Monica Tatoiu: Politicienii nu sunt misogini, ci vânători

Marinela Raţă

Duminică, 28 Februarie 2010

Monica Tatoiu, "doamna de fier" din talk-show-urile de televiziune, răspunde scurt la telefon. Aceeaşi voce hotărâtă, dar jucăuşă, care sparge ecranul indiferent de tema dezbătută, îmi spune că ar discuta cu "foarte multă plăcere" despre femeia în politica românească. A cochetat ea însăşi cu această scenă, dar a abandonat spectacolul după eşecul din 2004 de la primăria Capitalei.

"Nu sunt o fiinţă înregimentabilă, sunt încapăţânată", îmi explică de ce nu are nicio şansă în politică. Le admiră pe cele care au răzbătut, care "au dat dovadă de pragmatismul necesar pentru a nu se lăsa îngenunchiate". Femeia de afaceri care a adus Oriflame în România nu crede că bărbaţii politicieni sunt misogini: "Există doar vânători care identifică slăbiciunile prăzii". Cu toate acestea, Tatoiu spune că, în politică, e mai bine ca femeile să fie regizorii din spatele actorilor.

Evz.ro: Spuneaţi la un moment dat, într-un interviu, că femeile nu judecă normal trei zile pe lună. Totuşi, bărbaţii domină politica şi asistăm la nenumărate decizii proaste.
Monica Tatoiu: Deciziile proaste din politica românească nu sunt şi nu trebuie raportate la sexul decidenţilor. Aceste decizii ţin de ”cultura” politică românească. Binele colectiv este ultimul pe lista de priorităţi în luarea unei decizii. ”Eu şi cei care mă susţin”, precum se întâmplă în demonstraţiile cu gimnaştii din era plăcuţelor, determină în proporţie de 80% decizia luată de cei mai mulţi dintre” gestionarii” destinelor noastre. Aleşi evident de noi, ca reprezentanţi a ceea ce noi suntem de fapt, dincolo de declaraţii demne de pana lui Caragiale.

Sunt politicienii români misogini?
Bărbaţii din România, la fel ca şi cei de pe alte meleaguri, au în genă apetitul pentru vânătoare. Foarte frumos. În alte ţări civilizaţia şi-a pus amprenta asupra relaţiilor dintre sexe şi a introdus filtre, mai mult sau mai puţin eficiente. Nu cred că există bărbaţi misogini. Există doar vânători care identifică slăbiciunile prăzii. Şi prada se victimizează înainte să fie devorată. Trebuie să le demonstrăm însă că avem ceva mai mult îndărătul ochilor cu gene rimelate decât dorinţa de posesie necondiţionată, dar intermediată a tot ceea ce îi defineşte pe ei ca masculi. Inteligenţa, generozitatea, candoarea, compasiunea, în general tot ceea ce pentru ei înseamnă "mama".

"Emanciparea este doar pe hârtie"

Cum aţi descrie atitudinea bărbaţilor politicieni faţă de colegele femei şi invers?
Condescendenţa din partea bărbaţilor. Când sunt alegeri aleg tribuna organizaţiei de femei pentru jurăminte de campanie, mai dansează cu fetele la vreo sindrofie organizată îin scop electoral. Doamnele din poltică au învăţat să exploateze oportunităţile, atâtea câte sunt ele şi câte una să ţâşnească pe vreun culoar de conjunctură aliniindu-se în final cu tot cu bărbaţii din sfera puterii.

Ne-am emancipat în privinţa implicării femeilor în politică? Ce-ar mai fi de făcut?
Există o carte pe care o recomand tuturor femeilor ce-şi doresc accesul la butoanele puterii. Se numeşte “Amante şi regine - Puterea femeilor”, de Benedetta Craveri, 2006, Curtea Veche. Atâta vreme cât în partidele româneşti avem organizaţii de femei pe acelaşi nivel cu organizaţiile de tineret, emanciparea este doar pe hârtie. Politica se face cu bani. Omul politic este un produs al unei investiţii materiale. Câtă vreme bursele lumii nu listează foarte multe companii conduse de femei nu vom vedea femei egale cu bărbaţii în politică, la noi sau în SUA. Ce-i de făcut? Rolul de sfetnic apropiat. Este un joc care generează mai multă adrenalină decât cel direct politic.

Care sunt atuurile femeii în acest domeniu?
Aprige, loiale bărbaţilor politici sau partidelor, pătimaşe, când şi-au pus ceva în minte nu dau înapoi. Asta nu este neapărat benefic pentru o minoritate.


Foto Codrin Prisecaru. Monica Tatoiu şi Anca Boagiu, în 2007

"Ei sunt mulţi şi împreună, ele sunt puţine şi împotrivă”.

Să luăm exemplul a doi candidaţi la postul de deputat sau senator. Nici unul nu are un program pentru care ar merita să fie ales. Însă, unul e bărbat, altul e femeie. Pe cine ati alege şi de ce?
Nu voi mai vota decât proiecte. Votul uninominal, eventual îmbunătăţit, mă va ajuta să şi monitorizez candidatul după alegere.

Ce-i deosebeşte pe bărbaţi de femei în politica românească?
Ei sunt mulţi şi “împreună”, ele sunt puţine şi “împotrivă”.

Numiţi trei femei politician pe care le-aţi vota oricând în România pentru Parlament sau Preşedinţie.
Pentru binele lor niciuna. În contextul actual e mai bine să joci rolul de regizor decât cel de actor.

Atunci, pe cine nu aţi vota...
Mi-am promis ca la următorul scrutin să votez doar proiecte, nu oameni sau partide. Aş vota o femeie, pentru că doar o femeie este preocupată de probleme practice ce ţin de familie şi prunci, care ar veni cu proiecte educaţionale în zona rurală, cu proiecte de stimulare a natalităţii pe segmentul mamelor de carieră, cu proiecte de stimulare a producţiei şi consumului de alimente sănătoase. N-aş vota o persoană care n-a făcut nimic măsurabil înainte să vină să-mi ceară festiv votul.

Prin ce valori credeţi că au promovat până acum femeile în politică?
Supravieţuirea, asocierea, proiecte de tipul “Angela merge mai departe”.

Maria Tereza sau Elisabeta Rusiei, în fruntea României

Ce părere aveţi despre Roberta Anastase, preşedintele Camerei Deputaţilor, al treilea om în stat, şi despre Elena Udrea, femeia ministru?
Deoarece femeile în politică sunt o minoritate, imaginea lor reflectată de mass-media este alterată de prejudecăţile cu care se confruntă de regulă minorităţile. Am învăţat la bătrâneţe să am păreri doar despre oamenii pe care îi cunosc personal.

Aţi vedea o femeie preşedinte în România?
România nu va putea avea o femeie preşedinte decât dacă votul nu va mai fi direct sau universal.

Cum ar fi ea?
O femeie cu personalitatea Împărătesei Maria Tereza sau Elisabeta Rusiei, dar nu într-o democraţie standard.


Foto: Arhiva EVZ

Cât de mult contează înfăţişarea fizică la femeile politician de la noi? În ce măsură este acesta un motiv de promovare?
Ce-i frumos şi lui Dumnezeu îi place. Oamenii frumoşi ,neostentativ şi fără vulgaritate invită la deschidere în comunicare. Un politician frumos face rating aşa cum o floare colorată este polenizată mai uşor.

Ce părere aveţi despre felul în care se imbracă, se machiază, se prezintă la nivel de imagine, femeile din politica românească. Există cineva care vă place?
Deşi nu este neapărat un politician, doamna Maria Băsescu mi-a plăcut întotdeauna pentru că are o distincţie a bunului simţ care îmi aduce aminte de mama.

Dar care vă displace?
Nu îmi permit să judec pe nimeni, pentru că nu am calitatea necesară unui critic pentru rubrica asa da sau asa nu. Imi repugnă ostentaţia, bogaţia etalată fără jenă într-o ţară în care un procent semnificativ traieşte sub limita sărăciei. Mama m-a invăţat că plăcerea şi munca nu trebuie amestecate. Din acest motiv la muncă porţi pantofi cu toc de maximum trei centimetri şi bot rotund, nu dezgoleşti pieptul şi braţele, nu te machiezi decăt strictul necesar, nu stai picior peste picior, nu porţi pantaloni şi nici îmbrăcăminte strâmtă. De ce? Pentru că fondul să primeze asupra formei. Evident, daca el există!

"Femeilor din politică le lipseşte finanţarea transparentă"

Ce proiecte notabile, din punctul dvs. de vedere, au avut femeile din politica românească?
Legea accesului la informaţiile de interes public (Mona Muscă), Legea tichetelor de creşă (Norica Nicolai), Legea privind indemnizaţia pentru mame în limita a 85% din venit (Lavinia Şandru) şi lista poate continua.

Ce le lipseşte femeilor din România să aibă succesul bărbaţilor în politică?
Finanţare transparentă.

De ce nu avem şi noi, de pildă, o Angela Merkel sau Madeline Allbright?
Pentru că nu ne-o dorim.

Cum s-ar putea autopromova femeile mai mult în politică?
Nu este posibil sa se autopromoveze femeile în politică. Revin cu precizarea că omul politic, femeie sau bărbat, este un produs. Produsele nu se promovează individual. În spatele lor sunt departamente de dezvoltare, financiare, de marketing, de PR, de vanzare. Orice produs pentru a se lansa pe piaţă are nevoie de un investitor. Când vine vorba de femei, conceptul are conotaţii negative. Produsul "barbat poltic" are aceeaşi platforma de lansare. Din nefericire pentru femei, consumatorul target în cazul lor este în faza de educare şi investiţia pentru construcţia nevoii cere resurse pe care criza economică le face foarte scumpe!

"Am vreo şansă în politică? Niciuna!"

Până acum, femeile au fost promovate de partide pentru că trebuie, pentru că aceasta este directiva europeană sau cine a răzbătut în acest domeniu chiar a crezut în ceea ce face?
Le admir mult pe femeile care au dat dovadă de pragmatismul necesar pentru a nu se lăsa îngenunchiate. Ştiu că preţul accesului la putere este foarte mare. Le admir pentru că fac ceea ce eu nu sunt în stare. Nu le invidiez pentru că ştiu ce sacrificii şi compromisuri implică lupta din “arena” politicii, indiferent de ţară.

Ce părere aveţi despre bărbaţii din politica de la noi?
Sunt câţiva oameni care au substanţă. Electoratul nostru nu-i merită. Ma recunosc în electoratul românesc. Nu-mi plac decât barbaţii care punctează doar în prezent. Fiecare popor are nevoie să-şi ducă crucea pentru a putea spera ridicarea la un alt nivel de influenţă.


Foto Arhiva EVZ. Monica şi Victor Tatoiu, la vot

Femeia Monica Tatoiu va mai avea ceva de spus in politică? Aţi mai candida la vreo funcţie?
Nu sunt o fiinţă înregimentabilă. Sunt încapăţânată. Nu ştiu să ţin un secret. Nu ştiu să ascult. Mă interesează mai mult viitorul decât prezentul. Când sunt încolţită prefer sinuciderea supravieţuirii. Am vreo şansă în politică? Niciuna!

STATISTICI

Din cele 16 ministere, doar unul este deţinut de o femeie, cel al Dezvoltării şi Tursimului, condus de Elena Udrea. Din cei 470 de parlamentari, doar 45, adică un procent de 9,5%, sunt femei. Proporţiile se schimbă uşor dacă vorbim separat de Senat şi camera Deputaţilor.

În Camera Superioară a Parlamentului au răzbătut doar opt femei. Restul de 129 de senatori sunt bărbaţi. În procente, femeile reprezintă în Senat doar 5,8%. 11% este însă procentul femeilor în Camera Deputaţilor. Din cei 333 de deputaţi câţi sunt acum, 37 sunt femei.

În Europa, media europeană are prezentaării femeilor în Guvern este de 25%, iar în Parlament de 24%, după cum relevă un studiu din august 2009 al Agenţiei Naţionale pentru Egalitate de Şanse între femei şi bărbaţi. Acelaşi studiu arată că în administraţia publică locală peste 80% din poziţiile de decizie sunt controlate de bărbaţi.

