mi-a placut sa fac ce-mi place, nu acceptam regulile. Acest principiu m-a ghidat toata viata pentru ca am zis ca pot sa fac numai ceea ce-mi place si din toate puterile.
Inainte de armata am intrat la TCM. Pe vremea aceea era foarte important daca erai student sau nu, pentru ca erau cele doua straturi sociale – cea muncitoare si intelectualii. Eu am intrat la TCM impins de parinti, pentru ca era important pentru ei sa am o facultate. Dupa primul an de facultate mi-am dat seama ca urasc sa stau intr-un birou si m-am retars, ceea ce era de neinteles pe vremea aceea, fiind cu examenele luate. Tata m-a dat afara din casa si a zis ca daca renunt asa usor la facultate, atunci sa ma descurc singur. Bineinteles nu mi-a convenit, mi-am dat seama imediat ca nu e bine si atunci am urmarit care este facultatea care este mai aproape de natura si mi-ar permite o mai mare libertate, si era Geologia. Pe vremea aceea se faceu trei luni de practica, de cutreierat prin munti. Asa am putut sa practic mai departe si speologia si scufundarile. Dar niciodata nu am practicat geologia.

Cum ati ajuns sa intrati in acest mediu international al scufundatorilor?
Inainte de Revolutie nu am avut acces la calatorii internationale. Apoi, eram in anul 3 sau 4, la prima sesiune, in ’90 sau ’91 si, la un moment dat, a sunat o doamna foarte draguta care spunea ca vrea sa vorbeasca cu mine capitanul Cousteau. La care am spus: “Doamna, lasati mistourile, sunt in sesiune…” Si a inceput sa insiste…Si am spus, intr-un final: “bine, daca vrea capitanul Cousteau, maine dupa ora 11, dupa ce termin examenul, sunt acasa si i-am dat adresa…”. Am si uitat de intamplare, dar a doua zi dupa ce-am ajuns acasa la un moment dat am auzit soneria si era capitanul Couteau cu toata echipa, cu totii vreo 20 de persoane.
Aveau si o scrisoare de la Petre Roman in care eram rugat sa insotesc echipa sa cerceteze surse de poluare in bazinul Dunarii. Si i-am intrebat de ce aveau nevoie de asta, si mi-au spus: “Dupa ce ati inchis telefonul, cei de la Bucuresti au spus ca ar fi mai bine sa avem o hartie oficiala, ca poate o sa fiti mai indulgent”. Si atunci i-am spus ca nu e vorba de indulgenta, ci ca e fantasitc ca mi se intampla asa ceva. Mama cum era obisnuita cu spelogi in casa, le-a pus de mancare. Cum erau multi si mari, au mancat toata mancarea. Dupa un timp mi-a zis: “Jeno, ma bucur, prietenii tai sunt foarte draguti, dar cand plecati sau cat mai stati pe aici ca mancare nu mai avem!?”
Si i-am dus prin locurile unde stiam eu ca este mai frumos. Am inceput cu bisericile subacvatice si am incheiat cu pestera subacvatica din Muntii Mehedinti unde am stat vreo doua saptamani si au filmat. Cand se pregateau de plecare, m-au intrebat de ce nu impartasesc si la altii aceasta pasiune, de ce nu tin cursuri. Si le-am spus ca nu am nicio hartie, niciun brevet in acest sens. Am continuat sa tin legatura cu ei, am dat anunturi prin ziare si s-au adunat primii mei elevi care erau poloisti si studenti. Am inceput sa lucram cu acel echipament pe care il aveam, care era destul de putin si de limitat, si atunci am facut foarte multe exercitii de respiratie, de apnee. Si astfel, cursurile durau luni intregi, nu cum se fac acum, in 2-3 zile.
