Maxima zilei

La inceput, Dumnezeu a creat pamantul si s-a odihnit. Apoi a creat barbatul si s-a odihnit. Apoi a creat femeia. Si nimeni nu s-a mai odihnit niciodata. ....

Facebook recunoaşte că noul centru de stocare foloseşte mai mult cărbune decât în mod normal

Greenpeace cere giganţilor tehnologici precum Apple, Microsoft, Yahoo şi Facebook să îşi alimenteze centrele de stocare a datelor din surse cu energie regenerabilă.

Electricitatea cumpărată de aceste companii vine, de cele mai multe ori, din arderea cărbunelui, spune organizaţia de protecţia mediului.

Greenpeace estimează că centrele de stocare a datelor vor folosi 1,963 miliarde de kilowaţi pe oră până în 2020.

Asta înseamnă mai multă energie consumată de centre decât de Franţa, Germania, Canada şi Brazilia împreună, spune Greenpeace.

Întrucât conectarea la internet se poate realiza acum de oriunde şi chiar de pe telefoanele mobile, este nevoie de cât mai multe centre de stocare a datelor. Aşa că firmele investesc în ele, însă se concentrează asupra eficienţei energetice şi nu asupra sursei energiei, spune Greenpeace.

Facebook, principala ţintă a acuzaţiilor ecologiştilor

În ianuarie 2010, Facebook a anunţat că îşi va construi un centru foarte mare de stocare a datelor în Prineville, Orgeon, SUA. Clădirea va avea diverse tehnologii de eficienţă energetică, însă Facebook recunoaşte că Pacific Power, compania energetică care îi va furniza electricitate, foloseşte mai mult cărbune decât în mod normal.

Pentru a consuma cât mai puţină energie, serverele Facebook vor fi răcorite folosind aer proaspăt şi nu aerul condiţionat, cu un sistem special de răcire care detectează când este prea cald înăuntru,

Este un sistem similar celui instalat de către Microsoft în centrul de stocare a datelor din Dublin, în 2009. Acest centru a fost lăudat de către Comisia Europeană pentru practicile de protecţie a mediului.

Facebook a mai spus şi că va folosi un nou sistem care va reduce consumul de energie cu 12%.

Cu toate astea, peste 365.000 de oameni s-au alăturat unui grup organizat de Greenpeace pe Facebook care roagă site-ul de socializare să renunţe la furnizorii de energie care folosesc cărbunele.

Facebook a negat că şi-a ales furnizorul, declarând că a fost obligat să aleagă o companie din zona respectivă.

Microsoft a găsit însă o soluţie: şi-a creat un centru de stocare a datelor în Washington, care foloseşte numai energie hidroelectrică din râul Columbia.

Yahoo foloseşte şi el puterea apei, pentru noul centru din New York.

Sursa: Realitatea TV

Statul ajută profesorii să piardă pe mâna lor

Haosul creat de noua legislaţie în sistemul de învăţământ duce inevitabil la politizarea totală a conducerilor din unităţile şcolare, astfel încât Guvernul să-şi poată duce la bun sfârşit operaţiunea de reducere a cheltuielilor bugetare aproape exclusiv pe seama profesorilor.
Grevele cadrelor didactice de săptămâna trecută dezvăluie în toată splendoarea haosul pe care guvernul Boc l-a instaurat în acest sector bugetar. Cu toate că reducerea cheltuielilor din aparatul administrativ vizează şi alte categorii de funcţionari, singurii care ies în stra­dă sunt, deocamdată, profesorii. Acest lucru nu surprinde, atâta vre­me cât această categorie profesiona­lă e puternic dezbinată, iar conduce­rile unităţilor de învăţământ, respectiv ale inspectoratelor şcolare sunt a-proa­pe în întregime politizate.

Directorii de şcoli, ordonatori de credit
Inspectoratul Şcolar al Muni­ci­piu­lui Bucureşti (ISMB) poate fi cel mai elocvent exemplu al haosului din sistem. Legea salarizării unice a fost „prelucrată” aici în modul cel mai original cu putinţă, astfel că fiecare director de unitate de învăţământ a fost transformat, verbal, în ordonator de credit. Concret, la nivelul muni­ci­piului Bucureşti există în momentul de faţă trei situaţii generate de aplicarea legii salarizării unice: directori care acordă în continuare toate spo­rurile de care pofesorii au beneficiat până acum, directori care acordă doar o parte din sporuri şi alţii, mai scrupuloşi, care le-au eliminat în to­talitate. Acelaşi lucru se petrece şi la nivel de ţară, şi nu întâmplător reven­di­cările profesorilor de la Arad sau Ti­mişoara, spre exemplu, nu concor­dă în totalitate cu ale celor de la Bu­zău sau Cluj. Dacă unii solicită aplicarea legii ce prevede creşterea sala­riilor cu 50%, alţii solicită menţinerea sporurilor, eliminarea titularizării obligatorii sau stoparea disponibili­ză­rilor. În lipsa unei poziţii unitare a ca­drelor didactice, Guvernul îşi urmea­ză cu tenacitate obiectivele propuse, uitând aproape total de alte categorii de angajaţi din sectorul bugetar care ar fi trebuit să facă obiectul reformei administrative.

Capcana pusă de inspectoratele şcolare
Revenind la ISMB, se impune să pre­cizăm că modalităţile de aplicare a legii salarizării unice au fost transmise contabililor din unităţile de în­vă­ţământ pe cale verbală, neexistând nimic scris în acest sens, aşa cum s-a întâmplat în majoritatea celorlalte inspectorate şcolare. Nimic nu este întâmplător însă în tactica ISMB. În luna mai 2010 expiră mandatele di­rectorilor instalaţi prin concurs în ur­mă cu patru ani, iar până în septembrie majoritatea acestora îşi vor exer­cita prerogativele printr-o aşa-zisă de­legaţie. Lipsa unor reguli scrise, clare, de aplicare a legii unice a salarizării duce inevitabil la greşeli din partea di­rectorilor (întocmirea eronată a statelor de plată), care ulterior vor fi sancţionaţi de către ISMB şi schimbaţi din posturi cu directorii numiţi politic. Practic, inspectoratele şcolare se vor comporta, peste puţină vreme, ca o adevărată Curte de Conturi a în­vă­ţământului, ce urmează a-i sanc­ţio­na pe cei care au aplicat greşit legea. Aşa se şi explică de ce o parte a directorilor de şcoli ţin „capul la cutie” în această perioadă, în timp ce alţii se văd victime sigure.
Legea-i lege doar pentru unii
Aparent, legea unică a salarizării nu duce la scăderea salariilor profe­sorilor, ceea ce susţine şi premierul Emil Boc. În realitate, lucrurile stau cu totul altfel. La nivelul Bucureştiului toate sporurile cadrelor didactice au fost cuprinse în contractul colectiv de muncă, spre deosebire de alte in­spectorate din ţară. Tocmai de aceea eliminarea unor sporuri este interpretată de la caz la caz, situaţie care poate duce şi la reducerea veniturilor în anumite zone. Articolul 3, litera c, din legea salarizării prevede „luarea în considerare a sporurilor, a adaosurilor salariale, a majorărilor, a in­demnizaţiilor cu caracter general sau special, precum şi a altor drepturi de natură salarială, recunoscute sau stabilite, până la data intrării în vigoare a prezentei legi, prin hotărâri jude­cătoreşti, prin acte de negociere colectivă, precum şi prin alte modalităţi, acestea regăsindu-se la un nivel ac­ceptat, potrivit principiilor prezentei legi, în salariul brut sau, după caz, în salariul de bază, în solda funcţiei de bază sau în indemnizaţia lunară de încadrare”. Potrivit acestuia, sporu­rile din contractul colectiv de muncă tre­buie păstrate. În realitate se în­tâm­plă altfel, exemplul cel mai elocvent fiind tot ISMB, care refuză categoric să le plătească în totalitate. În schimb, după nu ştim ce reguli, acelaşi in­spec­torat acceptă plata selectivă a unor sporuri şi le elimină pe altele. Pri­me­le victime ale ISMB au fost, deo­ca­m­dată, angajaţii din învăţământ care lucrează cu calculatorul (în speţă profesorii de informatică şi secretarele), dar mai ales personalul de serviciu, care a a constatat deja scăderea veniturilor cu 200-300 de lei, uneori chiar sub salariul minim obligatoriu pe economie.

Sursa: Saptamana financiara

Jocuri... Jocuri...

Cred ca dorinta de a se juca este adanc inradacinata in constiinta umana. Nu ma refer doar la copii, la care jocul e modul lor de a fi, la urma urmei. Si cei mari pot fi ahtiati dupa joc, mai ales cand jocul se transforma in concurs, in competitie, dotata sau nu cu premii mai mult sau mai putin substantiale. Atunci jocul devine, mai mult, sau mai putin, un drog, si inca unul extrem de puternic.
In ceea ce ma priveste, m-am ferit sa ma bag foarte adanc in jocuri. Nu ca nu m-as fi jucat niciodata, dar imi dau seama ca daca ma implic ceva mai mult in actiunea jocului e greu sa ma dezlipesc de el. Mi se pare ca, pe masura ce avansez, inaintez din ce in ce mai greu, ca trebuie sa merg mai departe, mereu mai departe, renuntand la somn, la masa, la alte activitati. Si poate de aceea i-am sfatuit si pe altii sa se rezume pe cat posibil doar la 1-2 jocuri, de care sa se ocupe fara sa fie stanjeniti in activitatile lor curente.
Si totusi am impresia ca sfaturile mele in acest sens nu au ecou. Nu asa cum mi-as dori. De ce oare?

La multi ani, doamna invatatoare!...

E sarbatoare... Sunt Floriile, ultima mare sarbatoare inainte de Pasti!
Dincolo de semnificatia religioasa a zilei, nu se poate sa ne amintim de cei dragi noua, dragii nostri cu nume de flori, care isi serbeaza azi ziua onomastica. Cu totii avem asemenea sarbatoriti: in familie, in cercul de prieteni... Si totusi... Cati isi mai amintesc de iubitii nostri profesori, care ne-au deschis ochii asupra tainelor cartilor?
La multi ani, Doamna Invatatoare! Nu am uitat ca va serbati, azi, ziua numelui!

Graffitti

Nu stiu daca am scris bine termenul, dar cred ca banuiti despre ce e vorba: "mazgaleala", mai mult sau mai putin "artistica", cu vopsea(spray) a peretilor diverselor cladiri din oras (oarecare...).
Personal, sincer vorbind, nu as avea ceva impotriva, este si asta o forma de exprimare, mai mult sau mai putin artistica. Dar, dincolo de teribilismul acestor adolescenti sau tineri (caci nu cred ca un om matur, prins in valtoarea vietii, cu toate greutatile ei, s-ar ocupa de mazgalit peretii cu vopsea), nu pot intelege un lucru: daca tot exista dorinta nebuna, nebuna, nebuna pentru exprimarea grafica a unor trairi sufletesti, de ce n-o faceti, fratilor, pe suport de hartie sau panza? De ce trebuie sa incarcati peretii cu vopsea? Oare o expozitie personala de arta grafica la vreun muzeu de arta nu ar fi mai binevenita?

"Oare cate carti voi apuca sa citesc?"

Citeam pe un site un astfel de titlu de articol... Si cum inca mai sunt o cititoare inraita, mi-am pus si eu intrebarea aceasta.
Intr-o vreme citeam enorm literatura beletristica. Eram eleva de scoala generala si inca mai aveam timp sa citesc enorm. Atat de mult incat era un chin sa merg la biblioteca, intrucat, citind aproape toate cartile aflate obisnuit pe raft, era tot mai greu sa citesc ceva nou. Aparitii editoriale nefiind prea multe, trebuia totusi sa ma bazez pe biblioteca.
In ultimii 20 de ani insa... aparitiile editoriale, practic, au explodat. E drept, e cam greu sa se recupereze "intarzierile", dar... tot e ceva. Dificultatea este ca timpul a devenit nemilos. Plus ca exista si problema financiara (cartile, totusi, costa!), si problema depozitarii cartilor cumparate undeva prin casa. Si totusi ma incapatanez sa citesc.
Incep sa ma intreb cat voi rezista in ritmul acesta. Si totusi ma gandesc ca... trebuie... Inca mai am mult de recuperat...