PORTRET

Monica Tatoiu este director general al Oriflame România începând din 1996. În decembrie 2009, într-un interviu pentru revista Unica, Monica Tatoiu dezvăluia că 2010 va fi ultimul an petrecut la conducerea companiei de cosmetice. Femeia care deţine cheia succesului în afaceri nu a reuşit să se impună şi în mediul politic.

A candidat în 2004, din partea Partidului Umanist din România - actualul PC - la funcţia de primar general al Capitalei. Tatoiu s-a remarcat şi ca membru al societăţii civile. În 1995 s-a numărat printre membrii fondatori ai Asociaţiei bursierilor români Fulbright. Are două doctorate, unul în filosofie, altul în matemtică, ambele la Universitatea "Al. I. Cuza" din Iaşi.

A lansat recent volumul "Politic (in)corect. Despre România, dar cu dragoste", în colaborare cu arhitectul Camil Roguski. În 2001 a fost desemnată femeia anului în politică şi afaceri de către grupul media RPG.

Sursa: Evenimentul zilei

Gropaniada lui Oprescu: Cum platesc bucurestenii un asfalt de 3000 de euro, de 17 ori mai piparat decat cel din Ungaria, cu 2000 euro mai mare decat a

Gropaniada lui Oprescu: Cum platesc bucurestenii un asfalt de 3000 de euro, de 17 ori mai piparat decat cel din Ungaria, cu 2000 euro mai mare decat asfaltul din Anglia, si de 3 ori mai scump decat cel din Irlanda

Sorin Oprescu a tras linie la sfarsitul gropaniadei, declarand ca majoritatea gropilor au fost astupate. Cu ce pret? Cu 3000 de euro metrul cub de asfalt. HotNews.ro a aflat tarifele din alte tari la asfalt cu proprietati similare celui utilizat la gropaniada din Capitala. Un reprezentant al Asociatiei Producatorilor de Asfalt din Ungaria a declarat pentru HotNews.ro: “3000 de euro pe metrul cub e un pret absolut ireal. Cred ca la voi cineva vrea sa se imbogateasca rapid”.

• Asfaltul minune folosit in cadrul gropaniadei lui Oprescu este de 3 ori mai scump decat cel mai scump asfalt din Anglia sau Irlanda, de 10 ori mai scump decat asfaltul autohton, cu aproape 1000 de euro mai scump decat asfaltul instant produs in SUA si de 17 ori mai scump decat asfaltul minune din Ungaria.

• Reprezentantii Primariei spun ca nu stiu care va fi nota de plata a gropaniadei si ca nu pot impune asfaltatorilor ce tip de asfalt sa foloseasca, dar ca au mai multe parghii pentru ca asfaltatorii sa nu umfle nota de plata finala.
  

Gropi in asfalt Foto: HotNews.ro

Inainte de a demara “gropaniada”, Sorin Oprescu a prezentat o noua solutie pentru asfaltarea gropilor, un nou tip de mixtura asfaltica. Acest asfalt-minune, dupa cum l-au denumit chiar reprezentantii municipalitatii, are caracteristici speciale, poate fi pus in gropi la temperaturi de -20 de grade, pe ploaie si cu un timp de intarire foarte scazut. Pretul acestui asfalt este foarte mare, 3000 de euro pe metrul cub, cifra confirmata da Sorin Oprescu intr-o emisiune Tv. “Fata de mixtura la rece care se foloseste de obicei pentru astuparea gropilor, acest material ajunge la 3.000 de euro”, a declarat Oprescu in cadrul unei emisiuni televizate.

Gropaniada lansata de Sorin Oprescu a vizat peste 100 de strazi dintre care, dupa cum a declarat chiar primarul general, doar 25% vor fi reparate pe banii asfaltatorilor, fiind vorba de strazi aflate in garantie. Restul, adica 75% din strazi, sunt reparate pe banii Primariei Capitalei, adica din banii contribuabililor.

• 1000 de euro, cel mai scump asfalt din Anglia. Pretul de 3000 de euro pe metrul cub de asfalt ridica mari semne de intrebare. Hotnews.ro a consultat mai multi producatori de asfalt din tara si din strainatate pentru a afla care sunt preturile. In Anglia, potrivit Asociatiei Producatorilor de Asfalt, cel mai scump produs costa putin peste 1000 de euro/metrul cub. Potrivit reprezentantilor asociatiei, acest asfalt nu este folosit pentru lucrarile edilitare ci doar “pentru vilele de milioane de lire sterline”. In schimb, asfaltul utilizat pentru reparatiile sau construirea de sosele este mult mai ieftin, preturile pe metrul cub de asfalt cu aceleasi caracteristici precum asfaltul-minune prezentat de Oprescu fiind intre 200 si 300 de euro.

• De zece ori mai scump decat asfaltul de productie interna. Producatori si comercanti de asfalt din tara au explicat ca, pe 2010, pretul asfaltului nu a fost batut in cuie, dar ca nu va creste cu mai mult de 15%. Pentru asfaltul special, despre care a vorbit si Primarul Sorin Oprescu, producatorii de asfalt au stabilit in 2009 preturi care variau intre 250 si 300 de euro pe metrul cub, adica de 10 ori mai putin decat pretul mentionat de primarul general. In schimb, Primarul Sorin Oprescu a declarat ca asfaltul special folosit pentru astuparea gropilor costa 3000 de euro metrul cub, in conditiile in care Alina Roman, sefa Administratiei Strazilor Bucuresti, a declarat intr-un interviu pentru Realitatea FM ca plombarea gropilor este o solutie temporara.

• Asfaltul instant din SUA mai ieftin decat asfaltul lui Oprescu. O solutie-minune de astupare a gropilor aparute in carosabil este produsa de o companie din SUA. Mixtura asfaltica produsa in SUA poate fi aplicata si la -40 de grade, in conditii de ploaie si este destinata pentru orice tip de asfalt. Mixtura botezata asfalt instant este comercializata si produsa si in Europa. Metrul cub de produs este comercializat la pretul de 2300 de euro. Produsul nu necesita nici un fel de liant si nu este necesara decuparea gropilor, asa cum se intampla cu asfaltarea gropilor din Romania. Detalii despre produs pot fi gasite aici.

• Asfalt instant de la irlandezi: 960 de euro cu tot cu transport. Daca asfaltul american pare cam scump, in Irlanda se produce un asfalt similar, dar mult mai ieftin. Este vorba de Ez Street, o mixtura asfaltica ce contine polimeri modificati. Potrivit producatorului, produsul poate fi utilizat in orice conditii meteo si pentru orice fel de reparatii sau asfaltari. Pretul? Cu tot cu transport pana in Bucuresti, costul pe metrul cub este de 960 de euro. Caracteristicile asfaltului instant din Irlanda pot fi vazute aici .

• 3000 de euro pe metrul cub e un pret absolut ireal. Asociatia Producatorilor de Asfalt din Ungaria a transmis pentru HotNews.ro preturile practicate de firmele din tara vecina pentru asfaltul cu caracteristici speciale. “Pretul mediu pentru acest tip de asfalt este de 170 de euro”, a declarat Gergely Roman, reprezentantul asociatiei din Ungaria. Cat despre asfaltul de 3000 de euro acesta a spus urmatoarele: “3000 de euro pe metrul cub e un pret absolut ireal. Cred ca la voi cineva vrea sa se imbogateasca rapid”

Asfaltul-minune folosit si in mandatul lui Lis. Surse din cadrul Primariei Capitalei au mai explicat pentru HotNews.ro ca asfaltul-minune care poate fi turnat la temperaturi de -20 de grade Celsius si pe suprafete umede nu reprezinta o noutate si a mai fost folosit si pe vremea primarului Viorel Lis. Asfaltul-minune nu a rezistat si a fost maturat din gropi la prima ploaie.


Asfaltatorii pun in gropi ce vor

Alina Roman Foto: AGERPRES

Alina Roman a explicat pentru HotNews.ro care este circuitul banilor de la bugetul Administratiei Strazilor Bucuresti la asfaltatori. Potrivit sefei de la ASB, asfaltatorii intocmesc un plan, asfalteaza si apoi factureaza cantitatile de asfalt folosite si in final sunt platiti.

“Fiecare lucrare este apoi receptionata si certificata atat de un consultant independent, cat si de un specialist din cadrul Administratiei Strazilor”, a explicat Alina Roman. Sefa ASB a mentionat ca fiecare operatiune facuta de asfaltatori este supravegheata de inspectorii sai. Ea a dat asigurari ca exista mai multe filtre astfel ca asfaltatorii nu pot factura decat asfaltul pe care l-au pus pe strazi si nu pot umfla cantitatile utilizate.

Primarul Capitalei a declarat la intalnirea cu asfaltatorii de miercuri, 17 februarie, ca doar 25% din cele peste 100 de strazi prinse in gropaniada sunt in garantie, drept urmare pentru aceste strazi costurile astuparii gropilor sunt suportate de constructor. Pentru restul strazilor, factura este platita din bugetul Capitalei.

Despre asfaltul-minune, Alina Roman a mai explicat ca fiecare asfaltator foloseste mixtura asfaltica pe care o doreste. “Eu nu pot sa ii impun ce sa foloseasca, dar acesta mixtura asfaltica reprezinta o solutie temporara pana cand se toarna un covor asfaltic permanent”, a mai declarat Alina Roman. Cat despre costurile gropaniadei initiate de Sorin Oprescu, Alina Roman a declarat pentru HotNews.ro ca va face publice toate datele.

Despre costurile si calitatea asfaltarii gropilor din Bucuresti a vorbit si Sorin Oprescu in conferinta de presa ce a urmat intalnirii de saptamana trecuta cu asfaltatorii: "Va rog sa nu ma duceti catre teoria 'ce multi bani se cheltuiesc'! Da, se cheltuiesc. O sa avem timp dupa ceea sa discutam cauzele. Despre simpozionul cat de buna calitate, va veni si ala”.


Cum si-a urmat Oprescu punct cu punct media-planul pentru Gropaniada

HotNews.ro a publicat miercuri, 17 februarie, un articol in care am redat integral discutia dintre Oprescu si asfaltatori. Din discutie a reiesit ca primarul le cerea asfaltatorilor sa i se alature intr-o actiune mediatica botezata gropaniada prin care incerca sa contracareze criticile presei legate de modul in care se asfalteaza gropile din oras.

Pasul unu: In inregistrarea publicata miercuri, 17 februarie, Oprescu le-a cerut asfaltatorilor sa ii puna la dispozitie o lista pe care urma sa o prezinte la televizor. “O sa vreau si eu o lista, ca sunt convins ca diseara o sa ma ia pe telefon si nimic nu impresioneaza mai mult decat daca am in fata lista cu toate strazile unde se incepe lucrarea si asa mai departe”, le-a cerut Oprescu asfaltatorilor. In aceeasi seara, primarul a fost prezent la o emisiune pe Realitatea Tv unde a prezentat lista.

• Pasul doi: “Ei vor sa vada ca ma rastesc la asfaltatori, ca ma rastesc la drumari, ca toti sunt neseriosi. Sa vada ca, dom'le, i-a luat primaru'... Nu am obiceiul asta, putem sa ii dezobisnuim si de aceasta idee.”, le mai transmitea Oprescu asfaltatorilor. Si acest pas a fost urmat cu sfintenie. In fiecare zi Oprescu i-a convocat pe asfaltatori la Primarie si in fiecare zi s-a rastit la ei, spunandu-le ca este nemultumit de stadiul gropaniadei.

• Pasul trei: “Ei vor sa vada sange pe pereti”, mai spunea Oprescu in discutia cu usile inchise purtata cu asfaltatorii inaintea gropaniadei. A fost si sange pe pereti, unii dintre asfaltatorii au fost amenintati ca li se vor sista contractele si vor ramane fara banii de la Primarie. “Dacă nu terminăm până sâmbătă dimineaţa, vă voi imputa toate plângerile pe care le am la birou”, a declarat Oprescu in timpul unui comandament de gropaniada. Prima firma pusa pe lista neagra si amenintata cu desfacerea contractului este Euroconstruct, companie despre care presa a relatat ca este apropiata de PDL.