Elevii care au iesit erau niste super scufundatori in apnee – retinerea respiratiei. Dupa ce am incheiat cursul, la vreo jumatate de an m-a sunat Marx Thomas, unul dintre cei mai faimosi oceanografi din lume, care a murit acum… Mi-a zis ca s-a intalnit in Franta cu un elev de-al meu, ca a auzit de mine ca fac aceste cursuri si ca si-ar dori sa vina in tara sa ma cunoasca, sa tina un curs in urma caruia sa primesc si un brevet international si fara sa ma coste nimic. Era imposibil de refuzat. Si asa au inceput legaturile mele internationale, cu Jeff Mazoud si cu echipa lui Cousteau. Ei sunt oameni cu care m-am imprietenit, si pentru ca erau antrenati in expeditii internationale, m-au invitat si pe mine. Pe vremea aceea fiind student si neavand grija familei, important era sa ma duc cu ei.
La fiecare expeditie cunosti alti si alti oameni. Este totusi o comunitate destul de mica a oamenilor care au o anumita valoare. Spre exemplu, cautatorii de comori cu care am fost in Africa de Sud sau in expeditii arheologice, sunt oameni care au pus ceva pe masa, au realizari…Foarte multe inveti discutand, te marcheaza si iti schimba gandirea.
Cum v-a schimbat felul de gandi intalnirea cu ei?
Sa va dau un exemplu. Ganditi-va cati oameni sunt care nu sunt multumiti cu serviciul pe care il au. Discuti cu un om seara, la un pahar de vin si omul spune ca petrece 8 ore la serviciu si nu ii place. Isi da seama, realizeaza ca de fapt, ceea ce face nu il satisface. Intelege ca viata lui nu este ok. Si totusi, dimineata suna ceasul, se duce la serviciu, intra in acea roata de soricel si continua sa alerge…Nu are taria sa zica: daca seara am zis ca nu mai continui asa, atunci dimineata stop, schimb, nu ma mai duc la servicuu…
OK, sa zicem ca alegi dimineata sa nu te mai duci la serviciu. Deja mintea incepe sa se gandeasca la solutii. Trebuie sa ai taria, astfel incat, daca ai luat o decizie, sa o duci la bun sfarsit. Si in momentul in care faci acest salt, si vezi ca da rezultate, ca te indrepti pe un drum ok, atunci iti este tot mai usor sa faci aceste schimbari bruste sau sa-ti asculti acea chemare din interior. Si devine un mod de viata.
Ce ati invatat din experienta acestor oameni liberi, care sunt ei insisi si fac ce le place?
Noi avem nevoie de invingatori si intotdeauna conteaza rezultatele. Intotdeauna conteaza cel care este pe primul loc, si ne invatam si copiii sa fie cei mai buni, etc. Iau un exemplu din viata mea – expeditia Callatis in Marea Neagra. Se stia ca acolo exista un oras antic. Si se organizau luni de zile si veneau savanti care, dupa luni de cercetari n-au reusit sa aduca la suprafata decat o harta.
Era un efort, multi oameni, mult timp si fara niciun rezultat. Daca nu exista un rezultat, in momentul acela nu te afirmi. Si atunci se cerea o schimbare de mentalitate. Lucrezi cu cei mai buni oameni din lume. Nu vom avea multi bani, doar pt 2 sau 3 zile…Si cu banii aia pe are ii strang nu fac o expeditie de 3 luni cu oameni mediocri, ci de 3 zile cu oamenii cei mai buni si cu echipamentul cel mai bun. Acolo am reusit in trei zile de lucru, concentrand echipament, tehnica si oameni de varf din toata lumea, sa gasim orasul subacvatic, sa cartam, sa filmam, sa fotografiem…am gasit epave, drumuri. Ne-am dat seama ca cel care castiga este cel care are rezultate, si nu ai rezultate decat daca lucrezi numai cu varfuri. Eu nu mai lucrez si nu mai fac lucruri cu jumatate de gura, ca sa intelegeti ce vreau sa spun din perspectiva unei mentalitati generale pentru o viata.

Putem spune ca este mai sigur si mai placut sa fii printre rechini decat intr-un oras ca Bucurestiul, spre exemplu?