Midnight Sun (X) (traducerea si adaptarea:Felixuca (felixuca@gmail.com))

10. Teoria


- Îţi mai pot pune o întrebare? îmi ceru ea în loc să-mi răspundă.
Eram nervos, aşteptându-mă încordat la ce-i mai rău. Şi totuşi, cât de tentant era să prelungesc acel moment. Să o am pe Bella alături de mine, de bunăvoie, doar câteva secunde în plus. Am oftat, confruntat cu dilema, şi apoi i-am spus: "Doar una".
- Ei bine, ezită ea pentru o clipă, de parcă încercând să se decidă ce întrebare să-mi pună. ...Ai spus că ştiai că nu intrasem în librărie şi că mă îndreptasem către sud. Mă întrebam de unde ai aflat.
Am privit prin parbrizul maşinii. Era o nouă întrebare care nu ar fi dezvăluit nimic despre ea şi prea mult despre mine.
- Credeam că nu ne mai eschivăm, spuse ea, pe un ton critic şi dezamăgit.
Ce ironie. Ea era tot timpul evazivă, fără ca măcar să se străduiască.
Voia să fiu direct. Iar acea conversaţie oricum nu evolua în vreo direcţie bună.
- Bine, atunci, i-am spus eu. ...Ţi-am urmat mirosul.
Voiam să îi văd chipul, însă mă temeam de ceea ce aş fi putut citi pe el. În schimb, i-am ascultat respiraţia iuţindu-şi ritmul apoi devenind mai regulată. Vorbi din nou după o clipă iar vocea ei era mai calmă decât m-aş fi aşteptat.
- Şi nu mi-ai răspuns la una dintre întrebări... spuse ea.
Am privit-o, încruntându-mă. Şi ea trăgea de timp.
- La care?
- Cum funcţionează citirea gândurilor? repetă ea întrebarea din restaurant. ...Poţi asculta gândurile oricui, oriunde? Cum o faci? Restul familiei tale poate... continuă ea, roşind din nou.
- Sunt mai multe întrebări, spusei eu.
Ea se mulţumi să mă privească, aşteptând răspunsurile.
Şi de ce să nu-i fi spus? Deja ghicise în mare parte şi era un subiect mai facil decât cel la care mă gândisem eu.
- Nu, doar eu o pot face. Şi nu pot asculta pe oricine, oricând. Trebuie să fiu destul de aproape. Cu cât îmi este mai familiară... "vocea" cuiva, cu atât îl pot auzi de la o distanţă mai mare. Totuşi, nu mai mult de câţiva kilometri. Am încercat să mă gândesc la o modalitate de a-i descrie astfel încât să înţeleagă. O analogie de care să se fi putut lega. ...E ca şi cum te-ai afla într-o sală imensă plină cu oameni, toţi vorbind în acelaşi timp. E doar un murmur - un zgomot de voci pe fundal. Până când mă concentrez asupra unui singur glas şi apoi îmi devine clar ce gândeşte. De cele mai multe ori le blochez - pot să-mi răpească toată atenţia. Şi e mai uşor să par normal - m-am strâmbat eu - când nu răspund din greşeală la gândul cuiva în loc să o fac la cuvintele sale.
- De ce crezi că nu mă poţi auzi? se întrebă ea.
Îi spusei un alt adevăr şi o nouă analogie.
- Nu ştiu, am recunoscut. ...Pot doar să ghicesc că poate mintea ta nu funcţionează la fel ca a restului oamenilor. De parcă gândurile tale sunt pe frecvenţă AM şi eu pot recepta doar FM.
Mi-am dat seama că acea analogie nu îi va plăcea. Anticiparea reacţiei ei mă făcu să zâmbesc. Nu mă dezamăgi.
- Mintea mea nu funcţionează normal? întrebă ea, ridicând tonul cu amărăciune. ...Sunt un monstru?
Iarăşi o ironie.
- Eu aud glasuri în minte şi tu-ţi faci griji că ai fi un monstru. Am izbucnit în râs. Înţelegea toate lucrurile mărunte, şi totuşi pe cele importante le pricepea pe dos. Întotdeauna avea instinctele nepotrivite...
Bella îşi muşcă buza şi cută dintre ochii ei se adânci.
- Nu-ţi face griji, am liniştit-o eu. ...E doar o teorie... Şi mai rămăsese una importantă de discutat. Eram nerăbdător să o fac. Fiecare secundă care trecea începea să-mi semene tot mai mult cu o amânare inutilă a inevitabilului.
- Aşa ne întoarcem la tine, am spus eu, frânt între nerăbdare şi şovăire.
Ea oftă, încă muşcându-şi buza - îmi făceam griji că se va răni. Mă privi drept în ochi, cu un chip chinuit.
- Nu am trecut acum de orice eschivare? am întrebat eu, încet.
Privi în jos, parcă luptându-se cu o dilemă interioară. Dintr-o dată, încremeni şi ochii i se deschiseră larg. Teama i se ivi pe chip pentru întâia oară.
- Sfinte Sisoe! suspină ea.
Am intrat în panică. Ce văzuse? Cum de o înspăimântasem?
Apoi strigă: "Încetineşte"!
- Ce s-a întâmplat? Nu înţelegeam care era sursa terorii ei.
- Mergi cu 160 de kilometri la oră! îmi strigă ea. Aruncă o privire pe geamul maşinii şi se retrase cu frică văzând copacii întunecaţi care păreau să gonească împrejurul nostru.
Lucrul acela neînsemnat, doar un stop de viteză, o făcuse să strige de frică?
Am dat ochii peste cap.
- Linişteşte-te, Bella.
- Vrei să murim amândoi? întrebă ea, pe un ton furios.
- Nu vom avea accident, am asigurat-o eu.
Trase aer adânc în piept, apoi vorbi ceva mai domol.
- De ce te grăbeşti atât?
- Întotdeauna conduc aşa.
I-am susţinut privirea, amuzat de expresia ei de şoc.
- Uită-te la drum! strigă ea.
- Niciodată nu am avut vreun accident, Bella. Nici măcar nu am primit vreo amendă. I-am zâmbit şi mi-am atins fruntea. Era şi mai comic - absurditatea de a putea să glumesc cu ea despre ceva atât de secret şi de ciudat. ...Am un detector de radar încorporat.
- Foarte amuzant, spuse ea, sarcastic, cu vocea mai degrabă speriată decât furioasă. ...Charlie e poliţist, îţi aminteşti? Am fost educată să respect regulile de circulaţie. Pe lângă asta, dacă Volvo-ul se va "înfăşura" pe vreun copac, tu probabil că vei putea pleca pe picioare.
- Probabil, am repetat eu, apoi am râs fără urmă de amuzament. Da, un accident auto ar avea efecte diferite asupra noastră. Avea dreptate să se teamă, în pofida talentului meu la şofat. ...Dar tu nu o vei putea face.
Oftând, am lăsat maşina să se târască.
- Eşti mulţumită acum?
Privi la vitezometru.
- Aproape.
Era încă prea repede pentru ea?
- Urăsc să conduc încet, am bombănit eu, însă am mai lăsat acul vitezometrului să coboare o idee.
- Asta înseamnă încet? întrebă ea.
- Gata cu comentariile asupra felului în care conduc, am spus eu nerăbdător. De câte ori îmi ocolise deja întrebarea? De trei ori? Patru? Speculaţiile ei erau chiar atât de îngrozitoare? Trebuia să aflu - imediat. ...Încă îţi aştept ultima teorie.
Îşi muşcă din nou buza, iar expresia ei deveni tristă, aproape chinuită.
Mi-am înăbuşit nerăbdarea şi mi-am îndulcit vocea. Nu voiam să fie speriată.
- Nu voi râde, i-am promis eu, dorindu-mi ca doar ruşinea să fi fost ceea ce o împiedica să vorbească.
- Mă tem mai degrabă că te vei înfuria pe mine, şopti ea.
M-am străduit să-mi păstrez acelaşi ton al vocii.
- E chiar atât de rău?
- Cam aşa ceva, da.
Privi în jos, refuzând să-mi întâlnească privirea. Secundele treceau.
- Spune, am încurajat-o eu.
Vocea ei era lipsită de vlagă.
- Nu ştiu de unde să încep.
- De ce nu începi cu începutul? Mi-am amintit de cuvintele ei de dinainte de cină. ...Ai spus că nu ai inventat singură teoria asta.
- Nu, mă aprobă ea, apoi tăcu din nou.
M-am întrebat ce ar fi putut să o inspire.
- Ce ţi-a trezit ideea - o carte? Un film?
Trebuia să îi consult colecţiile când era plecată de acasă. Nu aveam idee dacă Bram Stoker sau Anne Rice se aflau prin vraful de cărţi uzate...
- Nu, spuse ea. ...S-a întâmplat sâmbătă, pe plajă.
La aceasta nu mă aşteptam. Bârfele locale despre noi nu deviaseră niciodată în ceva prea bizar - sau prea concret. Umbla vreun nou zvon care-mi scăpase? Bella îşi desprinse privirea de la mâinile sale şi citi surprinderea pe chipul meu.
- M-am întâlnit cu un vechi prieten de familie - Jacob Black, continuă ea. ...Tatăl lui şi Charlie sunt prieteni de când eram eu mică.
Jacob Black. Numele nu-mi era cunoscut, şi totuşi îmi amintea de ceva... de nişte vremuri, cu mult timp în urmă... Am privit prin parbriz, căutând printre amintiri o legătură.
- Tatăl lui este unul dintre bătrânii tribului Quileute, spuse ea.
Jacob Black. Ephraim Black. Un descendent, fără îndoială.
Era pe cât de rău se putea.
Ştia adevărul.
Mintea mea cântărea implicaţiile în timp ce maşina plutea pe curbele drumului, trupul meu fiind chinuitor de rigid - nemişcat cu excepţia micilor acţiuni automate de care era nevoie pentru a conduce maşina.
Ştia adevărul.
Dar.. dacă ştia adevărul de sâmbătă... atunci îl ştiuse toată seara... şi totuşi...
- Ne-am plimbat puţin, continuă ea. ...Şi apoi mi-a povestit despre nişte vechi legende - încercând să mă sperie, cred. Mi-a spus una...
Se opri brusc, dar nu mai era niciun sâmbure de îndoială; ştiam ce urma să spună. Singurul mister care mai rămânea era motivul pentru care se afla alături de mine în acea clipă.
- Continuă, i-am spus.
- Despre vampiri, spuse ea dintr-o răsuflare, cuvintele părând mai încete decât o şoaptă.
Cumva, să o aud pronunţând cuvântul cu voce tare era şi mai rău decât să realizez că ştia. Am tresărit auzindu-l şi apoi am reuşit din nou să mă controlez.
- Şi te-ai gândit imediat la mine? am întrebat-o.
- Nu. El... ţi-a pomenit familia.
Cât de ironic ar fi fost ca propriul urmaş al lui Ephraim să fie cel care încălcase tratatul pe care jurasem să îl respectăm. Un nepot, poate un stră-strănepot. Câţi ani trecuseră? Şaptezeci?
Ar fi trebuit să-mi dau seama că nu bătrânii care credeau în legende ar fi reprezentat un pericol. Desigur, generaţiile mai tinere - cei care fuseseră avertizaţi, dar care consideraseră că vechile superstiţii erau ridicole - desigur că de acolo ar fi izvorât pericolul expunerii.
Am presupus că aceasta însemna că eram liber să măcelăresc micul trib lipsit de apărare de pe coastă, de-aş fi dorit. Ephraim şi haita lui de protectori erau de mult morţi...
- El zicea că e o superstiţie prostească, spuse Bella dintr-o dată, cu vocea vădind un nou motiv de teamă. Nu se aştepta să aibă vreo importanţă pentru mine.
Cu colţul ochiului, am văzut-o frământându-şi mâinile, neliniştită.
- A fost vina mea, spuse ea după o scurtă pauză, apoi îşi plecă fruntea de parcă s-ar fi simţit ruşinată. ...L-am obligat să-mi spună.
- De ce? Nu-mi era atât de greu în acea clipă să îmi măsor vocea. Răul principal deja trecuse. Câtă vreme discutam despre detaliile revelaţiei, nu trebuia să trecem la consecinţele acesteia.
- Lauren a spus ceva despre tine - încercă să mă provoace. Se strâmbă puţin amintindu-şi despre aceasta. Eu eram uşor distras, întrebându-mă de ce ar fi fost Bella provocată de cuvintele altcuiva despre mine. ...Şi un băiat mai mare din trib a spus că familia ta nu vine în rezervaţie, doar că părea să fi dorit să spună altceva. Aşa că am rămas singură cu Jacob şi l-am păcălit să-mi spună.
Plecă fruntea şi mai mult sub apăsarea mărturisirii, şi păru... cuprinsă de vinovăţie.
Mi-am întors privirea de la ea şi am râs din toată inima. Ea se simţea vinovată? Ce-ar fi putut face care să fie de blamat?
- Cum l-ai păcălit? am întrebat-o eu.
- Am încercat să flirtez - a funcţionat mai bine decât m-aş fi aşteptat, îmi explică ea, iar vocea ei deveni sceptică amintindu-şi de acel succes.
Îmi şi puteam imagina - având în vedere ce atracţie exercita asupra tuturor masculilor, absolut neconştientizată de către ea - cât de copleşitoare ar fi fost când şi-ar fi dat silinţa să fie atrăgătoare. Dintr-o dată m-am simţit plin de milă pentru băiatul nevinovat asupra căruia ea dezlănţuise o forţă atât de puternică.
- Mi-ar fi plăcut să văd, am spus eu, apoi am râs din nou cu amărăciune. Îmi doream să fi putut auzi reacţia băiatului, să fiu martor al devastării sale. ...Şi tu mă acuzai pe mine că le iau minţile oamenilor - bietul Jacob Black.
Sursa expunerii mele nu mă înfuria pe cât m-aş fi aşteptat. Nu ştia ce face. Şi cum să mă aştept să îi refuze cineva acelei fete ceea ce-şi dorea? Nu, simţeam doar compasiune pentru tulburarea pe care trebuie să o fi adus în firea lui liniştită.