La intalnirea de saptamana trecuta dintre Oprescu si asfaltatori in urma careia HotNews.ro a publicat continutul discutiilor intre primar si reprezentantii companiilor au partcipat directorii urmatoarelor firme care au contracte cu Primaria: SC. Tehnologica Radion SA, SC. Eurovia, SC. Delta, SC. Strabag, SC. Euroconstruct Tranding SRL, SC. Han Group, SC. Sorocam, SC. Search Corporation. Aceste companii sunt si cele care se ocupa de gropaniada lui Oprescu. HotNews.ro a solicitat oficial contractele de asfaltari, reparatii, intretineri si orice alt contract legat de asfaltari incheiat de aceste societati si administratia Capitalei. Pana in prezent nu am primit nici un raspuns.

Sursa; Hotnews

Ioan Davidoni, inventator: Romania pierde miliarde de euro din cauza nefinantarii inventiilor

Romania pierde sute de miliarde de euro din cauza faptului ca nu plateste actele necesare brevetarilor inventiilor si protejarii acestora pe plan international, ideile romanilor fiind furate si puse in practica de altii, sustine, intr-un interviu acordat Agerpres, electronistul Ioan Davidoni, unul dintre cei mai prolifici inventatori romani de dupa Revolutie.

• "Doar la una dintre inventiile mele, cea care se refera la folosirea ingrasamantului magnetic in agricultura, Romania a pierdut peste 800 de milioane de euro, pentru ca nu am avut banii necesari pentru brevetare la OSIM si lansarea pe piata internationala, ca marca protejata. Ideea va intra in circuitul mondial, cat de curand, chiar daca nu va pleca de la noi. Romania va pierde meciul acesta pentru ca nu am beneficiat de finantarile necesare la timp. Au venit pentru toate inventiile mele persoane din strainatate. Dupa doua - trei luni, au aparut in tarile lor. Practic, se fura ideea si se aplica, pe scara larga, dincolo. Daca noi nu ne putem breveta international, asta se va intampla cu toate inventiile noastre", afirma acesta.

• Ioan Davidoni a fost medaliat cu aur si argint la cele mai importante Saloane de Inventica din lume (Geneva sau Bruxelles). El este creatorul ingrasamantului magnetic, un produs de care spune ca "ar fi interesate toate statele, pentru ca toate au agricultura, iar produsul meu nu este toxic, nu este agresiv asupra plantei sau al consumatorilor legumelor si fructelor folosite in alimentatie. Este vorba despre niste cristale pe care le utilizez din pamanturi rare, iar acest tip de pamant special pe care-l folosesc eu este de cea mai buna calitate in Romania. Ceea ce folosesc eu este unic pe Glob. Mai exista si in zone din Rusia sau America. Se credea ca acelea sunt cele mai pure, dar cel de la noi are o puritate de peste 98%. Americanii sustin ca este una dintre cele mai mari descoperiri pentru agricultura, din ultimii 2.000 de ani."

Ioan Davidoni considera ca solutia trebuie sa vina din partea Guvernului, prin Ministerul Educatiei, Cercetarii si Inovarii, care ar trebui sa se autosesizeze automat cand se lanseaza astfel de inventii cu impact major.

El a dat exemplul mai multor state, care stiu sa ii apere si sa ii rasplateasca pe inventatori. Davidoni spune ca, in Filipine, un inventator primeste de la stat 250.000 de euro pentru inventie, statul devine proprietarul inventiei, iar din vanzarea ulterioara a produselor mai primeste un anumit procent pe tot timpul exploatarii inventiei. La fel se procedeaza si in Coreea, Taiwan, dar si in alte tari.

Sursa; Hotnews

Radiografia banalului comunism premiat cu Nobel

Liviana Mustafa

Duminică, 28 Februarie 2010

După ce Premiul Nobel pentru Literatură i-a fost acordat Hertei Muller, anul trecut, s-au ridicat voci care au criticat această alegere, întrucât o vedeau motivată de anumite considerente politice.

"Aveau dreptate", consideră Costică Brădăţan, profesor de filosofie la Universitatea Texas Tech din Statele Unite. "Cred, însă, că aveau dreptate din alte motive: lucrarea Hertei Muller nu este politică într-un mod superficial, ci într-un sens profund al literaturii pe care o creează pornind de la experienţele pe care le-a trăit personal", consideră Brădăţan.

Teroarea poate fi teribil de banală, complet lipstită de romantism, fără însă a înceta vreodată. Teroare este când poliţia secretă îţi convinge cel mai bun prieten să-i dea informaţii despre tine, când obiectele din cameră încep să-şi schimbe locul când nu eşti în preajmă ... În nuvela premiată cu Nobel a Hertei Muller, teroarea statului se află în cele mai banale detalii.

O imagine a comunismului de România, prea puţin spectaculos pentru a fi ilustrat frecvent în lucrări de referinţă, însă o formă înfricoşătoare de teroare este reprezentată magistral şi experimentată de Herta Muller, premiată cu Nobel pentru Literatură către finele lui 2009.

O recenzie a lucrării a fost realizată de profesorul Costică Brădăţan, de la Universitatea Texas Tech din SUA, publicată în urmă cu câteva zile în ediţia ziarului The Globe and Mail.

Profesorul Brădăţan, doctor în filosofie, a plecat din România în 2001, pentru a continua studiile şi a profesa la universităţi de prestigiu din Europa şi SUA, unde studiile sale se concentrează pe cultura europeană, de la filosofie şi literatură, până la film. Întrebat despre modul în care se prezintă sistemul de valori în România, Brădăţan consideră că ideea de intelectual român este profund afectată de spectacolul deplorabil al societăţii, de "bufonii politici" care ajung să izoleze adevăratele valori intelectuale.

"Teroarea nu este nimic daca nu este spectaculoasă",
Costel Brădăţan

În lucrarea Hertei Muller, esteticul şi politicul fuzionează într-un fel în care unul nu poate fi înţeles în absenţa celuilalt. Uneori “a spune adevărul” poate fi un gest politic distinct, iar în lucrarea Hertei Muller atât “a spune”, cât şi “adevărul”, sunt atât de importante încât, într-un fel, faptul de a povesti înseamnă a spune adevărul. Este, aşadar, extrem de important să se prezinte dezastruoasa istorie a secolului XX european.

Mulţumită lucrărilor lui Soljeniţîn şi ale altora asemenea, cititorul occidental s-a familiarizat cu una dintre cele mai crude imagini ale Uniunii Sovietice staliniste. La celălalt capăt al spectrului totalitarist, datorită unui Havel, Kundera, Milosz sau Kertesz, există o anumită înţelegere în ceea ce priveşte situaţia din Cehoslovacia, Polonia sau Ungaria unde existenţa şi persistenţa unei puternice culturi disidente a împiedicat conducerea comunistă din fiecare dintre aceste state să devină excesiv de opresivă.

Prin contrast, prea puţine lucrări literare sunt astăzi disponibile în Occident pentru a reprezenta mix-ul curios de depresie, absurditate, cruzime şi nonsens care devenise România lui Ceauşescu. Există această percepţie de natură literară romantică, greşită de altfel, conform căreia teroarea trebuie să fie întotdeauna impresionantă, întotdeauna de temut şi în mod pertinent Luciferică.

Cu alte cuvinte, teroarea nu este nimic dacă nu este spectaculoasă. Cu toate acestea, în realitate se întamplă foarte rar ca lucrurile să stea astfel. Citându-l pe Czeslaw Milosz, care formulează excelent în The Native Realm, “Teroarea ... nu este monumentală, este abjectă, are motive ascunse, distruge fibra societăţii umane şi schimbă relaţiile a milioane de indivizi în posibilităţi de şantaj. Teroarea poate fi mediocră, stupidă chiar însă întotdeauna omniprezentă".

Teroarea poate fi teribil de banală, complet lipsită de romantism fără însă a înceta vreodată. Teroare este când poliţia secretă îţi convinge cel mai bun prieten să-i dea informaţii despre tine, când obiectele din camera ta încep să-şi schimbe locul când tu nu eşti în preajmă, când reprezentantul poliţiei secrete care te interoghează îţi spune, chiar înainte de a părăsi biroul după un interogatoriu de o zi, că accidentele se întamplă sau când prietenii tăi încep să comită, destul de neprofesional sinucideri aranjate.

Tocmai pentru aceasta, lucrarea Hertei Muller este atât de importantă. Scoate la iveală, cu o precizie chirurgicală, faţa mediocră, însă sinistră, a totalitarismului european, care reprezintă un capitol niciodată explicat suficient. Nuvelele ei documentează fricile şi anxietăţile unei lumi întoarse pe dos, o lume în care poliţia secretă nu te ucide neaparat, dar se joacă cu viaţa ta suficient de mult pentru a te face să-ţi pierzi minţile.

"Securitatea era disfuncţională, coruptă şi în cele mai multe cazuri incompetentă. Însă avea o putere uriaşă şi înfricoşătoare care compensa pentru lipsa de profesionalism",
Costel Brădăţan

Consideraţi "Întâlnirea", o nuvelă despre un drum cu tramvaiul, un drum cu tramvaiul de 214 de pagini. Firul narativ îşi croieşte încet şi laborios drum printr-o reţea complexă de flashbacks, reamintiri şi divagări, într-o încercare de a oglindi itinerariul sinuos al tramvaiului prin oraş.

Dacă pare destul de simplu să-ţi dai seama cum începe călătoria, finalul acesteia este confuz pentru că în ultimele pagini, firul narativ pare să se topească într-un curent de halucinaţii şi gânduri disparate. Personajul principal/narator se îndreaptă către întâlnirea-interogatoriu stabilită cu reprezentantul Securităţii, dar până la sfârşitul poveştii nu suntem deloc siguri că va reuşi să-l vadă – a se înţelege să-l vadă aflându-se încă într-o stare de normalitate din punct de vedere mental.

Şi aceasta pentru că nuvela poate fi înţeleasă şi ca o călătorie spre nebunie. Mai ales, considerând că ultima propoziţie este o referinţă la pierderea minţilor: “Secretul este nu înnebuneşti.”

Naratorul anonim este o scriitoare aspirantă şi tocmai acest lucru atrage atenţia Securităţii. Proaspăt divorţată, angajată a unei fabrici de confecţii, se decide “să se căsătorească cu un Occidental”, chiar dacă nu exista niciunul prin preajmă. Metoda ei de a-i invoca este însă cu siguranţă originală: îşi scrie numele şi adresa pe bileţele, adăugând scurte mesaje (Căsătoreşte-te cu mine, ti aspetto) pe care le strecoară în buzunarele costumelor pentru bărbaţi care se îndreaptă spre Italia: “Primul italian care răspunde va fi acceptat”.

Când este concediată, angajatorul vine cu o explicaţie la fel de fantezistă: biletele ei sunt considerate “prostituţie la locul de muncă”. În orice caz, încheierea acestei activităţi este numai începutul unor probleme care par fără sfârşit cu Securitatea: “Copacul (de la fereastra biroului agentului securist) trebuie să fi crescut cu lungimea unui braţ de la primul meu interogatoriu.”

Totul gravitează acum în jurul investigaţiilor şi viaţa ei se împarte între timpul petrecut cu agentul şi timpul petrecut în absenţa acestuia. “A fi citată” devine un fapt rutinier, o problemă a definirii individuale: “Eu însămi nu sunt nimic în afara faptului de a fi citată la interogatoriu”.

Securitatea nu caută neapărat să citeze pe toată lumea, dar să creeze impresia că o face. A nu se înţelege neapărat că Securitatea se pricepea în mod particular să instaleze starea de teamă. Precum toate celelalte organisme din România comunistă, Securitatea era disfuncţională, coruptă şi în cele mai multe cazuri incompetentă (în 1989 n-a reuşit nici măcar să însceneze o lovitură decentă). Însă avea o putere uriaşă şi înfricoşătoare care compensa pentru lipsa de profesionalism.

Dosar de 900 de pagini

Herta Muller a experimentat personal această putere arbitrară în anii 80, când se afla în mâinile Securităţii. Descrie experienţa cu detalii care îţi taie respiraţia într-o colecţie de eseuri autobiografice Der König verneigt sich und tötet (The King Bows and Kills, nedisponibilă în limba engleză).

Ani mai târziu, când arhivele fostei poliţii secrete au fost deschise, avea să afle cât de interesant fusese cazul ei pentru Securitate: dosarul ei conţinea mai mult de 900 de pagini, cam tot câte le dedicase ea lor. Acest fapt este cu atât mai ironic cu cât, până cu câteva luni în urmă, Herta Muller era complet ignorată de intelectualitatea literară din Romania, deşi cea mai mare parte dintre lucrările ei sunt despre România şi prima ei carte a fost publicată în ţară.