Eu am stat 6 ani in Bucuresti. M-am mutat anul trecut cand a inceput scoala copiilor. Inainte sa vin in bucuresti, pentru ca am avut o oferta de lucru aici, stateam pe o insula in Grecia. Si am crezut ca familia este cea care se va adapta foarte greu Bucurestiului, fiind un oras aglomerat. Dar in cei sase ani s-a dovedit ca familia s-a acomodat foarte bine, si eu am fost acela care, in loc sa-mi placa, nu m-am putut acomoda.
De ce?
In primul rand este groaznic traficul. Este inadmisibil sa pierzi zilnic 3-4 ore stand in masina, indiferent ca este o masina de lux sau una oarecare. Ore pe care le-ai putea petrece cu familia sau prieteni, gandindu-te la altceva.
Apoi, este poluarea – fonica, a aerului, gunoaiele. Si, cel mai important, este tristetea care ma cuprinde vazand oamenii din Bucuresti. Iau un exemplu – in momentul in care vrei sa te dai jos din metrou si turma de oameni te calca in picioare sau vezi o batranica care nu se poate urca in tramvai din cauza imbulzelii. Privesti un pic oamenii si-ti dai seama ca sunt niste roboti. Vazand acest lucru, pur si simplu iti dai seama ca nu traiesti unde trebuie. In acest mediu iti introduci familia si copiii, care imita. Copiii sunt in primul rand influentati nu prin vorbe, ci prin copierea comportamentului uman.
Care sunt provocarile in adancuri?
Adancul nu este o provocare. Mai mult este un refugiu. Este o alta lume, mult mai calma, mult mai linistita, mult mai buna. In momentul in care te scufunzi, intalnesti acolo o atmosfera calma, relaxanta, din punct de vedere fizic, dar si psihic. Chiar daca nu esti un tip meditativ, ajungi la o stare de relaxare, care este frumoasa, placuta.
Plus ca orice intalnesti este natural. Ziceati de rechin. Rechinul spre exemplu, se ghideaza dupa instincte. El daca ataca ceva, ataca pentru ca simte sangele sau simte niste vibratii care imita pestele ranit. Inainte sa atace, incepe sa-si studieze prada, sa faca cercuri in jurul ei. Daca ma uit la rechini, pot sa-mi dau seama cu un sfert de ora inainte care rechin imi acorda o atentie mai agresiva. Deci ma simt absolut in siguranta pentru ca este previzibil. Totul este previzibil. Sunt niste legi foarte simple, naturale, care s-au format in miloane de ani. Ele functioneaza si nu prea exista exceptii. Daca le stimezi si esti in armonie cu ele, esti in perfecta siguranta. Acest lucru nu se realizeaza in Bucuresti. Niciodata nu sti cine te imbranceste, cine te ataca…
Sunt anumite conditii pe care, daca nu le indeplinesti, nu poti sa faci scufundare?
Cel mai mare pericol este mintea umana. Orice se intampla sub apa – daca se strica echipamentul, daca ti se termina aerul, daca te agati in ceva – se poate rezolva cu o singura conditie: ramai calm, te opresti, respiri, judeci si actionezi. Nu trebuie sa actionam din instinct. Asta este singurul criteriu ca sa fii in siguranta. Acum, bineinteles, daca ai boli grave, ai astm sau operatie la plamani, timpane sparte, iti pericliteaza viata sub apa. Dar, in rest, singura problema poate sa fie lipsa unei judecati limpezi si lipsa de control a gandirii sub apa.
A existat, totusi, un moment in care v-ati simtit viata pusa in pericol?