I-am simţit îmbujorarea încălzind aerul dintre noi. Am privit-o, şi ea se uită pe geam, afară. Nu mai scoase nicio vorbă.
- Apoi ce ai făcut? i-am dat eu un imbold. Era momentul să ne întoarcem la povestea de groază.
- Am căutat pe Internet.
Ca întotdeauna, cu simţ practic.
- Şi te-ai convins?
- Nu, spuse ea. Nimic nu se potrivea. Cele mai multe erau prostii caraghioase. Şi apoi...
Se întrerupse din nou, apoi am auzit-o strângând din dinţi.
- Ce? o întrebai eu. Ce găsise? Ce anume se legase în coşmarul acesta pentru ea?
Urmă o scurtă pauză, apoi şopti:
- M-am hotărât că nu contează.
Şocul îmi îngheţă gândurile pentru jumătate de secundă, apoi sensul cuvintelor îmi deveni limpede. De ce îşi îndepărtase prietenele în seara aceea. De ce se urcase în maşină cu mine în loc să fugă, chemând poliţia...
Reacţiile ei erau întotdeauna greşite - aproape în întregime. Atrăgea pericolul către ea. Îl invita.
- Nu a contat? am spus eu cu dinţii încleştaţi, simţind furia cuprinzându-mă. Cum să protejez pe cineva atât... de hotărât să nu se lase apărat?
- Nu, spuse ea cu o voce gravă şi inexplicabil de tandră. ...Pentru mine nu contează ce eşti.
Era imposibilă.
- Nu-ţi pasă că sunt un monstru? Că nu sunt om?
- Nu.
Începeam să mă întreb dacă era în toate minţile.
Presupuneam că i-aş fi putut asigura cele mai bune îngrijiri cu putinţă... Carlisle avea legăturile necesare pentru a-i face rost de cei mai pricepuţi doctori, de cei mai talentaţi terapeuţi. Poate se putea face ceva pentru a îndrepta ceea ce era anormal la ea, lucrul care o făcea bucuroasă să se afle lângă un vampir, cu bătăile inimii calme şi egale. Aş fi vegheat asupra spitalului, desigur, şi aş fi vizitat-o cât de des mi s-ar fi permis...
- Eşti furios, oftă ea. ...Nu trebuia să spun nimic.
De parcă tăinuirea vreuneia dintre aceste înclinaţii ciudate l-ar fi ajutat pe vreunul dintre noi.
- Nu. Aş prefera să ştiu ce gândeşti - chiar dacă este o nebunie.
- Deci mă înşel din nou? întrebă ea, ceva mai agresivă.
- Nu asta voiam să spun. Îmi încleştai din nou dinţii. ...Nu contează! am repetat eu pe un ton caustic.
Suspină.
- Am dreptate?
- Are importanţă? i-am replicat eu.
Respiră adânc. Îi aşteptam cu furie răspunsul.
- Nu chiar, spuse ea, stăpânindu-şi din nou vocea. Dar sunt curioasă.
Nu chiar. Nu conta cu adevărat. Nu-i păsa. Ştia că nu sunt om, că sunt un monstru, şi nu avea importanţă pentru ea.
Pe lângă grijile mele legate de sănătatea ei mentală, am început să simt un aer de speranţă. Am încercat să îl înăbuş.
- Ce te face curioasă? am întrebat-o eu. Nu mai rămăsese niciun secret, doar detalii mărunte.
- Câţi ani ai? întrebă ea.
Răspunsul meu veni absolut automat.
- Şaptesprezece ani.
- Şi de cât timp ai şaptesprezece ani?
Am încercat să nu zâmbesc auzind tonul ei de superioritate.
- De ceva vreme, am recunoscut eu.
- Bine, spuse ea, dintr-o dată plină de entuziasm. Îmi zâmbi. Când o privii şi eu, din nou îngrijorat pentru sănătatea ei mentală, zâmbetul ei se lărgi. I-am aruncat şi eu un surâs fals.
- Nu râde, mă avertiză ea. ...Dar cum de poţi ieşi afară pe lumină?
Am râs deşi îmi ceruse să nu o fac. Cercetările ei nu scoseseră la lumină nimic neobişnuit, se părea.
- Mituri, i-am spus eu.
- Soarele vă arde?
- Mit.
- Dormiţi în sicrie?
- Mit.
Somnul nu făcuse parte din viaţa mea aşa de mult timp - până la aceste ultime câteva nopţi, când o vegheasem pe Bella dormind...
- Nu pot să dorm, am murmurat eu, oferindu-i un răspuns ceva mai general.
Tăcu preţ de o clipă.
- Deloc? mă întrebă ea.
- Niciodată, i-am şoptit eu.
Am privit-o în ochii mari, umbriţi de vălul des al genelor, şi am tânjit să pot dormi. Nu ca să uit, ca altădată, nici ca să fug de plictiseală, ci pentru că voiam să pot visa. Poate, de-aş fi putut deveni inconştient, de-aş fi putut visa, aş fi putut trăi pentru câteva ceasuri într-o lume unde noi doi am fi putut fi împreună. Ea mă visa pe mine. Îmi doream să o pot şi eu visa.
Mă privi la rândul ei, cu o expresie plină de minunare. Fui nevoit să îmi feresc privirea.
Nu o puteam visa. Nici ea nu ar fi trebuit să mă viseze.
- Încă nu ai răspuns celei mai importante dintre întrebări, am spus eu, cu pieptul mai rece şi mai tare ca niciodată. Trebuia să fie obligată să înţeleagă. La un moment dat, trebuia să realizeze ce făcea în aceste clipe. Trebuia să fie silită să vadă că toate acestea chiar contau - mai mult decât orice altceva. Cum ar fi fost faptul că o iubeam.
- Care anume? mă întrebă ea, luată prin surprindere.
Tonul meu deveni mai dur.
- Nu te îngrijorează "dieta" mea?
- Ah, asta. Vorbi pe un ton atât de liniştit încât nu îl putui interpreta.
- Da. Nu vrei să ştii dacă beau sânge?
Bătu în retragere la întrebarea mea. În sfârşit. Începea să înţeleagă.
- Jacob a pomenit ceva, zise ea.
- Ce-a spus Jacob?
- A spus că voi... nu vânaţi oameni. Că familia ta nu ar trebui să fie periculoasă pentru că voi vânaţi doar animale.
- A spus că nu suntem periculoşi? am repetat eu, cu cinism.
- Nu chiar, clarifică ea. ...A spus că nu ar trebui să fiţi periculoşi. Însă tribul Quileute tot nu vă doreşte pe pământurile sale, pentru orice eventualitate.
Am privit fix drumul, cu gândurile învălmăşite fără speranţă, cu gâtul ars de binecunoscuta sete necruţătoare.
- Deci, avea dreptate? mă întrebă ea, la fel de calmă de parcă ar fi confirmat un buletin meteo. ...Că nu vânaţi oameni?
- Tribul Quileute are o memorie foarte bună.
Încuviinţă din cap către ea însăşi, gândindu-se intens la cele spuse.
- Să nu te simţi satisfăcută, i-am spus eu, repede. ...Au dreptate să păstreze distanţa faţă de noi. Suntem, totuşi, periculoşi.
- Nu înţeleg.
Chiar nu înţelegea. Cum să o fac să priceapă?
- Încercăm, i-am spus eu. ...De obicei suntem foarte buni la ceea ce facem. Uneori însă facem şi greşeli. Eu, de exemplu, mi-am permis să fiu singur cu tine.
Mirosul ei încă era o forţă imposibil de ignorat în maşină. Începeam să mă obişnuiesc cu el, puteam aproape să îl ignor, însă nu puteam tăgădui că trupul meu încă tânjea după ea din toate motivele nepotrivite. Gura îmi era înecată în venin.
- Asta e o greşeală? întrebă ea şi în voce i se simţi inima sfâşiată. Sunetul ei mă dezarmă. Voia să fie cu mine - în pofida a orice, voia să fie cu mine.
Speranţa înflori din nou, şi iarăşi o respinsei.
- Una foarte periculoasă, i-am răspuns cu toată sinceritatea, dorindu-mi ca adevărul cumva să înceteze a mai conta.
Nu-mi răspunse pentru o clipă. Am simţit ritmul respiraţiei ei schimbându-se. Se oprea într-un fel ciudat care nu părea să însemne teamă.
- Spune-mi mai multe, spuse ea dintr-o dată, cu vocea distorsionată de suferinţă.
Am contemplat-o atent.
Suferea. Cum de îngăduisem una ca asta?
- Ce mai doreşti să ştii? am întrebat-o eu, încercând să găsesc o cale de a pune capăt suferinţei. Nu ar fi trebuit să sufere. Nu puteam să o las să sufere.
- Spune-mi de ce vânezi animale în loc de oameni, spuse ea, încă îndurerată.
Nu era evident? Sau poate că nici asta nu avea importanţă pentru ea.
- Nu vreau să fiu un monstru, am murmurat eu.
- Dar animalele nu ajung?
Am căutat altă comparaţie, o cale ca ea să înţeleagă.
- Nu pot fi sigur, normal, dar aş compara asta cu hrănirea cu tofu şi lapte de soia; ne spunem "vegetarieni", e o mică glumă între noi. Nu ne potolesc în totalitate foamea - sau mai degrabă setea. Însă ne ţin suficient de puternici ca să rezistăm. În mare parte din timp. Vocea mea deveni mai gravă; îmi era ruşine de pericolul în care o lăsasem să se afle. Pericol pe care continuăm să îl îngădui. ...În unele dăţi e mai dificil decât în altele.
- Acum îţi este foarte greu?
Am oftat. Desigur că pusese fix întrebarea la care nu voiam să răspund.
- Da, am recunoscut eu.
Îi anticipasem corect reacţia de această dată: răsuflarea ei îşi păstră ritmul, inima continuă să îi bată în mod regulat. Mă aşteptam la aceasta, însă nu înţelegeam. Cum de nu se temea?
- Dar acum nu îţi este foame, spuse ea, în întregime sigură pe ea însăşi.
- De ce crezi asta?
- Din cauza ochilor tăi, spuse ea, cu dezinvoltură. ...Ţi-am spus că am o teorie. Am observat că oamenii - bărbaţii mai ales - sunt mai prost dispuşi când le e foame.
Am râs înfundat de descrierea ei: prost dispuşi. Era prea puţin spus. Însă avea dreptate, ca de obicei.
- Eşti perspicace, nu-i aşa? Am râs din nou.
Ea zâmbi puţin, cuta revenindu-i între ochi de parcă s-ar fi concentrat la ceva.
- Ai vânat în weekend, cu Emmett? întrebă ea după ce râsul meu se potoli. Felul relaxat în care îmi vorbea era fascinant pe cât era de frustrant. Chiar putea accepta atât de multe de-odată? Eu păream mai aproape de şoc decât ea.
- Da, i-am spus eu, apoi, chiar când eram pe cale să abandonez subiectul, am simţit aceeaşi dorinţă pe care o avusesem şi în restaurant: voiam ca ea să mă cunoască. ...Nu doream să plec, am continuat eu încet, dar era necesar. Mi-e puţin mai uşor în preajma ta atunci când nu sunt însetat.
- De ce nu voiai să pleci?
Am respirat adânc, apoi m-am întors să îi întâlnesc privirea. Sinceritatea era dificilă.
- Mă simt... neliniştit, presupusei eu că acel cuvânt ar fi fost suficient, deşi nu era nicidecum destul de puternic, …când sunt departe de tine. Nu glumeam când te-am rugat să încerci să nu cazi în ocean sau să nu te laşi călcată de maşină joia trecută. Tot weekendul am fost cu gândurile departe, făcându-mi griji pentru tine. Şi după cele petrecute în această seară, mă mir că ai reuşit să supravieţuieşti un weekend întreg nevătămată. Apoi mi-am amintit de zgârieturile de pe palmele ei. ...Ei bine, nu complet nevătămată, m-am corectat eu.
- Ce?
- Mâinile tale, i-am amintit eu.
Ea oftă şi se strâmbă.
- Am căzut.
Ghicisem bine.
- Aşa mă gândeam şi eu, i-am spus, incapabil să mă împiedic să zâmbesc. Cred că, fiind vorba de tine, ar fi putut să fie mult mai grav - iar acea posibilitate m-a chinuit tot timpul cât am fost plecat. Au fost trei zile foarte lungi. Îl calc pe nervi pe Emmett. Sincer, propoziţia nici nu putea fi spusă la timpul trecut. Probabil că încă îl enervam pe Emmett, la fel ca pe restul familiei mele. Cu excepţia lui Alice...
- Trei zile? întrebă ea, cu o voce dintr-o dată tăioasă. ...Nu te-ai întors astăzi?
Nu înţelegeam supărarea din glasul ei.
- Nu, ne-am întors duminică.
- Atunci de ce nu a venit niciunul dintre voi la şcoală? întrebă ea. Enervarea ei mă punea în încurcătură. Nu părea să-şi dea seama că întrebarea aceea ţinea din nou de domeniul miturilor.
- Ei bine, m-ai întrebat dacă soarele îmi face rău şi nu este aşa, am spus eu. ...Dar nu pot ieşi în razele soarelui, sau, cel puţin, nu unde mă poate vedea oricine.
Informaţia o distrase din misterioasa ei supărare.
- De ce? întrebă ea, aplecându-şi capul într-o parte.
Mă îndoiam că puteam găsi vreo analogie potrivită pentru a explica una ca asta. Aşa că i-am spus doar: "Îţi voi arăta odată". Şi apoi m-am întrebat dacă era o promisiune pe care aş fi sfârşit încălcând-o. Urma să o mai revăd vreodată, după această seară? O iubeam suficient încât să fiu în stare să îndur despărţirea de ea?
- Puteai să mă suni, spuse ea.
Ce concluzie ciudată.
- Dar ştiam că eşti în siguranţă.
- Însă eu nu ştiam unde te afli. Eu... Se opri dintr-o dată, apoi îşi privi mâinile.
- Ce?
- Nu mi-a plăcut, spuse ea cu sfială, pielea din obraji încălzindu-i-se. ...Să nu te văd. Şi eu mă simt neliniştită.
Eşti fericit acum? mă întrebai singur. Ei bine, aceea era răsplata speranţelor mele.