De exemplu, într-o recentă lucrare de critică istorică a literaturii române, o lucrare de 1.500 de pagini, numele ei nu este niciodată menţionat. În timpul regimului lui Ceauşescu, cu câteva excepţii doar, scriitorii români erau mai degrabă un grup de “oameni cuminţi”: cei mai mulţi nu se deranjau să intre în confruntare deschisă cu Securitatea, preferând să se dedice altor tipuri de poveşti. De aceea, o lecţie care se poate învăţa din povestea Nobelului acordat Hertei Muller este că se cere talent literar pentru a produce literatură veritabilă.

Liviana Mustafa,
Strada32.com - comunitatea a românilor profesionişti de pretutindeni


Sursa: Evenimentul zilei

Dependentul de cola: omul care rade 2,5 litri de suc pe zi

Andreea Strachină

Duminică, 28 Februarie 2010

NEMAIVĂZUT. Mihai e un Setilă al vremurilor moderne, nu se culcă până nu-şi soarbe sticla de cola până la ultima picătură. Teodor suferă şi de un alt viciu: dependenţa de fitness.

Mihai nu-şi bagă nimic în venă, dar are pupilele mărite şi clipeşte prea des ca să nu te enerveze. Nu-şi fierbe heroina în linguriţă, nu trage cocaina pe nară, dar tot un ciudat rămâne. Mihai e dependent de... cola.

E student la master în Olanda şi are puterea să-şi recunoască viciul: „Consum o sticlă de 2,5 litri pe zi, uneori chiar trei litri”. Pentru Mihai, paharul de cola este Graalul înzestrat cu puteri miraculoase. Prin ochelarii cu ramă neagră, pupilele îngălbenite cerşesc cola. Încearcă să se vindece, iar când ne-am întâlnit, a comandat o bere, contra propriei naturi.

Un alt tip de rătăcit al sorţii este Teodor, exponentul dependent de muşchi, de fitness şi de suplimente nutritive. O namilă care predă engleza la un liceu din Capitală. Admite că e o formă de narcisism ceea ce face el. Bărbatul de 1,81 metri înălţime şi 95 de kilograme îşi toacă un lighean de legume. Se pregăteşte de cină.

Cei doi sunt exemplele dependenţilor atipici. Viciul i-a subjugat într-un mod asemănător cu ceea ce păţesc drogaţii. Creierul le comandă să-i ofere doza zilnică de stimulente, fiecare are câte un pitic ascuns, care i-a supus ca pe nişte sclavi.

Bea cola zilnic, din 2007

Mihai Borcan, Mihăiţă pentru amici, îşi face masterul în Olanda. Are 24 de ani, dar cearcăne ca la 40. E agitat. E în sevraj, nu mai băuse cola de 24 de ore. Trăgea nădejde să-l calmeze berea. Când vine berea, o apucă cu ambele mâini. Din cauza tremuratului. „Parcă suntem într-o sectă, toţi colegii cu care lucrez pe tehnic beau cola”, se dă singur în vileag. „Recunosc, niciunul nu se ridică la nivelul meu”, se laudă. Nici prin cap nu-i trece să se lase. „Cât am stat în Regie, mă duceam la non-stop dacă rămâneam fără cola”, mărturiseşte Mihai.

În România obişnuia să bea trei litri pe zi. Blestemă începuturile şi pe colegul de cameră, de la care a luat microbul. Azi e insomniac. Stă treaz cu zilele şi munceşte. „O sticlă nu rezistă mai mult de o zi. Dacă am luat-o dimineaţa, o beau până seara. Dacă o iau seara, o beau până la culcare”, se amuză, pufăind din ţigară.

„Licoarea” cu bulbuci îi tine şi de foame. „Savurez senzaţia pe care mi-o dau glucidele, aşazisul «sugar-rush»”. A făcut un calcul. Cât ar economisi dacă s-ar opri din a bea cola. Rezultatul nu i s-a părut convingător: „Un milion şi ceva pe lună dacă nu beau deloc”.

Probleme grave cu ficatul

Îi e sete încontinuu. Îşi comandă a doua bere. Zice că, după doi ani de băut câte o sticlă pe zi de cola la 2,5 litri, a avut probleme grave cu ficatul. Totul pornise de la un control la dermatolog, din cauza unor erupţii „dubioase”, şi i s-a recoltat şi sânge.

Trei luni a fost nevoit să ia câte două tipuri de pastile. Are 95 de kilograme la 1,90 înălţime. A început să se îngraşe de la sfârşitul anului trei de facultate, odată cu stresul cotidian şi cu responsabilităţile. „Băutul colei nu m-a îngrăşat neapărat, dar sigur m-a împiedicat să slăbesc”, povesteşte Mihai. Când a început facultatea, avea cam 80 de kile. S-a menţinut până a pus gura pe cola. Explicaţia medicului a fost limpede.

Dependenţa de cofeină mă reşte doza de calciu eliminată prin urină. La 12 căni pierzi 20 de miligrame de calciu, de aici şi problemele cu clipitul şi cu tremuratul. Tipul parcă intră în fibrilaţie. E puţin inconştient, recunoaşte asta, dar spune că nu se va lăsa până nu va avea probleme mari cu sănătatea. Deocamdată, templul său, propriul trup, încă se mai ţine.

Dependent de fitness, la 46 de ani

Pe sub costumul bej, bărbatul de 46 de ani, fost boxer, ascunde un pachet de muşchi. Teodor Oreste vorbeşte despre munca lui ca despre o sculptură de-a lui Michelangelo. Se îndoapă cu suplimente nutritive. O pudră cu concentrat proteic, din care este scoasă grăsimea, mixată cu apă. „Toată lumea vrea să arate bine”, spune fostul boxer.

Îşi priveşte bicepsul cu admiraţie. A cochetat în urmă cu 11 ani cu culturismul. Tot atunci a încercat pentru prima oară steroizii. Zice că de cei „naturali” n-are de ce să se teamă, iar suplimentele nutritive au devenit extrem de performante, fără efecte secundare.

Cinci zile din şapte trage de fiare la sală. Zilnic, câte o oră. E obsedat să arate bine şi recunoaşte acest lucru. Nu iese din casă dacă nu arată impecabil. Aşa se explică şi obsesia cu fitnessul: nu efortul fizic îl stimulează, ci dorinţa irezistibilă de a-şi menţine frumuseţea.

„Dacă mi se dă programul peste cap şi nu ajung la sală, nu intru în depresii, dar devin nervos, am o angoasă”, explică Teodor. Astfel că a devenit o maşină: opt ore de somn obligatoriu, antrenament, trei mese şi trei pilule nutritive. „Mă droghez cu chestii bune”, încheie Teodor precipitat.

PĂREREA SPECIALISTULUI

Cola provoacă alergii şi angoasă

În băuturile cu cola se regăsesc cofeina şi zahărul. Prima dă dependenţă. Este numită de medici drog psihoactiv, care produce stări de angoasă, iritaţie, somnolenţă, bătăi rapide ale inimii. Alţi aditivi folosiţi în astfel de racoritoare măresc riscul alergiilor.

În România, nu există niciun studiu despre consumul excesiv de cola sau de suplimente nutritive. În anul 2009, directorul medical al Institutului de Endocrinologie „Parhon”, Daniel Grigorie, a trebuit să găsească explicaţia unei distrofii musculare: „Rezultatele hormonale erau complet anormale.

Am citit pe internet studiile americanilor şi mi-am dat seama că era vorba despre un exces de sport, în prostie, care a dus la deshidratare. Băiatul voia muşchi, cu orice preţ”. Specialiştii îi văd pe cei obsedaţi de fitness, de suplimente şi de cola ca fiind „trăsniţi”.

Sursa: Evenimentul zilei

Mel Gibson: Hollywood-ul animalelor aparţine unui român

La porţile Romei, în localitatea Aprilia, se află parcul zoologic „Parco Zoo delle Star", pe care faimosul actor Mel Gibson l-a denumit „Hollywood-ul animalelor”.

Acolo se află peste 100 de specii de animale, unele foarte rare, iar altele protagoniste în filme de succes: tigrul din „Sandokan”, cimpanzeul din „Bingo Bongo” sau pantera din „Patimile lui Cristos”. Proprietar este românul Daniel Berquiny, cunoscut şi apreciat de către cei mai mari regizori, producători şi actori de cinema.

Daniel Leibovici Berquiny s-a născut în urmă cu 60 de ani la Bucureşti, într-o familie care practica arta spectacolului de circ de cinci generaţii.

A intrat de mic copil în lumea spectacolului de circ, iar talentul său a fost premiat cu medalii de aur. „Făcând parte dintr-o familie care trăieşte în lumea circului de multe generaţii am intrat şi eu, inevitabil. La doar 15 ani, am fost premiat în Mongolia cu medalia de aur la festivalul internaţional de circ, apoi următorii ani fiind atracţia principală în cadrul circului Mille e una notte ai celebrilor Liana, Nando e Rinaldo Orfei. Aici am fost premiat cu medalia Trapezul de aur”, povesteşte românul.

Viaţa l-a purtat pe român în Italia, unde s-a stabilit definitiv în 1980. Aici s-a reprofilat. „A fi acrobat de circ înseamnă să fii tânăr, în maximum de forţe. Majoritatea celor care trăiesc în lumea spectacolului de circ, după vârsta de 30 de ani, trec de la acrobaţie la dresaj. E o etapă normală. Eu mă simt tânăr, în depline forţe, dar performanţa are limita ei de vărstă. Aşa am gândit şi eu şi în momentul în care m-am hotărât să rămân în Italia, am început să mă dedic animalelor. Secretele dresajului le primisem de mic copil de la familia mea, urma ca doar să mă perfecţionez.”

"Tigrii mei au jucat în Sandokan"

Daniel Berquiny a cumpărat cu mulţi ani în urmă, o veche carieră de piatră abandonată, situată între localităţile Aprilia şi Fossignano, care se întinde pe circa trei hectare şi pe care a transformat-o într-un paradis al animalelor. În prezent, vechia carieră este plină de vegetaţie, copaci şi flori. „Parco Zoo delle Star” are însă o particularitate: în afara faptului că există peste 100 de specii rare de animale, se pot întâlni adevăraţi protagonişti din filme celebre.

”Cine vizitează parcul poate întâlni tigrii prezenţi în filmele din Snadokan sau La tigre e la neve a lui Roberto Benigni, pantera din Patimile lui Cristos al lui Mel Gibson, cimpanzeul Tanga, coprotagonist cu Adriano Celentano în filmul Bingo Bongo, ratonul din Ti amo in tutte le lingue del mondo al lui Leonardo Pieraccioni, întregul zoo din Natale in Crociera semnat Neri Parenti, papagalul Ara din „Grande Fratello şi lista poate continua. Acestea sunt câteva exemple mai semnificative dar sunt multe, foarte multe filme şi spectacole unde am participat cu animalele mele.”

Românul este mereu solicitat de către producătorii şi regizorii de film pentru că talentul şi măiestria pe care le dovedeşte sunt recunoscute.

„Nu e totul să lucrezi cu animalele, ci trebuie să anticipezi mereu ce reacţii vor avea pe scenă sau în faţa camerelor de luat vederi. Tocmai de aceea, regizorii cu care am lucrat mi-au cerut mereu sfaturi şi au ascultat părerile mele. S-au comportat mereu ca nişte adevăraţi profesionişti, mi se adresau mereu cu maestro şi adaptau scenele în funcţie de recomandările pe care le făceam. M-au considerat mereu un adevărat consilier.”

Daniel a insistat să ne descrie latura psihologică a raportului său cu animalele. „Un bun dresor trebuie să intre în psihicul animalelor. Să ştie să le domine în primul rând din punctul ăsta de vedere. Chiar şi pe scenă sau la filmări au capriciile lor, au toanele lor. Îmi amintesc cum într-o filmare, la Natale in crociere, Michelle Hunzicher i-a râs în faţă unui cimpanzeu, nebănuind că animalul are o anumită sensibilitate şi nu va mai colabora. A trebuit să-mi pun toată măiestria în joc pentru a convinge cimpanzeul să colaboreze la acea scenă. La fel şi în cazul ratonului cu care a filmat Pieraccioni. E un animal drăguţ dar dacă nu ştii să te comporţi cu el, muşcă şi zgârie teribil.”