Au fost multe, dar s-au rarit odata cu trecera timpului. Atunci cand cineva este mai tanar si urla hormonii in el, este clar ca se va aventura si va face o gramada de lucruri care ar putea sa-l coste viata. Isi poate da seama dupa aceea ca este intr-un pericol care il poate costa viata si sa fie prea tarziu…
Am participat la expeditii cu mari scafandrii ca Marx si Jeff care m-au luat langa ei cand aveam 20 si ceva de ani. Pentru mine a fost ceva fantastic sa ma considere egalul lor si sa accepte ca noi trei sa ne scufundam. Si am explorat o pestera care pentru mine era absolut necunoscuta. Am ajuns la o adancime de 46 de m, intr-o pestera in care vizibilitatea era zero si m-au lasat singur. Mi-au zis ca pleaca pentru putin timp si revin imediat. M-am uitat sa vad cat aer mai am, eram la o adancime foarte mare, prins de narcoza, fara absolut nicio sansa sa ies afara fara un ghid, si atunci simteam ca, inca cateva secunde, si cedez pishic. Si-mi puneam intrebarea: “Ce, dracu, caut eu intr-o pestera necunoscuta, fara aer, la adancime asa de mare, fara echipament necorespunzator”. Era de neinteles. Toate legile scufundarii erau violate si nu am inteles ce se intampla. Am scapat cu viata, dar dupa aceea am ajuns la concluzia ca indiferent cat de mari sunt si cat de mult ii respect, siguranta mea este mai importanta si totusi e bine ca macar notiunile de baza sa fie respectate. Si au mai fost multe altele. Incet, incet, omul devine mai intelept, si cand devine mai intelept, face mai putine greseli.
Nu exista la varsta aceea ca cineva sa fie mai destept decat mine. Nu acceptam sa nu am eu dreptate si ca ceea ce gandesc sa nu fie bine. Si, cu timpul, mi-am dat seama ca si eu pot sa gresesc, ca si altii pot sa fie destepti, sa aiba pareri care sunt interesante. Si uite, asa, incet, incet se schimba oamenii. Si asta ma face pe undeva sa-i inteleg pe acei tineri care au 16-18-20 de ani, pentru ca ma gandesc ca am fost si eu la varsta aceea.


Ati lucrat si intr-un proiect pentru NASA. Despre ce este vorba?
Era un proiect despre fiintele extraterestre. L-am facut impreuna cu Jeff Mazoud si Marx Thomas. Ei au tinut legatura cu cei de la NASA. Era vorba despre niste pesteri subacvatice, la mare adancime care au fost filmate si apoi prezentate, mai multor arhitecti, cateva sute. Fara sa li se spuna in ce mari sau in ce conditii au fost facute, au fost intrebati daca aceste pesteri au fost facute sau gandite de o inteligenta sau sunt naturale. Iar concluzia finala a fost ca peste 85% erau gandite de o inteligenta…Mai multe detalii nu pot sa ofer.
Ne mai puteti da cateva exemple de expeditii care v-au marcat sau care v-au fost mai aproape de suflet?
Sunt doua lucruri care m-au impresionat foarte mult. Unul este proiectul cu delfinii. Cu delfinii lucrez de cativa ani si rezultatele sunt foarte impresionante. Am reusit sa gasim acele sunete pe care le emit delfinii in momentul in care isi cauta o pereche. La inceput am crezut ca este vorba doar despre imperechere, dar, fiind niste animale foarte complexe, ne-am dat seama ca este mai mult decat vocea prin care isi cauta perechea. Vorbim de un delfin care traieste in mediul lui natural, niciodata nu am acceptat ideea sa studiem animale care sunt in captivitate.
In momentul in care a venit acest delfin, din abis, a stat cu noi – l-am intalnit la 10 dimineata si noi am ridicat ancora in jur de ora 18.00, 7-8 ore a stat cu noi si am reusit sa comunicam cu el. Am plecat la un moment dat sa cautam si alte animale si ne insotea, asta insemna ca statea la jumatate de metru de tine si se uita in ochii tai. Este ceva fanatastic. Te lasa sa-i mangai, sa comunici cu ei…Se stie ca delfinul are suprafata scoartei cerebrale foarte apropiata ca dimensiune de cea a omului, deci mult mai mare decat a calului sau cainelui. Nu avem acces la el pentru ca nu este pe uscat…
Descoperiri din acest proiect le-ati folosit ulterior intr-un proiect cu persoane surdo-mute, pe care le-ati invatat sa comunice cu ajutorul undelor propagate prin apa…
O parte, dintre ele, da. Ce te motiveaza in proiectele cu surdo-mutii este sa vezi reactia lor in momentul in care tu reproduci ceva. Spre exemplu cand reproduci latratul cainelui. Stiti ca ei folosesc caini. El sta intr-un apartament, sa zicem, si nu aude ca a sunat cineva la usa. Cainele aude, se duce la usa, dupa care se duce la persoana cu handicap si ii atrage atentia. E clar ca intre persoana cu handicap si caine se creaza o legatura foarte stransa, nu doar de prietenie. Tu vezi ca acel caine latra, si in momentul in care vei si auzi ce inseaman latratul ala, pentru ca noi reproducem aceste sunete, este fantastic. In momentul in care ii arati spre exemplu ce inseamna muzica lui Mozart – probabil stiti ca s-a demonstrat acel efect terapeutic pe care acea ritmicitate a muzicii lui Mozart il are asupra mintii umane… Asa cum am vazut un barbat de 40 de ani care la un moment dat a inceput sa planga sub apa, a iesit si mi-a multumit pentru sentimentul acela.