Eram uimit, entuziasmat, îngrozit - mai ales îngrozit - să îmi dau seama că fanteziile mele cele mai incredibile nu erau atât de departe de adevăr. De aceea nu conta atât de mult pentru ea faptul că eram un monstru. Era exact acelaşi motiv pentru care regulile nu mai contau pentru mine. Pentru care binele şi răul nu mai reprezentau vreo constrângere. Pentru care priorităţile mele se schimbaseră pentru a-i face loc acestei fete în capul listei.
Bellei îi păsa şi ei de mine.
Ştiam că nu putea fi nimic în comparaţie cu felul în care o iubeam eu. Însă era suficient pentru ea să îşi rişte viaţa pentru a se afla alături de mine în acest moment. Să o facă din plăcere.
Suficient încât să sufere dacă aş fi făcut ceea ce ar fi trebuit şi aş fi lăsat-o în urmă.
Puteam oare să mai fac ceva în acel moment şi să nu o rănesc? Orice?
Ar fi trebuit să rămân departe. Nu trebuia să mă mai întorc vreodată în Forks. Nu aveam să-i provoc decât suferinţă.
Aceasta avea oare să mă împiedice acum să rămân? Să înrăutăţesc lucrurile?
Felul în care mă simţeam în acea clipă, simţindu-i căldura pe piele...
Nu. Nimic nu avea să mă oprească.
- Ah, am mârâit către mine însumi. E o greşeală.
- Ce-am spus? întrebă ea, grăbindu-se să-şi asume vina.
- Nu vezi, Bella? Una este să mă simt nefericit, însă e cu totul altceva ca tu să te implici atât de mult. Nu vreau să aud că asta simţi. Era adevărul, era şi o minciună. Cea mai egoistă parte din mine plutea în al nouălea cer ştiind că mă voia la fel cum o doream şi eu. ...E o greşeală. Nu eşti în siguranţă. Sunt periculos, Bella - te rog, înţelege asta.
- Nu. Buzele i se bosumflară cu nemulţumire.
- Vorbesc serios. Mă luptam atât de înverşunat cu mine însumi - pe jumătate disperat ca ea să accepte, pe de altă parte disperat să împiedic avertismentele să scape - încât cuvintele ieşiră printre dinţii mei ca un mârâit ameninţător.
- Şi eu sunt serioasă, insistă ea. Ţi-am spus, nu contează ce eşti. E prea târziu.
Prea târziu? Văzui dintr-o dată lumea alb-negru pentru o secundă nesfârşită, cât am privit umbrele strecurându-se de-a lungul gazonului însorit către silueta adormită a Bellei din amintirea mea. Inevitabile. De neoprit. Îi furau culoarea pielii şi o scufundau în întuneric.
Prea târziu? Viziunea lui Alice mi se învârtea în minte, ochii sângerii ai Bellei privindu-mă impasibili. Fără expresie - dar nu aveam cum să nu mă urască pentru acel viitor. Să mă urască pentru că i-aş fi furat tot ce avea. Pentru că i-aş fi furat viaţa şi sufletul.
Nu putea fi prea târziu.
- Să nu spui niciodată asta, i-am şuierat eu.
Ea privi pe geam, şi dinţii îi muşcară din nou buza. Îşi strânsele degetele în pumni, în poală. Respiraţia îi tresăltă şi i se tăie.
- La ce te gândeşti? simţii eu nevoia să aflu.
Îşi scutură capul fără să mă privească. Am văzut ceva strălucind, ca un cristal, pe obrazul ei.
Agonie.
- Plângi? O făcusem să plângă. Atât de mult o rănisem.
Îşi şterse lacrimile cu dosul palmei.
- Nu, minţi ea, cu vocea tremurătoare.
Un instinct îngropat demult mă împinse să mă întind către ea - în acea secundă mă simţii mai uman ca niciodată. Şi apoi îmi amintii că... nu eram. Şi îmi lăsai mâna jos.
- Îmi pare rău, i-am spus eu, cu fălcile încleştate. Cum i-aş fi putut spune cât de mult regretam? Îmi părea rău pentru toate greşelile prosteşti pe care le făcusem. Pentru egoismul meu nesfârşit. Că era atât de lipsită de noroc încât să inspire această primă, tragică iubire a mea. Pentru lucrurile aflate dincolo de controlul meu - că eram un monstru ales de soartă pentru a-i pune capăt vieţii de la bun început.
Am respirat adânc - ignorând reacţia mea blestemată la mirosul din maşină - şi am încercat să mă adun.
Voiam să schimb subiectul, să mă gândesc la altceva. Din fericire pentru mine, curiozitatea mea legată de această fată era insaţiabilă. Întotdeauna aveam câte o întrebare.
- Spune-mi ceva, i-am zis eu.
- Da? spuse ea cu glas răguşit, în care încă se ghiceau lacrimile vărsate.
- La ce te gândeai în seara aceasta, înainte să apar de după colţ? Nu ţi-am putut descifra expresia - nu păreai speriată, păreai să te concentrezi foarte tare la ceva anume. Mi-am amintit chipul ei - silindu-mă să uit acei ochi prin care priveam – şi expresia plină de hotărâre întipărită pe el.
- Încercam să-mi amintesc cum să imobilizez un agresor, spuse ea, pe un ton ceva mai calm. ...Ştii tu, autoapărare. Voiam să îi îndes nasul în creier. Sângele ei rece nu rezistă până la finalul explicaţiei. Tonul i se umplu de ură. Nu era nicio exagerare, iar furia ei de pisicuţă nu mai avea niciun strop de umor în acea clipă. Îi puteam vedea silueta fragilă - precum mătasea pe sticlă - eclipsată de monştrii umani mătăhăloşi, cu pumnii grei, care i-ar fi făcut rău. Fierbeam de furie în sinea mea.
- Aveai de gând să te lupţi cu ei? voiam să mârâi. Instinctele ei erau letale - pentru ea însăşi. ...Nu te-ai gândit să fugi?
- Cad des atunci când fug, spuse ea cu naivitate.
- Dar să ţipi după ajutor?
- Ajungem şi acolo.
Mi-am scuturat capul fără să-mi vină să cred. Cum de reuşise să rămână în viaţă până să vină în Forks?
- Aveai dreptate, i-am spus eu, pe un ton amar. E evident că mă lupt cu soarta să te păstrez în viaţă.
Oftă şi privi pe geamul maşinii. Apoi îşi întoarse privirea către mine.
- Ne vom vedea mâine? întreabă ea, pe neaşteptate.
Dacă tot mă îndreptam către iad - puteam măcar să mă bucur de călătorie.
- Da - am şi eu de predat un referat. I-am zâmbit şi mi-am simţit bine făcând-o. Îţi voi păstra un loc la prânz.
Inima ei palpită. A mea, de mult moartă, dintr-o dată îmi păru mai caldă.
Am oprit maşina în faţa casei tatălui ei. Ea nu schiţă niciun gest pentru a mă părăsi.
- Promiţi că vei veni mâine? insistă ea.
- Promit.
Cum de mă puteam simţi atât de fericit făcând ceea ce nu trebuia? Cu siguranţă era ceva necurat la mijloc.
Dădu din cap, mulţumită, şi începu să-şi scoată jacheta primită de la mine.
- O poţi păstra, o asigurai eu de îndată. Îmi doream să îi las ceva al meu. Un simbol, precum capacul de sticlă pe care îl ţineam în buzunar în acea clipă. ...Nu ai haină pentru mâine.
Mi-o înapoie, zâmbind cu tristeţe.
- Nu vreau să fiu nevoită să îi dau explicaţii lui Charlie, îmi spuse.
Nici nu credeam acest lucru. I-am zâmbit.
- Aşa este.
Îşi puse mâna pe mânerul portierei, apoi se opri. Nu-şi dorea să coboare, aşa cum nici eu nu-mi doream ca ea să plece.
Să o ştiu neprotejată, chiar şi pentru câteva momente...
Peter şi Charlotte probabil se aflau deja, în drumul lor, departe de Seattle, fără îndoială. Dar rămâneau, mereu, ceilalţi. Această lume nu era un loc sigur pentru un om, iar pentru ea părea să fie mai periculoasă decât pentru semenii săi.
- Bella? am întrebat-o eu, surprins de plăcerea pe care o simţeam doar rostindu-i numele.
- Da?
- Îmi promiţi şi tu ceva?
- Da, fu ea cu uşurinţă de acord, apoi ochii i se îngustară de parcă i-ar fi trecut prin cap un motiv de obiecţie.
- Nu te duce singură în pădure, am avertizat-o eu, întrebându-mă dacă rugămintea mea va declanşa vreun protest în ochii ei.
Ea clipi, uimită.
- De ce?
Am privit în întunericul nedemn de încredere. Lipsa luminii nu era o problemă pentru ochii mei, dar nu ar fi fost un obstacol nici pentru vreun alt vânător. Doar pe oameni îi orbea.
- Nu sunt întotdeauna cel mai periculos lucru în libertate, i-am spus eu. ...Hai să lăsăm aşa lucrurile.
Ea tremură, însă îşi reveni imediat şi chiar zâmbea când mi-a spus: "Cum spui tu".
Răsuflarea ei îmi atinse chipul, atât de dulce şi de parfumată.
Eu puteam rămâne astfel întreaga noapte, însă ea avea nevoie de somn. Cele două dorinţe păreau la fel de puternice pe când se războiau în interiorul meu: dorinţa de ea potrivnică dorinţei de a o şti în siguranţă.
Am oftat, pus în imposibilitate.
- Ne vedem mâine, am spus eu, ştiind că o voi vedea mult mai curând de-atât. Dar ea nu avea să mă vadă până în ziua următoare.
- Pe mâine, atunci, încuviinţă ea, deschizând portiera.
Agonie din nou, privind-o plecând.
M-am întins după ea, dorind să o ţin pe loc.
- Bella?
Se întoarse, apoi încremeni, surprinsă de apropierea dintre chipurile noastre.
Şi eu eram copleşit. Trupul ei emana căldură în valuri, mângâindu-mi obrajii. Puteam să îi simt pielea mătăsoasă...
Bătăile inimii îi ezitară şi întredeschise buzele.
- Somn uşor, i-am şoptit eu, îndepărtându-mă înainte ca presiunea din trupul meu - ori setea familiară sau noua şi ciudata foame pe care o simţeam dintr-o dată – să mă poată determina să fac ceva care să o rănească.
Ea rămase nemişcată pentru o clipă, cu ochii larg deschişi, plini de uimire. Fermecată, am ghicit eu.
La fel ca mine.
Îşi reveni - deşi chipul ei era în continuare puţin uluit - şi aproape se prăbuşi din maşină, împiedicându-se în propriile ei picioare şi fiind nevoită să se prindă de pragul de sus al portierei pentru a se îndrepta.
Am chicotit - sperând că prea încet pentru ca ea să audă.
Am privit-o împleticindu-se către baia de lumină care înconjura uşa de intrare. În siguranţă pentru moment. Şi urma să mă întorc în curând pentru a fi sigur.
Îi puteam simţi privirea urmărindu-mă pe când plecam, conducând către capătul străzii întunecate. O senzaţie atât de diferită de cea cu care eram obişnuit. De obicei, mă puteam pur şi simplu contempla prin ochii altcuiva, de mi-aş fi dorit. Însă de data aceasta era ciudat de încântător - această senzaţie intangibilă de a fi urmărit de o privire. Ştiam că-mi părea astfel doar pentru că erau ochii ei.
Un milion de gânduri goneau prin mintea mea pe când conduceam, fără vreo ţintă precisă, în noapte.
Un lung răstimp am rătăcit pe străzi, fără destinaţie, gândindu-mă la Bella şi la incredibila uşurare de a şti că adevărul îi este cunoscut. Nu mai trebuia să mă tem că ea urma să afle ce eram. Ştia deja. Nu conta. Chiar de era, evident, rău pentru ea, pentru mine însemna o mare eliberare.
Mai mult de atât, mă gândeam la Bella şi la dragostea împărtăşită. Nu mă putea iubi la fel cum o iubeam eu - o dragoste atât de copleşitoare, de mistuitoare, de zdrobitoare probabil că i-ar fi frânt trupul fragil. Dar avea sentimente suficient de puternice. De ajuns încât să îi înăbuşe teama instinctivă. De ajuns încât să îşi dorească să fie cu mine. Iar să fiu alături de ea era suprema fericire pe care o cunoscusem vreodată.
O vreme - cât am fost singur, fără să mai rănesc de data aceasta pe nimeni - mi-am permis să simt acea fericire fără să stărui asupra tragediei. Doar să fiu fericit că îi pasă de mine. Să jubilez în triumful de a-i fi câştigat afecţiunea. Doar să-mi imaginez fiecare zi aflându-mă în apropierea ei, auzindu-i glasul şi făcând astfel încât să merit zâmbetele ei.
I-am revăzut surâsul cu ochii minţii, văzându-i buzele ridicându-şi colţurile, umbra unei gropiţe pe bărbia ei ascuţită, felul în care ochii i se umpleau de căldură şi se topeau... Îi simţisem degetele atât de calde şi de moi pe pielea mea în seara aceasta. Îmi imaginam cum ar fi fost să-i ating pielea delicată care i se întindea peste obraji - mătăsoasă, călduţă... atât de gingaşă. Mătase peste sticlă... înspăimântător de fragilă.
Nu mi-am dat seama încotro mă purtau gândurile până când nu a fost prea târziu. În timp ce stăruiam asupra acestei devastatoare vulnerabilităţi, noi imagini ale chipului ei se insinuară în fanteziile mele.