În timpul pregătirilor pentru filmul Sandokan

Pericole la fiecare secundă

Nu au lipsit nici momentele de mare risc pentru dresorul român, una dintre ele fiind în India, pe când pregătea tigrii pentru filmările din seria Sandokan. „În timpul unui antrenament, masculul m-a trântit la pământ şi era pe punctul de mă face bucăţi, sub ochii fiului meu, care avea 8 ani pe atunci. Am reacţionat imediat, luându-l la pumni, altfel nu ştiu ce s-ar fi putut întâmpla. S-a cuminţit imediat, dar pericolul a fost maxim.”

Din cadrul parcului său nu lipsesc şerpii, crocodilii, zebrele, urşii sau păsările exotice. Majoritatea au fost protagoniste în spectacole sau filme. Ultimul proiect al românului este participarea la emisiunea Ciao Darwin. „Am şi lupi cu care am participat alături de Terence Hill în serialul Don Matteo sau Chiara e Francesco al lui Fabrizio Costa. În afara filmelor şi serialelor am participat la diferite emisiuni TV. Unul dintre tigrii mei l-au îngrozit pe Leo Gullotta în celebra emisiune Scherzi a parte. Lista este foarte lungă, acestea fiind doar câteva exemple. Ca ultimă propunere pe care am avut-o zilele acestea este participarea împreună cu unele animale la emisiunea Ciao Darwin. Suntem însă doar în faza discuţiilor preliminarii despre scenografie, posibilităţile animalelor şi acordul cu producătorii.”

Daniel Berquiny îşi explică succesul, nu datorită doar talentului său, ci, în primul rând, dragostei pe care poartă animalelor. Este mereu preocupat pentru sănătatea lor, modul de alimentaţie sau spaţiile în care trăiesc. Colaborează cu o echipă de trei medici veterinari, specializaţi în terapia animalelor exotice, care a realizat anul trecut o intervenţie considerată unicat în lume.

„În parc am o leoaică, Elsa, ce suferea de dublă cataractă şi care era foarte agitată din cauza problemelor de vedere, era înfricoşată şi suferea enorm. Doi medici veterinari oftalmologi, cu care colaborez mereu, au realizat o intervenţie chirurgicală unică în lume, fiindu-i inserite animalului lentile speciale care i-au redat vederea şi i-au oferit o viaţă normală. Asta s-a întâmplat la începutul lunii decembrie a anului trecut, iar acum leoaica se simte perfect şi se comportă normal. Datorită cataractei slăbise foarte mult pentru că nu se alimenta corespunzător. Din fericire, intervenţia a fost reuşită iar acum se comportă normal faţă de grupul de lei în care a fost introdusă.”

Românul este considerat nu doar un dresor de animale, ci un adevărat maestru în arte circului. A colaborat şi a dat sfaturi unor actori importanţi din teatru şi spectacol. „Nu m-am specializat doar pe dresajul animalelor, pentru că în lumea filmului şi a showbiz-ului trebuie să fii complet pentru a rezista. Am interpretat câteva roluri în film alături de mari actori, iar în Italia am fost solicitat să dau unele sfaturi pentru interpretări mai speciale. Am avut astfel ocazia să lucrez cu Lorela Cucarini, Carmen Russo sau Massimo Ranieri. Chiar dacă ei erau vedetele, nu se sfiau să mi se adreseze cu maestro”.

L-am întrebat pe Daniel Berquiny dacă a câştigat mulţi bani de pe urma carierei sale. „Mulţi cred că poţi câştiga fabulos, pentru că lucrezi cu lumea cinematografiei de vârf. Este adevărat că se învârt mulţi bani, dar eu am foarte multe cheltuieli cu întreţinerea animalelor. Cu un tigru filmezi trei zile pe an poate, dar trebuie să-l hrăneşti şi să-l îngrijeşti zilnic. Un tigru sau un leu mănâcă la o masă circa 70 de kilograme de carne, reptilele trebuie să aibă temperatură constantă, cimpanzeii o climatizare particulară. Să nu mai vorbim despre facturi şi despre taxele către stat. Am mulţi angajaţi, majoritatea români, pe care trebuie să-i plătesc. Cea mai mare satisfacţie pentru mine nu e cea materială, ci faptul că pot trăi în lumea spectacolului, a marilor actori şi regizori şi că sunt apreciat şi solicitat de către ei. Celebrul actor şi regizor Mel Gibson mi-a spus că ceea ce face eu aici e unic şi că pot considera acest loc Hollywood-ul animalelor ... E ceva, nu?”

Ce planuri de viitor are Daniel Berquiny?

Parcul pe care îl gestionează împreună cu soţia este deschis publicului şi se pot organiza tot felul de spectacole. „Oricine doreşte poate să viziteze parcul. Eu sunt mereu la dispoziţia vizitatorilor, le dau explicaţii, le povestesc despre fiecare animal în parte şi nu de puţine ori mai fac şi câte o reprezentaţie de dresură. Aici, copiii au o sală mare unde sunt instalate jocuri, există şi un mic restaurant. Se poate petrece o zi minunată. Avem şi cai din rasă pitică care pot fi călăriţi de copii şi unde fiica mea este vedeta. De foarte mică a început să-i călărească, iar acum ştie să facă tot felul de acrobaţii.”

„Azi nu mai poţi să-ţi faci planuri de viitor. E totul atât de nesigur. E greu să mai ai un vis. Deşi am 60 de ani, mă simt încă foarte tânăr, mai ceva ca unul de 40. Voi colabora cu producătorii de film şi televiziune, voi participa încontinuare la diferite reclame, voi avea grijă de animalele mele şi în primul rând de familie, la care ţin cel mai mult.”

„Parco Zoo delle Star” este situat în localitatea Aprilia, Via Lambro, 20

Andi Rădiu, corespondenţă din Italia

Sursa: Evenimentul zilei

Dau gripă cretină pe gripa porcină

Scrisoarea lui Gigel către Guvern

Dragă Guvernule,

Află de la mine că sunt bine sănătos şi că sper că te gândeşti la mine aşa cum mă gândesc şi eu la tine, că nu am sărit nicio masă, nu am sărit niciun gard, nu am deranjat-o cu absolut nimic pe tovarăşa, pardon doamna învăţătoare, că m-am purtat cuviincios cu toţi colegii mei, mai puţin cu um­flatul dintr-a Xlll-a C care ne aduce et­no­botanice şi care, deşi toate promp­­teristele de la televizor spun că s-au ieftinit acum, când sunt pe cale să de­vină ilegale, el a urcat preţul, de ne ies ochii din orbite fără să mai apelăm la salvie sau sare de baie.
În rest, părinţilor le-am trimis de ase­menea o ilustrată, nu le-am spus prea multe cuvinte pentru că îi ştiu cam prinşi cu forţele de muncă. Mama lu­cra la privat şi a dat-o afară patronul, până se pune din nou pe picioare, cică atunci când îşi revine retailul în România. Nu prea am înţeles eu cum vine cu retailul, dar tare bine seamănă cu retardat şi uneori mă gândesc că biata mama trage ponoasele de pe urma mea, că şefu-său mă consideră vreun întârziat mintal. Iar pe tata, poli­ţist, nici atât nu am vrut să-l deranjez. E una-două în libere de la serviciu, concediu forţat, cică a crescut numă­rul de infracţiuni şi se încearcă o nouă metodă de prindere a delicvenţilor, tâlharilor, criminalilor etc.: prin satelit. Lui taică-miu şi colegilor săi nemai­ră­mânându-le, după cum pe Internet am citit, decât să devină eroi de reality-show-uri, pălmuindu-se cu talent ba cu câte o profesoară gureşă, ba în săbii ninja să se întreacă cu câte un pompier căruia iubita şi Dumnezeu - nu ştiu exact în ce ordine - i-au luat minţile de gelozie.
Nu m-aş fi gândit să te deranjez cu rân­­durile mele, dragul meu Guvern, dacă nu mi-ai fi trimis şi tu mie prin poştă, în campanie electorală, aşa cum au făcut-o şi mulţi primari, câte o scrisorică. Aşa, ca să mai ţinem le­gătura, să ne mai auzim păsurile, să mai vorbim despre un parc reamenajat, de un loc de joacă ridicat între blo­curi, de nişte străzi asfaltate, nişte a­corduri, parcă le ziceai, cu nişte stră­ini, care ne-ar fi trimis bani în ţară pentru că nu mai puteai plăti pensia bunicii şi salariul tatălui. Despre alţi patroni, cum e cel al mamei mele, nici nu se mai punea problema să apară la noi în ţară, ca să mai facă nişte locuri de muncă. Nu de alta, dar şi mama lui Ionel, şi tatăl Măriucăi, şi verişoara lui Marcel plus o grămadă de lume din cartier s-au întors de la muncă din Spania şi Italia şi e cam jale la între­ţi­nere. Bietul administrator nu mai face faţă. Întâi s-a oprit lumina pe casa scării, apoi liftul, peste două zile apa caldă şi căldura, nu prea mai sunt de niciunele, dragă Guvernule, şi iarna asta pare mai lungă decât toate ultimele trei la un loc.
În sfârşit, dar nu vreau să-ţi mai iro­sesc timpul cu de-ale mele. Oricum, ce mai voiam să-ţi zic, şi anume că bunicul, fost magistrat, va primi o pensie de cinci ori mai mică ai aflat, sper, că s-a scris pe toate blogurile. Şi că directoarea şcolii noastre are acum un salariu cât femeia de serviciu, pentru că i-au picat toate sporurile, la numă­rătoarea din legea aia, parcă a sala­rizării unice îi zicea. Şi noua mea iubi­tă e cam supărată, că maică-sa se mai descurca, era tot bugetară, dar în administraţie. Adio şpăgi, că a sărăcit lumea, adio salariu decent, că s-a tăiat precum doctorul Ciomu’ organul omului nevinovat.
În final, voiam doar să te mai întreb dacă mai e cazul să aştept pensia alimentară, despre care diriga ne spu­sese că este constituţională. Eu i-am zis că foloseşte cuvinte lungi şi goale de conţinut. Pe asta o ştiam de la pro­fa de română, fostă privatizată în de­functele imobiliare, întoarsă la catedră pe banii pe care acum doi ani îi dă­dea o tură la coafor. Pentru că am înţeles că nu se mai acordă pensii copiilor care au părinţi cu bani. Şi eu nu ştiu în ce categorie mă încadrez. Teo­retic, am bani. Mai bine zis, aveam. Practic, toţi cei din jurul meu fluieră a pagubă. Dau din umeri şi se încruntă când le cer bani de-un hamburger. Şi ăsta cu taxă de fast-food, deci mai scump. Nu că ar fi fost de mare ajutor pensioara de la tine, dar mă mai scutea de-o milogeală la ai mei, măcar vreo două zile pe lună.
Deci, dragă Guvernule, înainte de a încheia şi de a-ţi dori şi ţie toate cele bune şi realizări, poate mă ajuţi să aflu în ce categorie mă aflu. Cică doi din trei români se chinuiesc să su­pra­vieţuiască. Eu care dintre ei sunt? Şi, dacă nu mă lungesc prea mult, am vreo şansă să intru într-a patra, adică să mă fac politician şi să scap de toa­tă corvoada asta cu strânsul curelei şi cu strânsul din dinţi? Că au înnebunit cu toţii, frate! Ăsta-i hitul şi aici, la ta­băra de cercetaşi din Congo, unde m-a exilat taică-miu, până termină mas­teratul şi îl avansează şef de post la Cio­rogârla. Acolo de unde s-au furat, sanchi, pe neve, armele alea.
Te îmbrăţişez cu drag, dar nu te pup, să nu-mi dai niscaiva gripă porcină şi eu vouă, de aici, una cretină! E tot un virus. Sau l-aţi contactat deja şi voi? Ei, atunci să ne pupăm cu foc! Şi la bună vedere şi auzire!