Iar aceste lucruri merita facute. Si nu le fac pentru a ma crucifica sau pentru recunoastree, ci le fac pentru mine, ma simt bine. Eu ma simt bine lucrand cu altii, cu surdo-mutii, cu delfinii. Deci practic sunt un mare egoist care nu face altceva decat sa isi caute propria lui fericire. Cand nu o sa mai am chef sa lucrez cu surdo-mutii, n-am s-o mai fac…Dar daca fac un lucru il fac pentru mine.
Mai am un prioect care iarasi imi face placere. Este proiectul pentru copii care, la fel, este rodul unei experiente de mai multi ani. Noi am primit si ajutor banesc din partea ONU, dar si din alte parti ca sa ecologizam anumite lacuri. Asta inseamna ca ne-am deplasat la fata locului si am curatat tot ce este sub apa, am scos gunoaiele, am facut analize de apa si am incercat sa gasim o metoda prin care sa refacem biodiversiatea. Vorbesc de lacuri cum este lacul Sf. Ana…si ne-am dat seama ca pentru a opri aceasta poluare va trebui sa oprim mai intai oamenii.
In momentul in care am iesit cu gunoiul, ne-am deplasat printre oameni, printre paturi, si am incercat sa le explicam adultilor ca asta este gunoiul despre care ei au crezut ca a disparut, pentru ca l-au aruncat in apa. Dar politica strutului care isi baga  capul in nisip nu functioneaza. Nu a dat rezultate. Ne-am mai dus peste un, peste doi si atata gunoi am gasit!…Nu am avut succes, ceea ce este si normal, pentru ca oamenii sunt deja supra-saturati de reclame, de serviciu si altele.
Dar pe noi ne framanta sa gasim o solutie si atunci am zis sa actionam asupra copiilor. Daca schimbam comportamentul copilului el va creste si schimbam generatia. Pe de alta parte, el va reusi sa-i atraga atentia tatalui sau sa nu spele masina in parau, sa nu arunce sticla de bere in lac.
Dar nu poti sa faci acest lucru spunandu-i: “te rog, de acum incolo, sa fii ecologic”, ci facand apel la ceea ce el iubeste. Spre exemplu, daca el isi iubeste cainele, va avea grija de el. Si cum ajungi sa faci copilul sa iubeasca ceva? Trebuie sa-l cunoasca mai intai. Ca daca nu-l cunoaste, nu are cum sa-l iubeasca. Si mergand pe aceasta logica era foarte clar. Trebuia cumva sa ajungem sa le facem cunoscuta aceasta viata subacvatica copiilor. Le-am propus, cu ajutorul celor de la Inspectoratul Scolar din Brasov, catorva profesori sa le aratam copiilor cateva dintre fimarile pe care eu le-am facut. Sa le exlic, sa le spun ca am vazut delfini. Ei au vazut mica sirena, Flipper, pestisorul Nemo…
Iata ca incet, incet, ei vor pune intrebari. Daca pun intrebari, incep sa le explic si, incet, incet, ajung sa inteleaga aceasta lume subactavtica, dupa care o vor indragi.