Pierdută în umbre, palidă de teamă - totuşi cu bărbia ridicată şi hotărâtă, cu ochii aprigi, plini de concentrare, trupul ei subţire pregătit să lovească siluetele mătăhăloase care se strângeau în jurul ei, coşmaruri în semiîntuneric...
- Ah, am murmurat eu, pe când ura fierbândă pe care aproape că o uitasem în bucuria de a o iubi izbucni din nou, într-un infern de mânie.
Eram singur. Bella era, eram convins, în siguranţă, în interiorul casei sale; pentru o clipă m-am bucurat nespus că Charlie Swan - şeful forţei poliţieneşti din zonă, pregătit şi înarmat - era tatăl ei. Acest lucru ar fi trebuit să însemne ceva, să îi ofere un fel de adăpost.
Ea era în siguranţă. Nu mi-ar fi luat foarte mult să răzbun insulta...
Nu. Ea merita mai mult. Nu îi puteam permite să ţină la un ucigaş.
Dar... ceilalţi?
Bella era în siguranţă, da. Angela şi Jessica erau şi ele în siguranţă, în paturile lor.
Totuşi un monstru era în libertate pe străzile din Port Angeles. Un monstru uman - însemna oare că era problema oamenilor? Era o greşeală să comit o crimă pe care tânjeam să o înfăptuiesc. Ştiam asta. Însă nici să îl las în libertate să atace din nou nu putea fi corect.
Şefa de sală blondă de la restaurant. Chelneriţa pe care nu o privisem mai deloc. Amândouă mă iritaseră într-un fel trivial, însă aceasta nu însemna că meritau să se afle în pericol.
Oricare dintre ele putea fi Bella cuiva.
Această revelaţie mă făcu să mă hotărăsc.
Am întors maşina către nord, accelerând acum că aveam o ţintă. Oricând aveam o problemă care mă depăşea - ceva tangibil, ca acum - ştiam unde mă pot duce după ajutor.
Alice stătea pe verandă, aşteptându-mă. Am oprit în faţa casei în loc să ocolesc prin spate, către garaj.
- Carlisle e în biroul lui, îmi spuse Alice înainte să apuc să întreb.
- Mulţumesc, i-am spus eu, răvăşindu-i părul când am trecut pe lângă ea.
"Mulţumesc că m-ai sunat înapoi", gândi ea, sarcastică.
- Oh. M-am oprit lângă uşă, scoţându-mi telefonul şi deschizându-l. ...Îmi pare rău. Nici nu m-am uitat să văd cine mă suna. Eram... ocupat.
- Da, ştiu. Şi mie îmi pare rău. Până să apuc să văd ce urma să se întâmple, deja plecaseși.
- A fost pe-aproape, am murmurat eu.
"Îmi pare rău", repetă ea, ruşinată de sine însăşi.
Îmi venea uşor să fiu generos, ştiind-o pe Bella în siguranţă.
- Nu ai pentru ce să-ţi fie ruşine. Ştiu că nu poţi vedea chiar totul. Nimeni nu se aşteaptă să fii omniscientă, Alice.
- Mulţumesc.
- Aproape că te-am invitat la cină în seara asta - ai apucat să vezi înainte să mă răzgândesc?
Ea zâmbi.
- Nu, şi asta mi-a scăpat. Mi-aş dori să fi ştiut. Aş fi venit.
- La ce te concentrai de ai pierdut atât de multe?
"Jasper se gândeşte la aniversarea noastră". Râse. "Încearcă să nu se hotărască ce să-mi cumpere, dar cred că mi-am format o idee..."
- Eşti neruşinată.
- Da.
Îşi ţuguie buzele, apoi mă privi, cu o expresie oarecum acuzatoare. "Dar am fost atentă mai târziu. Ai de gând să le spui că ştie?"
Oftai.
- Da. Mai încolo.
"Eu nu voi spune nimic. Fă-mi un serviciu şi spune-i lui Rosalie când nu voi fi prin preajmă, bine?"
Am tresărit.
- Bine.
"Bella a primit vestea destul de bine".
- Prea bine.
Alice îmi zâmbi. "Nu o subestima pe Bella".
Am încercat să resping imaginea pe care nu voiam să o văd - Bella şi Alice, bune prietene.
Dintr-o dată nerăbdător, am oftat din greu. Voiam să termin cu următoarea parte a serii; voiam să se termine odată. Însă eram cam îngrijorat să ies din Forks...
- Alice... începui eu. Ea văzu ce aveam de gând să îi cer.
"Va fi bine în seara asta. Acum stau mai atentă de pază. Ar cam avea nevoie de supraveghere constantă, nu-i aşa?"
- Cel puţin.
- Oricum, în curând vei fi cu ea.
Am inspirat adânc. Cuvintele îmi sunau atât de frumos.
- Haide - termină odată ca să te poţi duce unde îţi doreşti să te afli, îmi spuse ea.
Am dat din cap şi m-am grăbit să urc în camera lui Carlisle.
Mă aştepta, cu ochii aţintiţi mai degrabă spre uşă mai mult decât la cartea groasă de pe biroul său.
- Am auzit-o pe Alice spunându-ţi unde mă poţi găsi, spuse el şi zâmbi.
Era o uşurare să fiu alături de el, să îi citesc înţelegerea şi inteligenţa profundă în ochi. Carlisle avea să ştie ce era de făcut.
- Am nevoie de ajutor.
- Orice, Edward, îmi promise el.
- Alice ţi-a spus ce a păţit Bella în seara aceasta?
"Aproape că a păţit", mă corectă el.
- Da, aproape. Am o dilemă, Carlisle. Vezi tu, vreau... foarte mult... să-l ucid. Cuvintele începură să curgă repede şi cu înflăcărare. ...Atât de mult. Dar ştiu că ar fi o greşeală, pentru că ar fi răzbunare, nu dreptate. Doar furie, fără vreun stop de imparţialitate. Totuşi, nu poate fi bine să las un ucigaş şi un violator în serie să bântuie prin Port Angeles! Nu îi cunosc pe oamenii de acolo, dar nu pot lăsa pe altcineva să-i ia locul Bellei în postura victimei. Celelalte femei - cineva poate că simte pentru ele ce simt eu pentru Bella. Poate ar suferi aşa cum aş fi suferit eu dacă ar fi vătămate. Nu este drept...
Zâmbetul lui larg şi neaşteptat opri pe loc avalanşa mea de cuvinte.
"E foarte bună pentru tine, nu-i aşa? Atât compasiune, atâta control. Sunt impresionat."
- Nu caut complimente, Carlisle.
- Sigur că nu. Dar nu îmi pot fereca gândurile, nu? Zâmbi din nou. ...Mă voi ocupa eu de asta. Poţi sta liniştit. Nimeni nu va mai fi rănit în locul Bellei.
I-am citit planul în minte. Nu era exact ce îmi doream, nu-mi satisfăcea dorinţa de brutalitate, însă înţelegeam că aşa era corect.
- Îţi voi arăta unde îl poţi găsi, spusei eu.
- Să mergem.
Îşi luă geanta neagră pe drumul spre ieşire. Aş fi preferat o formă mai agresivă de sedare - ca o căpăţână despicată - însă aveam să-l las pe Carlisle să procedeze în felul său.
Am luat maşina mea. Alice se afla încă pe trepte. Zâmbi şi ne făcu cu mâna pe când ne îndepărtăm. Am văzut că aruncase o privire înainte; urma să nu întâmpinăm dificultăţi.
Călătoria era scurtă pe drumul întunecat şi gol. Mi-am stins farurile pentru a nu atrage atenţia. Gândul la cum ar fi reacţionat Bella la viteza aceasta mă făcu să zâmbesc. Oricum conduceam mai încet decât de obicei - pentru a-mi prelungi timpul petrecut cu ea - când protestase.
Carlisle se gândea tot la Bella.
"Nu am prevăzut că va fi atât de bună pentru el. E neaşteptat. Poate că aşa era scris. Poate că serveşte un scop mai înalt. Măcar..."
Şi-o imagină pe Bella cu pielea albă şi rece ca zăpada şi cu ochii de un roşu sângeriu, apoi se înfioră, lepădând imaginea.
Da. Măcar. Într-adevăr. La ce bun să distrugi ceva atât de pur şi de încântător?
Am privit aspru în întunericul nopţii, toată bucuria acelei seri fiind distrusă de gândurile sale.
"Edward merită să fie fericit. Şi-a câştigat acest drept". Vehemenţa cugetărilor lui Carlisle mă surprinse. "Trebuie să existe o cale".
Mi-aş fi dorit să pot crede asta. Însă nu exista niciun temei superior pentru ceea ce i se întâmpla Bellei. Doar o harpie de soartă, hidoasă şi amară, care nu suporta ca Bella să aibă parte de viaţa pe care o merita.
N-am zăbovit prea mult în Port Angeles. L-am dus pe Carlisle în spelunca unde creatura pe nume Lonnie îşi îneca dezamăgirea împreună cu tovarăşii săi - dintre care doi deja îşi pierduseră cunoştinţa. Carlisle înţelegea cât de greu îmi fusese să mă aflu atât de aproape, să aud gândurile monstrului şi să-i văd amintirile amestecate despre Bella şi despre alte fete, mai puţin norocoase, care acum nu mai puteau fi salvate de nimeni.
Respiraţia mi se iuţi. Degetele mi se încleştară pe volan.
"Du-te, Edward", îmi spuse el, cu blândeţe. "Voi face ca şi celelalte să fie în siguranţă. Întoarce-te la Bella".
Erau cuvintele potrivite. Numele ei era singurul care-mi mai putea deturna atenţia în acea clipă.
L-am lăsat în maşină şi am fugit ţintă către Forks, străbătând pădurea adormită. Mi-a luat mai puţin decât drumul la dus, gonind cu maşina. Doar câteva minute mai târziu, m-am căţărat pe peretele casei ei şi i-am împins fereastra în lături, eliberându-mi calea.
Am oftat, neauzit, de uşurare. Totul era întocmai aşa cum trebuia. Bella era în siguranţă în patul său, visând, cu părul umed, încurcat precum algele mării, pe pernă.
Da, spre deosebire de majoritatea nopţilor, stătea strânsă, ca un ghem micuţ, cu cuverturile adunate strâns în jurul umerilor. Am presupus că-i era frig. Înainte să mă pot instala în scaunul meu ea tremură în somn şi buzele îi tresăriră.
O clipă am căzut pe gânduri, apoi m-am strecurat pe hol, explorând pentru întâia oară şi o alte parte din casă.
Sforăielile lui Charlie erau zgomotoase şi ritmate. Aproape îi surprinsei visul. Ceva legat de curgerea apei şi de aşteptare plină de răbdare... Poate o partidă de pescuit?
Acolo, în capătul scărilor, se afla un cuptor care arăta promiţător. L-am deschis plin de speranţă şi am găsit ceea ce căutam. Am ales cea mai groasă pătură din micuţul dulap cu lenjerie şi am dus-o în camera ei. Aveam să o pun la loc înainte ca ea să se trezească şi nimeni n-ar fi bănuit nimic.
Ţinându-mi răsuflarea, am întins cu grijă pătura peste trupul ei; ea nu reacţionă la povara aşezată pe umeri. M-am întors în balansoar.
În timp ce aşteptam cu nelinişte că ea să se încălzească, mă gândeam la Carlisle, întrebându-mă unde se afla în acea clipă. Ştiam că planul său avea să meargă ca uns - Alice o prevăzuse.
Gândul la tatăl meu mă făcu să suspin - Carlisle avea prea multă încredere în mine. Mi-aş fi dorit să fiu aşa cum mă credea el. Acea persoană, cel care merita să fie fericit, ar fi putut spera să fie demn de această făptură adormită. Cât de diferite ar fi fost lucrurile de-aş fi fost "acel" Edward.
Pe când cântăream aceste gânduri, o imagine ciudată şi nepoftită îmi acapară mintea.
Pentru o clipă, cotoroanţa de soartă pe care mi-o imaginasem, cea care dorise distrugerea Bellei, fu înlocuită de cel mai nesăbuit şi mai cutezător dintre îngeri. Un înger păzitor - care poate că i s-ar fi cuvenit acelui Edward din viziunea lui Carlisle. Cu un zâmbet nepăsător pe buzele sale, cu ochii de culoarea cerului, plini de zburdălnicie, îngerul luă forma Bellei astfel încât îmi deveni imposibil să îl ignor. Un miros ridicol de puternic pentru a-mi reclama atenţia, o minte mută pentru a-mi înflăcăra curiozitatea, o frumuseţe tăcută pentru a-mi ţintui privirea, un suflet altruist pentru a-mi inspira veneraţia. Lăsând deoparte instinctul natural de conservare - astfel încât Bella să îndure apropierea de mine - şi, în final, adăugând un şir lung de înspăimântător ghinion.
Cu un zâmbet nepăsător, nesocotitul înger a împins plăpânda creatură direct în calea mea, încrezându-se voios în moralitatea mea fragilă pentru a o ţine pe Bella în viaţă.
În această viziune, nu eu eram sentinţa Bellei; ea era trofeul meu.
Mi-am scuturat capul, alungând fantezia îngerului nechibzuit. Nu era cu mult mai bună decât cea a harpiei. Nu puteam preţui o putere superioară care s-ar fi purtat într-un mod atât de periculos şi de prostesc. Măcar cu soarta cea hâdă puteam lupta.
Şi eu nu aveam niciun înger. Aceştia le erau rezervaţi celor buni - oamenilor ca Bella. Atunci unde era îngerul ei în toate acestea? Cine o ocrotea?
Am râs în tăcere, uimit, când mi-am dat seama că, în acea clipă, eu îndeplineam acel rol.
Un înger vampir - ce farsă.
După vreo jumătate de oră, Bella îşi relaxă trupul încovrigat. Răsuflarea ei deveni mai profundă şi începu să murmure. Am zâmbit, satisfăcut. Era un fapt mărunt, însă măcar dormea mai liniştită în acea seară pentru că mă aflam acolo.
"Edward", şopti ea, zâmbind la rândul său.
Iar eu am lăsat o clipă tragedia deoparte, îngăduindu-mi să fiu din nou fericit.