Gigel,
Clasa a VIII-a A,
Congo-Kinshasa

Sursa: Saptamana Financiara

Reaşezări politice (II)

Materialul de săptămâna trecută a rămas dator cu o idee pe care, din lipsă de spaţiu şi de timp, nu am apucat s-o expun. Ideea era că toate tentativele postdecembriste ale partidelor politice de a se organiza prin competiţii interne cu moţiuni au sfârşit prost (pentru partidul care le-a iniţiat). Amintesc numai două cazuri celebre: cel din primăvara lui 1992, când victoria echipei lui Petre Roman la congresul FSN a determinat înfiinţarea, sub oblăduirea lui Ion Iliescu, a FDSN-ului, devenit, peste timp, PSD-ul de astăzi şi cel din primăvara lui 2001, când congresul PNŢCD a îngropat un partid care, altminteri, avusese un rol major în schimbările din societatea românească de după 1989.

Comunismul rezidual din partidele româneşti

Subtitlul nu trebuie să înşele: când spun „comunism rezidual”, nu mă refer la faptul că toate partidele au în componenţă mulţi „foşti” din Partidul Comunist. Nu mă refer nici măcar la năravurile „baronilor” de azi care sunt, parcă, mai pernicioase decât cele ale prim-secretarilor judeţeni de pe vremuri. Mă refer la o chestiune ce ţine tot de mentalitate, dar nu se opreşte în cercul interior al membrilor de partid, ci este larg răspândită în întreaga societate, chiar şi printre cei mai tineri, care nu au prins, ca adulţi, ultimele clipe ale fostului regim. E vorba despre reprezentarea că un partid politic ar trebui să funcţioneze ca un sistem coerent, ca o maşină, ca o organizaţie întrucâtva militarizată. Această reprezentare, exprimată acum 20 de ani şi mai bine prin formula „unităţii de monolit (sau de granit)” a PCR, a fost extinsă asupra tuturor partidelor, mai ales de către cei care nu au făcut sau nu se implică în politică. Un partid, se spune, nu este un club de discuţii, el presupune o „înregimentare”. Iată o reprezentare care e şi nu e adevărată!

Presa însăşi cade sistematic în acest joc înşelător atunci când vorbeşte, de exemplu, despre „maşinăria de partid”, cu referire la PSD sau PD-L. Pe de altă parte, aceeaşi presă nu scapă nicio ocazie de a amplifica toate tensiunile interne ale partidelor, fie ele grave sau benigne.

Realitatea este însă mult mai complicată decât acest tip de reprezentare socială sau de imagine publică. Partidele politice sunt, până la urmă, nişte asocieri benevole ale unor indivizi cu unele interese comune. La limită, şi partidele ar putea fi incluse în categoria ONG-urilor. Prin urmare, loialităţile în interior sunt efemere, ceea ce, la o judecată rece, este chiar rezonabil: într-un partid politic, loialităţile profunde trebuie să se manifeste faţă de idei, nu faţă de persoane. Dar cum ideile nu au (încă, să zicem!) mare trecere la politicianul român, singurul factor de loializare este „şeful cel mare”, iar partidele trec rapid şi brusc de la situaţii de exuberanţă, energie şi fermitate (când sunt la putere: „ciocu’ mare!”), la slăbiciune şi confuzie (când sunt în opoziţie).

Cum ar trebui să fie ca să fie bine?

Cred că, mai întâi, ar trebui ca politicienii noştri să facă distincţia între „leadership” şi managementul de partid, între a fi conducător şi a fi administrator. Şi, paradoxal, România duce mai degrabă lipsă de manageri decât de conducători! (Întrebare încuietoare pentru cititorii adormiţi: ce e Emil Boc? Conducător sau manager?)

Pentru a fi funcţional un sistem de organizare cu „liste închise”, cum s-a vrut la PSD şi cum vrea, în continuare, Crin Antonescu la PNL, trebuie ca întreg sistemul politic să fie echilibrat şi experimentat. În Marea Britanie sau în SUA, ţări cu sisteme bipartite bine rodate, este firesc ca în interiorul unui partid să coexiste mai multe curente sau facţiuni. Este chiar necesar, pentru că, atunci când partidul pierde, liderul şi echipa de conducere pleacă automat. În aceste condiţii, existenţa unei echipe secunde - fie ea şi rezultatul unei „opoziţii interne” - are rolul de a absorbi rapid eşecul politic al partidului şi de a arăta mediului extern (în principal electoratului propriu, dar şi presei şi opiniei publice în general) că partidul a recepţionat mesajul electoral, că-şi poate asuma o altă linie politică, în fine, că „are viitor”! E de subliniat că în aceste ţări funcţionează sistemul de vot majoritar, ceea ce autonomizează, fireşte, aleşii partidului faţă de decizia liderului.

Dacă ne uităm la partidele noastre, intenţiile de a introduce un asemenea sistem sunt pur şi simplu caraghioase: liderii care au pierdut confruntarea electorală caută, de fapt, să-şi menţină puterea printr-un artificiu.

Prin opoziţie, celălalt sistem pus în discuţie, al candidaturilor individuale, este mai potrivit pentru democraţiile încă nematurizate. E adevărat, procesul decizional este încetinit, uneori chiar blocat, dar fiecare dintre membrii de partid are o importanţă relativă mai mare decât în cazul votului pe liste. În plus, discuţiile şi tranzacţiile interne (asta pentru că mi-e greu să folosesc expresia „dezbaterile de idei”) sunt esenţiale pentru creşterea coeziunii interne a partidelor, chestiune aflată, cum am arătat, în suferinţă.

Scurtă paranteză despre Mircea Geoană

Adevărul este, vorbind despre PSD, că Mircea Geoană greşeşte profund insistând să candideze. Desigur, din exterior, nu am toate datele necesare pentru a măsura presiunile sau motivaţiile sale. Ceea ce se vede însă cu ochiul liber este mai mult decât edificator. Oficial, Geoană vine cu argumentul că are deja o experienţă şi că aceasta va ajuta partidul să câştige alegerile din 2012. Argumentul e de doi lei! Şi Năstase, şi Mitrea se pot lăuda cu experienţa, iar promisiunea de a câştiga viitoarele alegeri pe ideea că PD-L se va eroda la guvernare o poate face oricare dintre cei nouă candidaţi. În plus, Geoană agită stindardul luptei anti-Băsescu. Deşi eu însumi sunt un adversar neîmpăcat al stilului şi ideilor preşedintelui, un asemenea argument în gura lui Geoană sună mai degrabă a resentiment personal decât a idee politică. În fine, insistenţa de a candida este prea strâns legată, imagologic, de persoanele din jurul său. Mircea Geoană pare că e pus să candideze de alţii, cu scopuri obscure.

Să presupunem că Geoană va câştiga. (Scriu aceste rânduri vineri, înainte de Congres.) Prima consecinţă va fi o slăbire a partidului. Mulţi parlamentari au declarat categoric că vor părăsi partidul în acest caz. S-ar putea să existe chiar şi o sciziune. Asta, încă, n-ar fi o tragedie. PNL şi-a revenit remarcabil după plecarea PLD, în 2007. Chestiunea gravă este că un partid care a pierdut are nevoie esenţială de ceva nou, chiar dacă acel ceva nou nu e de durată. Iar problema uriaşă a lui Mircea Geoană şi a sprijinitorilor săi este că ei sunt, de fapt, cei care au nevoie de un suflu nou. Dacă Geoană va învinge, următoarea perioadă va fi, în cel mai bun caz, de stagnare a partidului. Şi o nouă candidatură a sa la o funcţie majoră în stat (premier sau preşedinte) va aduna toate reproşurile de la eşecurile anterioare.

Dacă Mircea Geoană nu ar fi candidat, recunosc, ar fi avut o perioadă de un an mai dificilă. Dar ar fi avut suficiente resurse pentru a reveni: vârsta, onestitatea, hărnicia, o anumită doză de blândeţe şi echilibru. Recuperarea trupelor nu se face pe câmpul de luptă, ci undeva, departe, în spatele frontului.

Cum ar fi fost cu partidul dacă Geoană nu ar fi candidat? Desigur, e imposibil să ne imaginăm că ar fi fost o trecere lină şi euforică la o altă echipă de conducere. Tensiunile ar fi răbufnit oricum. E probabil că şi în acest caz ar fi avut loc dezertări. Dar partidul s-ar fi mişcat din loc. Nu conta, pe moment, dacă direcţia în care-ar fi luat-o era bună sau nu. Dacă ar fi fost „reformistă” (cum îi tot cântă adversarii politici) sau nu. Important este că ar fi adus ceva nou.

Veţi spune, dragi cititori: bine, dar sunt prezentate doar variantele în care Geoană câştigă sau nu candidează. Ce se întâmplă dacă Geoană candidează şi nu câştigă? Răspunsul e simplu: ceva la mijloc! Aştept şi eu, cu interes, rezultatele de la Congres!

Sursa: Saptamana financiara

Guvernul vinde locuinţele ANL şi construieşte case în mediul rural

Executivul a aprobat vânzarea locuinţelor ANL către cei cu un an de chirie şi construcţia a 25.000 de locuinţe pentru „specialiştii” din mediul rural

Foto

Guvernul a aprobat marţi trei proiecte normative propuse de Ministerul Dezvoltării Rurale şi Turismului (MDRT). Primul proiect aprobat vizează vânzarea de locuinţe ANL către chiriaşi, la cererea acestora, în situaţia în care au stat neîntrerupt cu chirie, timp de un an. Al doilea proiect aprobat se referă la construcţia a 25.000 de locuinţe pentru mediul rural, acestea urmând a fi închiriate în special personalului didactic (minimum 50%), personalului medical şi poliţiştilor. Al treilea proiect aprobat prevede consolidarea a 22 de blocuri din clasa I de risc seismic.

Chiriaşii de un an la ANL, undă verde la cumpărare
Proiectul privind vânzarea de locuinţe ANL spre chiriaşi aduce noutatea că pot cumpăra şi cei care stau doar de un an cu chirie. Vechea prevedere a fost ca vânzarea către chiriaşii ANL să se poată face doar după trei ani de chirie. Mai mult decât atât, chiriaşul ANL are norocul să cumpere aproape de valoarea de înlocuire a locuinţei, care este, cel puţin în Bucureşti, de aproape trei ori sub preţul pieţei. În medie, „pentru o garsonieră, valoarea de înlocuire este de 19.140 de euro, pentru un apartament de două camere aceasta se ridică la 26.950 de euro, iar pentru trei camere la 36.014 euro”, a declarat Elena Udrea, ministrul dezvoltării. Locuinţele vor fi vândute chiriaşilor ANL chiar puţin mai ieftin, pentru că din respectiva valoare de înlocuire se va scădea valoarea de amortizare. Durata de viaţă a apartamentului este considerată de 50 de ani, astfel că după fiecare an trecut, apartamentul este considerat mai ieftin cu a 50-a parte din valoarea iniţială de înlocuire. Oricum, fără nicio legătură cu preţul pieţei. Fondurile obţinute din vânzarea acestor locuinţe, la cererea chiriaşilor, vor fi direcţionate către construirea de noi locuinţe prin ANL. În plus, cei care cumpără locuinţele ANL au voie să le vândă, la cinci ani de la achiziţionare.