Comunicare pe Internet

Cu greu mi-as fi inchipuit acum cativa ani ca aveam sa ajung sa lucrez pe calculator, folosindu-ma de un calculator, accesand zilnic, timp de cateva ore bune, Internetul. Primul contact cu calculatorul aveam sa-l fac abia in primul an de facultate (desigur la un nivel mult mai redus si mai... primitiv!...). In acel moment, insa, nu mi-as fi dorit sa continui sa aprofundez notiunile de informatica; cu greu pricepeam ceva, si doar atunci cand "butonam" la calculator, caci notiunile pur teoretice mi se pareau exprimate intr-o limba straina, mult prea greu de inteles. Si mi se pare acum firesc acest lucru, caci mult mai usor iti insusesti notiuni dintr-un anumit domeniu lucrand efectiv si... practic, si nu doar povestind despre diverse lucruri pur teoretice, fara sa vezi, sa auzi si sa simti efectiv ceea ce trebuie sa inveti.
Dupa vreo 4-5 ani de la terminarea facultatii, mi-a devenit clar ca Internetul (implicit ... calculatorul) mi-ar fi usurat mult documentarea profesionala. Aici gaseam mult mai usor si infinit mai mult informatiile necesare. Asa ca... mi-am luat (nu fara un oarece efort financiar) un calculator, l-am conectat la Internet, si... da-i bataie! La inceput, cautam doar informatii strict profesionale. Apoi... mi-am extins cautarile: literatura... presa... divertisment... si ... prieteni.
Initial mi-a fost destul de greu. Imi era greu sa scriu, imi era destul de greu sa folosesc tot felul de comenzi (ca sa fiu sincera... nici nu prea stiam comenzile specifice...). Dar a trebuit sa invat rapid sa ma folosesc de calculator, sa explorez Internetul, si, ceea ce este cu mult mai important, desi se neglijeaza adesea, sa invat si regulile de comportare online in ceea ce priveste comunicarea si interactiunea cu ceilalti internauti.
De voie-de nevoie... a trebuit sa invat ca exista mai multe mijloace de comunicare: mail... messenger... ulterior blogging.... Se poate comunica in scris, dar si "oral" folosindu-te de un microfon +/- webcam. Fiecare varianta cu avantajele si dezavantajele ei.
Personal, prefer comunicarea scrisa: messenger si, in anumite conditii, mai frecvent pe email. Dezavantaje? Tastarea cu oarece indemanare se invata in timp. Dar... se invata daca scrii zilnic si te incapatanezi sa nu renunti la scris chiar daca ti se pare greu, aproape imposibil. Si totusi comunicarea scrisa este cu mult mai discreta, asa ca se poate folosi cu succes in conditiile in care vrei sa faci mai multe lucruri odata: scriind, puteam dialoga cu mai multi "parteneri" in acelasi timp (2-3, nu mai mult) si, in plus, sa citesc sau sa scriu si alte lucruri pe diverse pagini web, ceea ce nu as fi putut face daca as fi conversat prin microfon, vorbind. Practic, microfonul sau camera web (daca as fi folosit asa ceva!) m-ar fi "legat de maini si de picioare", blocandu-mi orice alta activitate. In plus, pe mail se pot trimite texte mai lungi, mult mai lungi decat mesajele pe mess (ar fi cam diferenta dintre un biletel si o scrisoare in toata regula), eventual se pot atasa poze sau texte mai lungi, chiar si muzica, si se pot trimite de la un utilizator la altul chiar daca nu sunt amandoi online in acelasi timp... Deci... nota bene! comunicand pe mail, poti trimite cu mult mai multe informatii, fara consum prea mare de "biti", deci cu costuri relativ reduse, si trecand peste inconvenientul diferentelor de fus orar sau neimpunand celuilalt intrarea pe net la anumite ore fixe, impuse "din afara", doar pentru a se coordona intrarile online. Si chiar daca as fi online in acelasi timp cu alti prieteni, nu le pot impune sa vorbeasca cu mine folosind microfonul; sa nu uitam ca, chiar online fiind, un utilizator de internet face si altceva decat sa foloseasca doar messengerul, vorbind in fata microfonului... Asta daca nu cumva lasa calculatorul deschis, facandu-si "treaba" (descarcand sau incarcand diverse informatii online, de pilda), si pleaca din fata lui pentru a face cu totul altceva.
Asa ca, dragi prieteni, decat sa va intrebati amicii: "Esti ocupat?" sau... "Spune-mi cand esti liber ca sa putem vorbi...", mai bine scrieti-i un mesaj mai lung pe mail, comunicandu-i tot ce doriti. Cu siguranta va veti trezi cu un raspuns corespunzator... tot pe mail. Ganditi-va ca in momentul in care voi sunteti dispusi pentru discutii (mai bine spus palavrageli) online, amicul vostru poate fi la servici, sau chiar acasa, dar ocupat, sau pur si simplu "ocupat" sa manance, sa doarma, sa faca o baie sau sa citeasca... Nu ar fi mai simplu sa inlocuiti "discutiile de la coltul strazii" cu o scrisoare mai lunga, chiar daca e trimisa... online pe mail?

Bancul Zilei: Matusa Ana

O invatatoare a cerut clasei sale de elevi sa isi intrebe fiecare parintii care este cea mai relevanta poveste a familiei sale si care are o morala la sfarsit, iar apoi urmand ca a doua zi fiecare dintre ei sa spuna povestea in clasa. A doua zi, in ora respectiva, Cristian a dat urmatorul exemplu:

- Tatal meu este fermier si crestem gaini. Intr-o zi am mers la piata cu o gramada de oua asezate intr-un cos de nuiele impletite, cos asezat pe scaunul din fata al camionului. La un moment dat camionul a lovit o groapa, iar cosul a cazut de pe scaun si toate ouale s-au spart. Morala povestirii este sa nu iti pui niciodata toate ouale intr-un singur cos.
- Foarte bine, spuse profesoara.

Urmatoarea a fost Maria care incepuse sa povestesca:
- Si noi suntem fermieri. Aveam 20 de oua care trebuiau sa fie clocite, dar numai 10 puisori au iesit. Morala este sa nu iti numeri gainile inainte de a fi clocite ouale
- Foarte bine, replica din nou profesoara, multumita de ce auzise pana aici..

Urmatorul a fost Bula care a inceput si el povestea sa:
- Tatal meu mi-a povestit despre matusa Ana... Matusa Ana era inginer de aviatie in razboi, iar avionul ei a fost lovit. A trebuit sa aterizeze fortat pe teritoriul inamic si tot ce avea la ea era o sticla de palinca,o pusca si o sabie.
- Continua, spune profesoara intrigata.
- Matusa Ana a baut toata palinca pentru ca era un frig cumplit... apoi a fost atacata de 100 de soldati inamici. Ea a omorat 70 dintre ei cu pusca pana s-au terminat gloantele. Apoi a mai omorat 20 cu sabia pana lama s-a tocit. Pe ultimii 10 i-a omorat cu mainile goale.
- Dumnezeule mare, spune profesoara ingrozita, si care ti-a zis tatal tau ca este morala?
- Stai departe de matusa Ana cand a ras o palinca!

Legea falimentului personal. Cine pe cine vrea sa apere, de fapt? (II)

Romania si Bulgaria sunt singurele state din Uniunea Europeana care nu au o lege a insolventei persoanelor fizice. Bancherii o contesta, senatorii o adopta tacit. BNR spune ca nu e momentul, firmele de avocaturai oficiali ai ANPC spun ca dimpotriva, acum e cea mai mare nevoie. Pe cine sa mai crezi? In teorie, principalii beneficiari ai acestei legi sunt persoanele ramase fara surse de plata a ratelor, dar si bancile, care nu vor mai fi nevoite sa constituie provizioane pe perioada insolventei. Initiatorii spun ca intentia lor e simpla: sa puna pe picior de egalitate toti creditorii, eliminand cazurile in care dupa ce bancile isi recupereaza banii, ceilalti creditori (firme de telefonie, magazine, institutii de studii s.a.) nu mai au ce recupera.
Ai vazut proiectul legii? Ce ai aduce in plus si ce ai scoate din el? HotNews.ro te invita sa iti exprimi parerea despre legea falimentului personal.

• E sau nu nevoie de legea asta?

Am sa iau doua cazuri concrete. Familia Ionescu, care locuieste la tara. Isi cumpara produsele de la magazinul de la coltul strazii, de multe ori pe datorie. Are cablu tv, dar si un televizor si o masina cumparate printr-un credit de nevoi personale garantat cu casa de la o banca.

Daca va uitati la cazuistica americana, de unde ne-am inspirat si noi, veti vedea ca nu se accepta cazuri ale dezvoltatorilor imobiliari care sa isi ceara falimentul

Iulian Urban, autorul legii

In urma crizei, domnul Ionescu a ramas somer. Nu mai are de unde plati ratele la banca. Ce se intampla acum, inaintea intrarii in vigoare a legii falimentului personal? Vine banca ii ia bunurile si i le vinde, ca sa isi scoata parleala. Cablul tv ramas neplatit sau proprietarul chioscului care ii vindea mancare pe datorie raman cu buzele umflate. In plus, opereaza si in prezent o prevedere legala care spune ca mai intai domnul Ionescu va plati dobanzile, penalitatile si abia pe urma principalul dobanzii la credit.