După industrializarea forţată, „Renaşterea satului românesc”

În Programul „Renaşterea satului românesc - 10 case pentru specialişti”, se precizează că acesta are drept scop atragerea specialiştilor în mediul rural. Derularea acestui program se face în urma propunerilor primite de la autorităţile administraţiei publice locale, susţin cei de la MDRT. În prezent, România are una din cele mai mari ponderi din Europa a locuitorilor din mediul rural - 47,3% din totalul populaţiei şi 90% din suprafaţa ţării. Cu toate acestea, ruralul este mult subdezvoltat în comparaţie cu standardele ţărilor dezvoltate. La fel de adevărat este că ruralul nu are, pentru viitorul apropiat, mari perspective economice. Cererea solvabilă de locuinţe este în mediul urban. „Asistăm la un fenomen de polarizare a nevoii în jurul marilor oraşe ale ţării, acest lucru exercitând o adevărată presiune în astfel de zone”, a declarat Mirela Raicu, Partener în cadrul ESOP Consulting. O astfel de iniţiativă, în asemenea condiţii economice, pare mai degrabă a încuraja crearea de locuri de muncă în construcţii decât a răspunde unei nevoi urgente. Oricum, prin programul aprobat de Guvern, ar urma să fie construite câte 10 locuinţe de serviciu în fiecare comună din România, în mod excepţional numărul acestora putându-se ridica la maximum 15, acolo unde sunt înregistrate mai multe cereri în acest sens. Locuinţele urmează a fi distribuite spre închiriere tinerilor specialişti care decid să îşi desfăşoare activitatea în comunitatea respectivă şi care nu deţin în proprietate o locuinţă aflată în perimetrul comunei. Cele 10 locuinţe urmează a fi repartizate prioritar tinerilor specialişti cu vârsta sub 35 de ani, personalului didactic (minimum 50%), medicilor şi asisteţilor medicali precum şi poliţiştilor, acolo unde este cazul. Prin acest program, autorităţile locale vor pune la dispoziţie loturi de teren de minimum 500 mp pentru construirea fiecărei locuinţe. Casele vor avea suprafaţa construită desfăşurată de 100 mp pentru locuinţele cu două camere, respectiv de 120 mp pentru locuinţele cu trei camere. Utilităţile şi dotările tehnico-edilitare se vor realiza prin obiective de investiţii promovate de consiliile locale ale comunelor, în corelare cu programul de construire de case pentru specialişti sau prin includerea în programe specifice derulate de MDRT. Închirierea locuinţelor construite prin acest program se va face în condiţiile prevăzute de Legea locuinţei, terenul aferent urmând a fi dat în folosinţă gratuită chiriaşului. Acolo unde se consideră oportun, consiliile locale pot hotărî achitarea chiriei din bugetele locale, în condiţiile legii. Contractele de închiriere vor fi valabile exclusiv pe timpul desfăşurării activităţii profesionale a beneficiarilor în comunitatea respectivă. Dacă pentru chiriaşii ANL se permite şi vânzarea apartamentelor, la cinci ani de la achiziţie, casele construite prin programul de renaştere a satelor vor aparţine exclusiv domeniului public şi nu vor putea fi vândute.

Consolidarea clădirilor-pericol public

Tot în şedinţa de marţi, Guvernul a aprobat Programul de acţiuni pe anul 2010 privind proiectarea şi execuţia lucrărilor de consolidare pentru reducerea riscului seismic la clădirile de locuit multietajate, încadrate în clasa I de risc seismic şi care prezintă pericol public.Programul include şi 22 de clădiri aflate în diverse stadii de proiectare şi execuţie a lucrărilor de consolidare, preluate din programul pe anul 2009.

Sursa: Saptamana Financiara

Avatarurile fondurilor europene: fie vin prea târziu, fie nu au cofinanţare de la bănci

Multe companii care au obţinut aprobarea pentru derularea unui proiect finanţat din fonduri europene au fost nevoite să renunţe ulterior la fondurile nerambursabile întrucât fie procedurile de acordare a acestora durează prea mult, fie nu primesc, din diverse motive, cofinanţare din partea băncilor.

„În jur de 20-30% din proiectele în domeniul agricol depuse în vederea obţinerii unei finanţări nerambursabile nu au mai primit banii pentru că finalizarea proiectului a întârziat foarte mult, întreprinzătorii preferând să exploateze mai rapid oportunităţile de afaceri cu alte mijloace”, spun reprezentanţii BCR, banca deţinând, după propria evaluare, în jur de 45% din cota de piaţă a cofinanţărilor proiectelor europene. De exemplu, un proiect de succes, aprobat de curând, în valoare de 8 milioane de euro, a avut nevoie de mai bine de un an de la depunerea dosarului până la aprobarea acestuia, BCR acordând cofinanţarea necesară în doar o lună.

O altă problemă majoră pentru accesarea fondurilor europene este faptul că o parte din cei care au obţinut aprobarea autorităţilor de management pentru derularea unor proiecte nu le-au mai implementat pentru că nu au reuşit să obţină cofinanţarea necesară de la bănci.

Criza financiară a avut un impact major. Mulţi dintre cei care au aplicat în 2008, înainte de criză, pentru un proiect european nici măcar nu s-au gândit că vor avea probleme în accesarea unui credit bancar necesar implementării proiectului. Devalorizarea activelor ce urmau să constituie garanţii pentru obţinerea creditului, lipsa aportului propriu şi scăderea puternică a cifrei de afaceri au schimbat substanţial termenii proiectelor, multe dintre acestea devenind supradimensionate şi astfel nu au mai fost eligibile pentru obţinerea cofinanţării din partea băncii.

„Am avut un şoc când am văzut lista de proiecte respinse”

„Anul trecut am avut un şoc când am văzut cât de multe proiecte în agricultură au fost aprobate pentru a obţine fonduri europene, dar care nu au mai putut fi susţinute pentru a fi implementate”, spune Ramona Ivan, director executiv al Direcţiei Instituţii Financiare din cadrul BCR.

BCR consideră astfel că se impune o colaborare mult mai strânsă între bănci, beneficiarul proiectului şi autorităţi. „Ar fi nevoie chiar de reintroducerea scrisorii de garanţie bancară, valabilă în cadrul proiectelor europene de preaderare, astfel încât întreprinzătorii să aibă siguranţa că vor putea ulterior să deruleze, cu ajutorul banilor de la bancă, proiectul aprobat din fonduri europene”, precizează Ramona Ivan. Aceasta spune că, dacă acest lucru nu este posibil, atunci ar trebui măcar introdusă în ghidul proiectelor europene o recomandare ca beneficiarul proiectelor să treacă mai întâi pe la bancă şi să lucreze în paralel cu aceasta, cu consultantul şi cu autoritatea de management, pentru ca proiectul să aibă succes. „Este esenţial ca finanţarea nerambursabilă şi cea acordată de bănci să se întrepătrudă”, adaugă reprezentanta BCR.

Reprezentanţii Guvernului au declarat recent că vor să dinamizeze absorbţia fondurilor europene, considerate un colac de salvare pentru ieşirea economiei din criză, prin acordarea de garanţii din partea statului pentru proiectele europene în mediu şi infrastructură derulate de autorităţile locale.

BCR are în derulare, în diverse stadii de implementare, peste 400 de proiecte europene în valoare de aproximativ 350 de milioane de euro, peste 70% din acestea fiind aprobate în 2009, anul în care a început „să mişte” absorbţia fondurilor structurale.

Ramona Ivan spune că 2010 va fi un an cu o creştere „foarte mare” a proiectelor din fonduri structurale cofinanţate de BCR, întrucât există deja o expertiză a autorităţilor şi a beneficiarilor, o creştere a gradului de transparenţă şi o mai mare determinare a autorităţilor.

„Adevărata provocare va fi reprezentată de capacitatea autorităţilor centrale şi locale de a derula proiectele mari de infrastructură, pentru că acestea vor beneficia de majoritatea fondurilor europene. Sunt mai puţini bani europeni destinaţi mediului privat, iar aici concurenţa este destul de mare şi gradul de absorbţie ridicat”, precizează Ramona Ivan.

Statistica fondurilor europene

Potrivit ultimelor date prezentate de Autoritatea pentru Coordonarea Instrumentelor Structurale (ACIS) cu privire la stadiul absorbţiei fondurilor europene, România avea la dispoziţie alocări din fonduri europene în valoare de 36,7 miliarde lei (8,6 miliarde euro) aferenţi perioadei 2007-2010.

Interesant este că valoarea proiectelor depuse s-a ridicat la 130 miliarde lei, din care contribuţia fondurilor europene (în jur de 40-50% din valoarea proiectului) a fost de 86,4 miliarde lei, adică de peste două ori mai mult decât fondurile disponibile. Aici se confirmă declaraţiile bancherilor, care spun că multe proiecte sunt supradimensionate.

Autorităţile au aprobat însă proiecte în valoare de doar 36,4 miliarde lei, de patru ori mai puţin decât valoarea proiectelor depuse, din care contribuţia europeană ajunge la 66%. Numai că din totalul proiectelor aprobate au fost încheiate contracte şi decizii de finanţare din fonduri europene de doar 14,3 miliarde lei, adică 39% din alocarea totală, acesta fiind şi unul dintre indicatorii cu privire la gradul de absorbţie a fondurilor structurale postaderare.

Dacă ne uităm însă la valoarea plăţilor efectuate, acestea se ridică la numai 2,6 miliarde lei, reprezentând 7% din alocarea totală a fondurilor europene.

Sursa: Saptamana Financiara

Scăderea dobânzii BNR nu a avut niciun efect asupra creditării în lei

Ratele la împrumuturile în lei nu s-au ieftinit, ba chiar au crescut, iar populaţia şi firmele apelează la finanţări noi în valută

Foto

Deşi Banca Naţională a redus dobânda de politică monetară cu peste trei puncte procentuale pe parcursul anului trecut, de la 10,25 la 7% în prezent, cu scopul declarat de a ajuta economia prin relansarea creditării, efectul a fost nul până în prezent. Populaţia nu a plătit rate mai mici la creditele în lei contractate anterior, ci mai mari, pentru că băncile au majorat dobânzile dând vina pe criză. Nici împrumuturile noi în moneda naţională nu s-au dovedit atrăgătoare, cu toate că instituţiile de credit au mai redus costurile, aşa încât volumul de credite continuă să se reducă. Pe de altă parte, creditele în valută se dovedesc mai competitive, iar bancherii anticipează că acest avantaj se va păstra şi în perioada următoare.

Persoanele fizice care au de rambursat credite în lei plătesc în continuare rate mai mari decât înainte de izbucnirea crizei, în ciuda măsurilor de relaxare a politicii monetare luate de BNR pe parcursul anului trecut. Costul creditelor nu a scăzut, ba chiar s-a majorat faţă de 2008. Dobânda medie la creditele în lei din sold a rămas în medie la 17,11% la finalul lui 2009, faţă de 16,59% la sfârşitul lui 2008 şi 14,23% în 2007. Ciudat este că cea mai mare scumpire nu s-a consemnat la creditele de consum, mai riscante, ci în cazul împrumuturilor pentru locuinţe, a căror dobândă a urcat de la 10,74 la 11,4%.

Dobânzile în lei cresc, cele în euro scad

Băncile şi-au permis să scumpească împrumuturile vechi în ciuda intrării în vigoare, de la începutul anului precedent, a unei legi a protecţiei consumatorilor care interzice instituţiilor de credit să modifice dobânzile conform propriilor interese, ci doar în funcţie de indicii pieţei. Contractele de credit încheiate de bănci cu persoanele fizice s-au dovedit astfel a fi în defavoarea acestora, ceea ce a fost mai puţin cazul companiilor, unde costul finanţărilor s-a stabilit în principal ca sumă dintre o marjă fixă a băncii şi evoluţia indicelui dobânzilor interbancare în lei (ROBOR).
În consecinţă, dobânda la creditele în sold acordate societăţilor nefinanciare au scăzut de la 18,34% la finalul lui 2008 la 16,06% în decembrie 2009. Cu toate acestea, finanţările în lei pentru companii se menţin extrem de scumpe faţă de 2007, când dobânda medie era de 11,84% sau de 13,34% în 2006.

Tot cu 3,25 puncte procentuale a fost redusă şi dobânda-cheie a Băncii Centrale Europene în euro, de la 4,25 la 1% în prezent, însă procesul de relaxare monetară a început din octombrie 2008, imediat după declanşarea crizei financiare mondiale, în timp ce BNR a reacţionat cu mai bine de trei luni întârziere, în februarie 2009, şi cu o reducere de doar 0,25 puncte, faţă de 0,5 puncte în cazul BCE.

Numai că efectul scăderii dobânzilor în euro s-a transmis imediat în piaţa creditării persoanelor fizice şi juridice din România, unde împrumuturile în monenda europeană rămân predominante faţă de cele în lei. Astfel, dobânda creditelor vechi în euro acordate de bănci populaţiei s-a diminuat de la 8,65% la sfârşitul lui 2008 la 7,65% în decembrie 2009, fiind cu aproape 10 puncte mai mică decât cea în lei. Costurile creditelor în valută pentru companii s-au diminuat şi mai mult, de la 7,63 la 5,97%.