Cazul al doilea. Familia Popescu. Face tranzactii imobiliare ca persoana fizica. La un moment dat, dintr-un motiv oarecare se pune sub protectia legii falimentului. Va achita 75% din datorii, probabil ca isi va muta bunurile pe numele altcuiva ca sa ramana cu ele, dupa care potrivit legii falimentului personal, i se vor sterge datoriile. Nu va mai lua vreo 6 ani credit, dar cui ii mai pasa de asta? Familia Popescu nu este neaparat familia Robert Negoita.

• Iulian Urban:” Negoita nu va putea intra niciodata sub protectia legii falimentului personal”

„

Proiectul legii falimentului personal in aparenta este generos. In esenta lui, insa, este posibil sa ne trezim in fata unor prevederi legale care sa provoace o presiune puternica asupra unui sistem, ma refer la sistemul bancar, care si asa suporta un proces de incetinire a creditarii

Adrian Vasilescu, consilierul Guvernatorului BNR

In primul rand, cei care au o creanta contestata nu pot intra sub protectia legii falimentului personal. Negoita are o asemenea creanta cu ANAF, prin urmare nu are cum sa se puna sub protectia acestei legi. Dar argumentul major nu acesta este, ci deriva din jurisprudenta americana. Daca va uitati la cazurile din SUA, de unde ne-am inspirat si noi, veti vedea ca nu se accepta cazuri ale dezvoltatorilor imobiliari care isi cer falimentul”, a raspuns Iulian Urban, intrebat de HotNews.ro daca nu cumva legea ii ofera portite de scapare unuia ca Robert Negoita.

Avocatul mai spune ca au existat si in America situatii in care asemenea dezvoltatori imobiliari au solicitat judecatorilor sa ii lase un an ca isi va reveni piata. Ori, legea nu permite sa iti bazezi cashflowul pe estimari impredictibile, mai spune Urban. „De asemenea, nu se accepta situatii in care in planul tau de redresare propui sa achiti lunar un dolar pe luna, cand datoria ta e de un milion de dolari.

Ca sa rezum, e nevoie ca si creditorii sa fie de acord cu planul tau de redresare. Nu e suficient sa propui tu un plan si gata, ai scapat”, conchide autorul proiectului de lege.

• Oficialii BNR au avizat negativ proiectul. Bancherii se opun si ei

Adrian Vasilescu, consilier al guvernatorului BNR, spune ca adoptarea legii falimentului personal ar putea forta bancile sa caute garantii suplimentare pentru finantare si va restrictiona accesul la credite. Vasilescu a mai precizat ca banca centrala a transmis Parlamentului un punct de vedere defavorabil proiectului.

"Proiectul legii falimentului personal in aparenta este generos. In esenta lui, insa, este posibil sa ne trezim in fata unor prevederi legale care sa provoace o presiune puternica asupra unui sistem, ma refer la sistemul bancar, care si asa suporta un proces de incetinire a creditarii.

Intr-un moment in care asteptam zorii increderii in economia noastra, care sa stimuleze

Proiectul actual este perfectibil, dar eu l-as aviza favorabil. Poti ajunge in faliment din cauza care sa nu iti fie imputabile si trebuie sa te bucuri de o minima protectie.

Oficiali ANPC

bancile sa relanseze creditarea, un astfel de act normativ ar putea sa descurajeze procesul si sa vedem bancile in cautare de garantii peste garantii ca sa dea un credit", a declarat Vasilescu. Bancherii se opun si ei din rastputeri, declarand fie ca vor mari dobanzile, fie ca vor inregistra pierderi

• ANPC spune ca e nevoie de legea falimentului personal

Inspectori din cadrul Oficiului pentru Protectia Consumatorilor au declarat pentru HotNews.ro ca o asemenea lege este necesara, pentru a proteja datornicii de buna credinta. „Proiectul actual este perfectibil, dar eu l-as aviza favorabil. Poti ajunge in faliment din cauza care sa nu iti fie imputabile si trebuie sa te bucuri de o minima protectie.

Ce faci, ramai la cheremul bancii care nu are in aria ei de interes intotdeauna binele consumatorului de produse financiare? Vedem si noi in timpul controalelor modul in care sunt tratati clientii si suntem convinsi ca o lege care sa protejeze datornicul si sa ofere sanse egale tuturor celor care au de recuperat creante, este necesara.

E nevoie ca toate institutiile care detin o creanta sa fie egale in fata dreptului de a-si recupera banii. Urmarim cu interes modul in care legea va aparea si va fi aplicata”, au declarat inspectori ai ANPC pentru HotNews.ro.

Sursa: Hotnews

Peste 1.700 de caini, stransi de Politia Animalelor Sector 1

Peste 1.700 de caini maidanezi au fost adunati de pe strazile Sectorului 1 de la deschiderea celui mai modern adapost pentru cainii fara stapan din Capitala, informeaza Agerpres.

De asemenea, au fost sterilizati si vaccinati peste 550 de caini, iar la 814 li s-au montat microcipuri.

Peste 230 de caini au fost revendicati de catre proprietari, iar 197 au fost dati spre adoptie in cadrul celor 13 campanii initiate de Primaria Sectorului 1 sau direct de la Centrul Odai.

Potrivit administratiei, Politia Animalelor a adunat de pe strazi in perioada ianuarie 2009 - martie 2010, 1.704 caini, dintre care 585 sunt inca adapostiti in Centrul Teritorial ''Odai''.

Inaugurat la 15 ianuarie 2009, Centrul Teritorial poate adaposti aproape 600 de caini care sunt ridicati de pe strazi.

Odata ajunsi in adapost, cainii sunt vaccinati, sterilizati si li se monteaza microcipuri pentru identificare.

Pentru a impiedica abandonul animalelor pe domeniul public si pentru a responsabiliza detinatorii de animale de rasa comuna cu privire la obligatiile ce le revin, Primaria Sectorului 1 a demarat, in octombrie 2009, campania de identificare a cainilor si pisicilor.

Cainii si pisicile din Sectorul 1 sunt monitorizati de politistii comunitari prin microcipuri si crotalii pentru o identificare mai usoara a proprietarilor, in cazul in care animalele se pierd de stapani.

Sursa: Hotnews

Cele mai frumoase jocuri nu sunt pe calculator

Într-o epocă a vitezei, a PC-ului, iPod-ului şi play-station-ului, copiii îşi petrec timpul liber într-o lume virtuală din care sunt scoşi cu greu şi rar. Câţi mai ştiu să facă un nod marinăresc? De căsuţele din copac unde primeşti musafiri numai dacă doreşti află doar din fotografiile şi poveştile celor mari.

Sursa: Northfoto

Doi britanici au sesizat pericolele la care este supusă generaţia jocurilor pe calculator şi a telefoanelor mobile şi au realizat o carte care vine tocmai să contracareze tendinţa de transformare a copiilor, în victime ale consumului exagerat de IT.

Aşa s-a născut „Cartea pericolelor pentru băieţi”, o culegere de texte dedicate băieţilor între 8 şi 80 de ani. Volumul scris de Conn Iggulden şi Hal Iggulden este, deopotrivă, o carte de aventuri, un ghid practic şi o enciclopedie care va răspunde la câteva dintre cele mai frecvente curiozităţi ale băieţilor – Cum afli latitudinea şi longitudinea? Cum fabrici cerneală invizibilă sau cum trimiţi mesaje folosind codul secret utilizat de Iulius Cezar.

Povestirile despre fapte de curaj pot reprezenta atât simple aventuri, cât şi sursă de inspiraţie pentru un altfel de viaţă departe de tastatură şi ecran.
„Scriindu-le, nu ne-a mai venit la fel de uşor să sărim în sus şi să blestemăm când unul dintre noi se lovea la un deget de la picior. Nu sunt doar istorii fabuloase, ci sunt parte integrantă a unei culturi, o parte pe care nu vrem cu niciun chip s-o vedem dispărută”, explică autorii.

Cel mai mare pericol: să nu ştii să te joci

Astfel, băieţii vor afla că „pericolele” cu care se pot confrunta sunt reprezentate de neştiinţă: să nu ştii ce trebuie să conţină o trusă de bază, să nu ştii cum să îţi confecţionezi cel mai rapid avion din hârtie sau cum să faci o baterie. Din cele 243 de pagini, vor învăţa că praştiile au fost folosite din timpuri străvechi, când erau confecţionate din piele, că gigantul Goliat a fost răpus de înţeleptul David cu o praştie şi că acum este folosită mai ales la vânătoare şi pescuit, pentru aruncarea momelii.

Volumul care se lansează mâine în grădina Cărtureşti Verona, începând cu ora 11.00, s-a bucurat de sprijinul unor personalităţi precum jurnalistul sportiv Cristian Ţopescu, istoricului Emil Lupu şi a scriitorului Silviu Petre.

Fără a avea vreo clipă pretenţii de rigoare ştiinţifică, această carte este ca un manual de vacanţă iar “temele” pentru acasă îi vor face plăcere chiar şi celui mai îndărătnic şcolar. Coduri secrete, dinozauri, bătălii celebre, vânătoare, astronomie, mitologie şi toate acele lucruri de interes (pentru băieţi, cel puţin), laolaltă cu lecţii de curaj, patriotism şi putere de sacrificiu; figuri legendare dar şi poveşti despre fapte extraordinare ale unor oameni obişnuiţi.

Astfel, mâine, la Cărtureşti, începând cu ora 11.00, toţi cei prezenţi vor putea lua parte la ateliere de astronomie, de orientare în natură, de făcut noduri deştepte şi bombe de hârtie spectaculoase, la concursuri de ridicat cortul şi de aprins focul fără chibrituri şi la multe alte activităţi care le vor transforma ziua într-o aventură în aer liber.

Sursa: Evenimentul zilei

Enciclopedia Universală BRITANNICA

Din 26 martie, Jurnalul Naţional împreună cu Editura Litera vă oferă cel mai important proiect enciclopedic: Britannica. Structurată în 16 volume color, Enciclopedia Universală Britannica, cuprinde peste 5 500 de pagini, 26 000 de articole, 2 000 de imagini, 194 de hărţi, 150 de planşe şi grafice dar şi peste 1000 de articole care vizează realităţile romĂneşti. Adresându-se unui public eterogen această nouă enciclopedie adună mii de articole esenţiale din cele mai importante domenii: artă, filosofie, literatură, religie, ştiinţă, istorie, geografie etc. Totodată, în volumele Enciclopediei Britannica veţi regăsi şi cele mai recente hărţi ale ţărilor lumii, un tabel cu laureaţii Premiului Nobel, alături de numeroase planşe şi ilustraţii sugestive. Enciclopedia Universală Britannica va putea fi achiziţionată împreună cu Jurnalul Naţional în fiecare vineri începĂnd cu 26 martie.

Istoria Enciclopediei Britannica este fascinantă: prima ediţie a fost publicată la 1768 la Edinburgh, în Scoţia. Succesul extraordinar de care s-a bucurat a făcut să-i crească popularitatea rapid, astfel că la cea de-a treia ediţie, enciclopedia număra 21 de volume. În 1933, Britannica devine prima enciclopedie din istorie care adoptă politica revizuirilor permanente, astfel că la fiecare ediţie îşi îmbogăţeşte articolele cu elemente actualizate. În momentul de faţă Enciclopedia Britannica se află la a 15-a ediţie. Cea mai nouă dovadă de notorietate a Britannica este locul 10 pe care l-a ocupat anul trecut în clasamentul Official Top 500 Super Brand Consumer din Marea Britanie.

Sursa: Saptamana financiara

FINANCIARUL te invita in Universul Cunoasterii cu “RAFTUL de CULTURA GENERALA”!

FINANCIARUL continua seria colectiilor fundamentale si te introduce in Universul Cunoasterii cu ajutorul “RAFTULUI de CULTURĂ GENERALA”, o colectie extinsa, indispensabila oricarei biblioteci.

Foto

De vineri, 26 martie, Financiarul va ofera seria “Biblia. Personaje si evenimente: de la Regi la Profeti”, o privire de profunzime asupra obiceiurilor, sarbatorilor, scrierilor si ideilor cuprinse in Biblie. De la Creatia lui Adam si a Evei in Gradina Edenului la Evangheliile din Noul Testament, de la Avraam la inteleptul rege Solomon, de la Exod la Ioan Botezatorul si la Iisus, cele trei volume dedicate Bibliei va vor insoti in universul credinţelor iudeo-crestine, cu ajutorul explicatiilor instructive si a peste 1.000 de ilustratii color. Al doilea volum al seriei este „Biblia. Personaje si evenimente: de la Regi la Profeti”.

Stiati ca:

• Numerosi cercetatori contesta faptul ca evenimentele descrise in Biblie ar reflecta fapte istorice. In special istoriile primilor regi, Saul, David si Solomon – care nu se regasesc în surse externe Bibliei - sunt considerate descrieri ale unor conducatori idealizati.
• Din perspectiva crestina, Iisus din Nazaret ete mult asteptatul Mantuitor.
• Hexagrama era folosita ca talisman, pentru a îndepărta demonii, spiritele si focul. „Steaua lui David” asa cum este numita hexagrama, este astazi emblema nationala a Israelului.