Efectul scăderii dobânzii BNR: mai multe credite în euro

Avantajul competitiv al finanţărilor în euro s-a văzut şi în privinţa creditelor noi acordate de bănci, pe fondul scăderii mai substanţiale a dobânzilor şi aprecierii leului. În consecinţă, soldul creditelor în lei contractate de populaţie s-a diminuat cu două miliarde de lei, de la 40,5 la 38,5 miliarde de lei la finalul lui 2009, în timp ce volumul împrumuturilor în valută, calculat în euro (fără influenţa aprecierii leului de la 4,7 la 4,1 lei) a crescut de la 13,2 la 14,6 miliarde de euro. Creditele tip „Prima Casă” au jucat aici rolul principal, întrucât şi la acestea dobânzile în euro sunt mult mai mici decât cele în lei. Fapt care-l determină pe preşedintele OTP Bank, Laszlo Diosi, să se întrebe: „Dacă vorbim serios de stimularea creditului în lei, de ce Prima Casă avantajează împrumuturile în euro?”. Preşedintele INB Bank, Mişu Negriţoiu, consideră că împrumuturile în euro se vor menţine în continuare mai competitive decât cele în lei, iar BNR va avea o misiune grea cu o politică monetară în lei pe o piaţă a creditelor dominată de valută.

Sursa: Saptamana financiara

Sun Plaza, deschidere oficiala în februarie

După mai multe amânări, joi, la ora 10.00, va fi inaugurat cel mai mare mall din Capitală

Foto

La doar 50 de metri de ieşirea de metrou Piaţa Sudului se va deschide, joi, 25 februarie, mall-ul Sun Plaza. După amânările din ultima perioadă, dezvoltatorul EMCT face tot posibilul ca inaugurarea Sun Plaza să se asemene cu o deschidere oficială de mall, cu toate că în multe locuri încă se pun trepte sau scări rulante pentru acces. Acesta ar putea fi unul dintre motivele pentru care mulţi chiriaşi retaileri au decis să deschidă la câteva săptămâni după deschiderea oficială de mâine a mall-ului.

Un mall cât 20 de terenuri de fotbal

Sun Plaza înseamnă o suprafaţă construită de 210.000 metri pătraţi, depăşind construcţii de profil precum AFI Palace Cotroceni sau Băneasa. Spre deosebire de alte mari spaţii comerciale, Sun Plaza a fost construit parţial pe un teren în pantă, lucru ce a presupus şi investiţii suplimentare pentru egalizarea diferenţei de nivel dintre platoul de la Big Berceni şi capătul construcţiei de pe Calea Văcăreşti, diferenţa de nivel fiind de aproximativ de 11 m. Proiectul este dezvoltat de EMCT, investitorul fiind Sparkassen Immobilien, parte a grupului austriac Erste Bank. „Această suprafaţă reprezintă echivalentul a 20 de terenuri de fotbal şi a presupus o investiţie de 200 de milioane de euro în parteneriat cu EMCT şi Sparkassen Immobilien, la care s-au adăugat retailerii cu o investiţie de 80 de milioane de euro, în amenajarea spaţiilor şi a stocurilor de marfă proprii”, a declarat Michael Richard, director general al EMCT. Proiectul are şi 2.000 de locuri de parcare pentru care primele patru ore sunt gratuite.

Pasaj direct din metrou

Din dorinţa ca accesul să fie şi mi uşor pentru clienţi, investitorii au prevăzut un tunel care porneşte de la baza scărilor de ieşire din metrou şi duce direct în mall. Acest pasaj urmează a fi terminat, potrivit reprezentantului EMCT, la sfârşitul lunii martie, el precizând că a fost făcută conexiunea şi se mai lucrează la finisaje. „Nu cred că, având în vedere traficul din Bucureşti, se va veni la mall doar cu maşina. În plus, mall-ul nu e doar pentru oameni bogaţi, e pentru toţi. De aici a pornit ideea cu pasajul direct din metrou”, a declarat Richard.

Cinema City - pe 28 aprilie

Sun Plaza beneficiază de un înalt grad de închiriere, 97% din suprafaţa închiriabilă de 80.000 de metri pătraţi fiind deja contractată de retaileri, susţine Richard. Cu toate acestea, sunt magazine care şi-au anunţat inaugurarea abia în martie. Directorul Michael Richard a declarat însă că speră ca „mâine, la deschidere, să deschidă odată cu noi cam 80% din magazine”. Printre spaţiile a căror amenajare nu s-a încheiat sunt cele închiriate de Hervis, Humanic, Koton şi Cinema City, ultimul urmând să fie lansat la 28 aprilie. Centrul va cuprinde 15 săli de cinema cu o capacitate de 3.000 de locuri în multiplexul Cinema City, clubul de bowling şi billiard Oxygen, care se întinde pe 2.000 metri pătraţi, cazinoul Game World, un pub şi cafenele, printre care şi Brioche Dorée.

Sun Plaza include, pe lângă hipermarketul Cora, şi magazinele Baumax, Mobexpert, Flanco, precum şi zone de lifestyle şi fashion ocupate de Zara, C&A, Marks and Spencer, Debenhams, New Yorker, Hervis, Sprider, Koton, Diverta, Humanic şi Deichmann. Alţi retaileri sunt Bershka, Pull&Bear, Douglas, Sephora, Nine West, Pimkie, Orsay, Promod, Motivi şi Levi’s. În zona de restaurante se vor găsi KFC, Pizza Hut, Cinnabon, Mezzo di Pasta şi Dristor Kebab. În total vor fi 130 de retaileri. În mall vor funcţiona şi un punct de lucru BRD, dar şi bancomate ale altor bănci.

EMCT este activ în România încă din anul 1998 şi este grupul care a introdus Carrefour pe piaţa locală, făcând cinci proiecte ale acestui retailer. Compania este înregistrată în România şi este este controlată de doi oameni de afaceri francezi, fiind implicată în construcţia mai multor proiecte de retail. Investitorul Sparkassen Immobilien mai deţine două terenuri în România, dintre care unul în zona Griviţa din Bucureşti, unde intenţionează să construiască spaţii de birouri.

Sursa: Saptamana financiara

GfK: Românii au tendinţa să consume mai mult acasă şi să iasă mai rar în oraş

Românii şi-au schimbat comportamentul de consum pe parcursul anului trecut, orientându-se către consumul în casă în defavoarea ieşirilor în oraş, tendinţă justificată de creşterea consumului de ulei, bere sau cafea în gospodării, potrivit unui studiu realizat de firma de cercetare GfK.

„O tendinţă importantă sesizată în 2009 a fost orientarea consumatorului român către consumul in-home. Prin urmare, anumite categorii au înregistrat creşteri mai însemnate. (...) Orientarea către consumul in-home este bine reflectată şi de evoluţia consumului de bere. În 2009, consumul casnic a crescut simţitor, cu 9%, în contextul scăderii ocaziilor de consum pentru categorie în afara casei”, se arată într-un comunicat al GfK.

Totodată, consumatorii au gătit mai mult în cadrul gospodăriei, fapt dovedit şi de cantităţile achiziţionate de ulei care au crescut cu 4% anul trecut faţă de 2008. Tendinţa a fost âncurajată şi de scăderea preţului în 2009, în medie cu 24% faţă de anul precedent.

Promoţiile au încurajat consumul

Potrivit GfK, românii au plătit până la 6% mai mult pe bunuri de uz curent faţă de anul precedent, însă creşterea a fost influenţată simţitor de nivelul atins de inflaţie în 2009.

În schimb, creşterea valorii cumpărăturilor efectuate de români a încetinit în a doua jumătate a anului trecut faţă de primul semestru. Astfel, în primele şase luni, creşterea valorii plătite pe cumpărături a fost de 9%, iar în a doua jumătate a anului, valoarea medie a coşului de cumpărături a crescut cu numai 3%.

„După acest prim avânt curajos, în a doua jumătate a anului comportamentul de cumpărare al gospodăriilor a fost unul mai temperat. Creşterea valorii plătite la un act de cumpărare faţă de a doua jumătate a anului 2008 a fost de doar 3%, pe fondul unei uşoare creşteri a frecvenţei de cumpărare”, a declarat Raluca Răschip, director al departamentulului Consumer Tracking la GfK România.

Studiul mai arată şi faptul că producătorii, mai mult decât în 2008, au apelat la promoţii axate pe cantităţi mai mari sau preţ mai mic.

„Rezultatul s-a tradus într-o frecvenţă de cumpărare mai mare şi, implicit, un consum mai ridicat. Mai mult, importanţa cafelei vrac a fost mai mică, gospodăriile preferând cafeaua ambalată”, potrivit cercetării GfK.

Studiul GfK are la bază informaţii obţinute prin monitorizarea consumului casnic a aproximativ 90 categorii de bunuri de larg consum prin intermediul cercetării de tip panel de consumatori, pe un eşantion de 2.200 gospodării, reprezentativ la nivel naţional.

Firma GfK România, înfiinţată în 1992, este parte integrantă a grupului GfK. Grupul are peste 150 de sucursale în 100 de ţări de pe cinci continente.

Sursa: Saptamana financiara

Secretele unui best-seller: Simbolul pierdut, de Dan Brown

Care sunt misterele legăturii dintre francmasoni, George Washington, Mozart şi Tolstoi, alchimişti, regele Solomon şi Apocalipsă, aşa cum le-a descris Dan Brown, în ultimul său best-seller, „Simbolul pierdut”?

Săptămâna Financiară şi Editura Litera vă propun, din 1 martie, „Secretele romanului Simbolul pierdut”, o lectură fascinantă, cu ajutorul cărei puteţi descifra misterele celei mai bine vândute cărţi a ultimului deceniu. Volumul, un „ghid al cititorului pentru „Simbolul pierdut”, îşi propune să diferenţieze ce este real şi ce reprezintă ficţiune în cartea lui Dan Brown.

Autorii, Dan Burstein şi Arne de Keijzer, au adunat în acest volume documente secrete, scrieri originale, interviuri ample cu experţi, opinii ale unor masoni. Printre cei care au contribuit la descoperirea „Secretelor simbolului pierdut” se numără:

• Amir Aczel, matematician şi istoric al ştiinţei, cunoscut pentru numeroase cărţi nontehnice, printre care „Ultima teoremă a lui Fermat“
• Diane Apostolos-Cappadona, profesor adjunct de artă religioasă şi istorie culturală la Universitatea din Georgetown
• Michael Barkun, profesor de ştiinţe politice la Universitatea Syracuse şi fost consultant la FBI
• Arturo de Hoyos este mason de grad 33 şi deţinător al Marii Cruci a Curţii de Onoare în Consiliul Suprem al Masoneriei de Rit Scoţian
• Elonka Dunin, expert în sculptura Kryptos de la CIA
• Dan Burstein, jurnalist premiat şi autor a numeroase cărţi despre economia, politica, tehnologia şi cultura globală, este considerat „autoritatea supremă” în ceea ce priveşte cărţile lui Dan Brown.

Încă din 2004, Burstein şi Arne de Keijzer au implicat 50 de scriitori, editori şi experţi într-un proiect de descifrare a „Codului lui Da Vinci”, primul best-seller al lui Dan Brown. Cu subiecte care variau de la teologie la istoria artei, Evangheliile gnostice şi scripturile apocrife, coduri şi criptografie, volumul „Secretele romanului Codul lui da Vinci – ghid informal al misterelor din spatele romanului lui Dan Brown” a fost un succes incredibil. A fost tradus în peste treizeci de limbi şi a apărut în douăsprezece liste mondiale ale celor mai bine vândute cărţi (New York Times, Wall Street Journal, USA Today, Publisher’s Weekly). Burstein a continuat seria cu „Secretele romanului Înger şi demon”, „Secretele fiului văduvei” şi „Secretele Mariei Magdalena” şi „Secretele celor 24”. Seria „Secretelor” a fost prezentată în două ediţii speciale de colecţie ale U.S. News & World Report şi în trei filme documentare, printre care Secretele romanului „Codul lui da Vinci“ (narat de Susan Sarandon). Până acum au fost tipărite peste şase milioane de exemplare ale cărţilor din seria Secrete, disponibile pe mai mult de cincizeci de pieţe de carte din întreaga lume.

Burstein şi colegii săi au anticipat, încă din 2004, că Dan Brown va scrie o continuare la Codul la da Vinci, care va urmări istoria masoneriei. Mesajul codat era publicat chiar pe supracoperta interioară a Codului lui da Vinci. „După cercetările făcute în jurul acestei descoperiri, ne-am simţit suficient de siguri încât să emitem, în 2004, un comunicat de presă în care anticipam că următoarea carte a lui Dan Brown avea să fie despre francmasoni, iar acţiunea urma să se desfăşoare în Washington DC”, declara Burstein.

Sursa: Saptamana financiara