Veritabila investitie culturala pentru o buna educatie, “RAFTUL DE CULTURĂ GENERALA” reuneste ghiduri esentiale, bogat ilustrate si accesibile tuturor. De la istoria artei la mitologie si pana la invataturile Bibliei, cea mai noua colectie FINANCIARUL realizata impreuna cu editura LITERA va ofera toate informatiile de care aveti nevoie pentru a va satisface orice curiozitate. Formatul fiecarui volum este de 17,5 x 23 cm iar numarul de pagini este cuprins intre 144 si 180. Colectia apare in conditii grafice impresionante, un layout atractiv, ilustratii spectaculoase, coperta cartonata, hartie lucioasa.

Pachetul ziar + volumul 8 al „RAFTULUI DE CULTURĂ GENERALA –“Biblia. Personaje si evenimente. De la Regi la Profeti”costa 15 lei si se distribuie impreuna cu editia din 26 martie a Financiarului.

Succesiunea volumelor colectiei FINANCIARUL “RAFTUL de CULTURA GENERALA” este urmatoarea:

ARTA PLASTICA

Ø Volumul 1 - Din preistorie la Renasterea timpurie (5 februarie)

Ø Volumul 2 – De la apogeul Renasterii pana in secolul XVIII (12 februarie)

Ø Volumul 3 - Din secolul XIX pana azi (19 februarie)

MITOLOGIA

Ø Volumul 4 --Orientul Apropiat, Egiptul, Grecia (26 februarie)

Ø Volumul 5 – Roma, scandinavii, celtii, Americile (5 martie)

Ø Volumul 6 – India, China, Japonia, Africa, Australia si Oceania (12 martie)

BIBLIA

Ø Volumul 7 – Biblia. Personaje si evenimente. De la creatie la judecatori (19 martie)

Ø Volumul 8 – Biblia. Personaje si evenimente. De la regi la profeti (26 martie)

Ø Volumul 9 – Biblia. Viata lui Iisus (2 aprilie)

Ø

“RAFTUL de CULTURĂ GENERALA” este cea de-a cincea colectie editoriala lansata de cel mai popular cotidian de afaceri FINANCIARUL, dupa MAREA ENCICLOPEDIE a STATELOR LUMII, MAREA ENCICLOPEDIE A CUNOASTERII, MAREA ISTORIE ILUSTRATA a LUMII si DESCOPERA LUMEA. Pe langa acestea Financiarul a oferit cititorilor sai deopotriva literatura de business si de intelegere a relaţiilor politico-economice internationale: „Gandeste ca un campion” si „Esecul in afaceri. 10 reguli de urmat”, “Putin si noua Rusie”. Financiarul este editat de Media Casa Press, o companie a INTACT MEDIA GROUP.

Sirsa: Saptamana financiara

Fondatorul loteriei verzi, un roman de 24 de ani care a vrut sa uite de stress in Republica Dominicana, dar i-a reusit abia in Austria

Alexandru Ragalie a lucrat in trezoreria Citibank. La un moment dat s-a saturat de stress si a plecat pentru un an in Republica Dominicana, unde a vazut pe viu diferentele de mentalitate dintre sudamericani si europeni. Dominicanii ii par un fel de ardeleni. Sunt mai lenti si stiu sa se bucure de viata. Din Republica Dominicana, Ragalie a plecat in Austria, unde se afla si acum. Lucreaza in industria bunurilor de larg consum, ca analist financiar la o multinationala. In timpul liber dezvolta proiecte eco, face triatlon si antreprenoriat.

• "Nivelul de stres este exagerat de mare in societatea romaneasca in general si este de-a dreptul exacerbat in corporate"

Rep: In Romania ai lucrat la Citi? Ce ti-a placut, ce nu ti-a placut in climatul corporate de la noi?
Alexandru Ragalie: Da, am lucrat pentru un an in Trezoreria Citibank Romania, unde am facut vanzari. Climatul corporate de la noi este unul foarte dinamic in comparatie cu multe alte tari, cu siguranta mai dinamic decat in vestul Europei.

La 24 de ani, are o experienta de 7 ani in mediul corporate, lucrand pana acum in publicitate, dezvoltare de software, NGO, banking si FMCG.
E pasionat de antreprenoriat si de triatlon. Spera ca pana la 30 de ani sa devina primul amator roman care se califica la Ironman Hawaii (cel mai prestigios eveniment anual) si termina in top 10% din concurenti.

Despre Alexandru Ragalie

Rep: Adica?
Alexandru Ragalie: Adica, daca ai vointa si esti dispus sa faci sacrificii momentane, poti evolua foarte repede din toate punctele de vedere.

Rep: Ce anume nu ti-a placut aici?
Alexandru Ragalie: Partea care nu mi-a placut in mod deosebit este lipsa echilibrului dintre timpul petrecut la job si timpul liber. Asta pe langa nivelul exagerat de mare de stres care exista in societatea romaneasca in general si este exacerbat in corporate.

• Sunt deosebit de mandru ca sunt roman. Tara, istoria si capitalul nostru intelectual sunt greu de egalat de foarte multe alte natiuni

Rep: Te-ai mai intoarce in Romania?
Alexandru Ragalie: Eu sunt deosebit de mandru ca sunt roman. Tara, istoria si capitalul nostru intelectual sunt greu de egalat de foarte multe alte natiuni.

Rep: Cum e vazuta Romania prin locurile pe unde ai umblat?
Alexandru Ragalie: In Republica Dominicana oamenii nu stiau despre Romania decat faptul ca exista ca si tara undeva in Europa, insa coincidenta a facut sa intalnesc doua familii de romani in locuri diferite. Ce pot spune cu siguranta este ca e deosebit de placut si simti o puternica legatura atunci cand intalnesti alti romani in locuri atat de indepartate. In Austria stau deja de un an si pot spune ca aici oamenii au o atitudine "normala" fata de Romania, in special avand in vedere legaturile foarte puternice din partea de business dintre cele doua tari.

Rep: Rep: In ce conditii te-ai intoarce in Romania?
Alexandru Ragalie: De intors in Romania, in viitorul previzibil nu planuiesc asta.

Rep: La un moment dat, in schimburile noastre de e-mailuri spui asa: „pentru a produce o schimbare sustenabila in directia pozitiva, cea mai rapida metoda ar fi sa folosim sistemul economic actual”. Detaliaza putin, te rog
Alexandru Ragalie: Cand spun asta ma refer la faptul ca trebuie sa utilizam resursele si metodele actuale ale sistemelor de piata pentru a deveni sustenabili. A renunta sa consumam atat de mult, a lua decizii educate cand cumparam ceva si a sustine initiative de sustenabilitate sunt doar primii pasi. Insa trebuie sa intelegem si faptul ca dorinta de profitabilitate, de imbunatatire a vietii si de avutie nu va disparea pur si simplu.

• In Rep. Dominicane am gasit o cultura foarte deschisa, cu oameni concentrati pe a trai viata aici si acum decat pe planurile de viitor

Rep: Ce se poate face si mai ales cum?
Alexandru Ragalie: Putem construi afaceri care acorda atentie in primul rand efectului actiunilor lor asupra societatii si abia apoi profitului. Muhammad Yunus si ceea ce a reusit el sa faca cu Grameen Bank este un exemplu foarte bun, laolalta cu multe alte afaceri care sunt si profitabile si ajuta si societatea in mod real si tangibil.

Rep: Cum de ai plecat in Dominicana?
Alexandru Ragalie: Dupa cativa ani petrecuti in mediul corporate in Romania, simteam acut nevoia unei schimbari. Undeva in luna aprilie am participat la un eveniment AIESEC, organizatie din care am facut parte in timpul facultatii. Acolo am intalnit o prietena care tocmai fusese aleasa pentru un mandat de un an pe pozitia de Presedinte National al AIESEC in Republica Dominicana. Ea mi-a povestit ca ar avea nevoie de cineva in echipa si ca eu as fi omul potrivit. In aceeasi seara am decis ca ar fi o experienta interesanta si asa am decis sa plec.

Rep: Ce ai gasit acolo?
Alexandru Ragalie: Acolo am gasit o cultura foarte deschisa, cu oameni concentrati mai mult pe a trai viata aici si acum decat pe planurile de viitor. Si, bineinteles, foarte mult soare, plaje si muzica sud-americana.

• Viena imi place pentru frumusetea orasului si nivelul de calitate al vietii

Rep: Din punctul de vedere al muncii, sunt diferiti sudamericanii fata de europeni?
Alexandru Ragalie: Pentru mine a fost o experienta deosebit de interesanta deoarece a trebuit sa colaborez foarte mult cu localnicii, a caror cultura de a munci este foarte diferita de cea europeana. Lucrurile se fac mult mai relaxat si se misca mai greu comparativ cu ce eram eu obisnuit din Romania, ei denumind asta "cultura caribiana".

Rep: De ce Viena? Ce faci printre austrieci?
Alexandru Ragalie: Viena pentru ca imi place foarte mult orasul si nivelul de calitate al vietii de aici. La capitolul profesional, pe langa wintheplanet.com, lucrez ca si analist financiar pentru sediul regional al uneia dintre cele mai mari companii de FMCG din lume.

Rep: Cum ti-a venit ideea loteriei?
Alexandru Ragalie: Am luat parte anul trecut la un seminar pe teme de dezvoltare durabila prezentat de unul dintre cei mai cunoscuti experti internationali. Pe langa cifrele deprimante despre starea planetei si efectele negative pe care societatea umana le produce mediului, un comentariu de acolo mi-a ramas in minte. Faptul ca, pentru a produce o schimbare sustenabila in directia pozitiva, cea mai rapida metoda ar fi sa folosim sistemul economic actual. Incepand de atunci m-am tot gandit cum as putea contribui eu la aceasta schimbare si in acelasi timp cum ii pot ajuta si pe altii sa faca acelasi lucru.

Rep: Am inteles, dar de ce o loterie?
Alexandru Ragalie: Conceptul de loterie m-a interesat dintotdeauna pentru ca evidentiaza comportamentul total irational al oamenilor. Desi sansele de a castiga sunt infime, jucatorii continua sa cumpere bilete doar datorita placerii primite de la gandul ca ar putea castiga. Punand impreuna cele doua idei s-a nascut Win the Planet.

Sursa :Hotnews

Mile Cărpenişan a murit

Alina Vătăman

Luni, 22 Martie 2010

Jurnalistul Mile Cărpenişan, internat săptămâna trecută la Spitalul Judeţean Timişoara, în stare gravă, a încetat din viaţă, astăzi, la Secţia de Terapie Intensivă, ca urmare a unui stop cardiac. Cărpenişan a fost transportat la spital săptămâna trecută, din cauza unei septicemii suferite ca urmare a infectării unui furuncul. În ciuda efoturilor medicilor, starea sănătăţii sale s-a agravat permanent. În scurt timp a făcut insuficienţă renală şi hepatică, pancreatită şi nu mai putea respira. Vineri a intrat în comă şi de atunci a fost menţinut în viaţă numai prin intermediul aparatelor.

Aflat în comă, azi-noapte timişoreanul a suferit două infarcturi, iar în jurul orei 15 s-a stins după un stop cardiac, susţin doctorii.

Mile Cărpenişan a fost corespondent special al posturilor Antena1 şi Antena 3, devenind cunoscut mai ales prin reportajele şi corespondenţele la cald de pe fronturile din fosta Iugoslavie şi Irak sau din Indonezia măturată de tsunami.

"Aţi intrat vreodată în Iad? Eu da. Şi nu murisem. Intram în Baghdad. În jurul meu Satana dădea bairam".

În 2008 a decis să facă jurnalism pe cont propriu şi a devenit liber profesionist, înfiinţând o agenţie de turism prin care promova Muntenegru.

"Am facut cum face sârbul - am bătut cu pumnul în masă (am cam speriat vecinii) şi am zis OK ….HOPA SUS Mile!", scria jurnalistul pe blogul său.

Jurnalistul avea 34 de ani şi era căsătorit cu o colegă de breaslă, la rândul ei fostă corespondentă la posturile TV Antena 1 şi Antena 3.

În ultima perioadă, Mile se dedicase unor campanii umanitare, ultima dintre ele fiind cea de strângere de fonduri pentru Daniel Răuţă.

Într-un articol postat pe blogul personal, "Viteza sângelui nostru", Mile vorbea despre solidaritatea umană şi despre cât de importantă ea în momentele de cumpănă.

Sursa: Evenimentul zilei

Dilema omului-secol: “De ce e George Călinescu o sperietoare?“

Vlad Stoicescu

Duminică, 21 Martie 2010

„«Dar potoleşte-te odată, nebunule!, că, dacă nu, te dau la ăla urâtu’». Ăla urâtu’ nu era om, ci statuie. Mai precis, bustul de bronz al lui George Călinescu”. Profesorul Radu Mărculescu, despre al cărui destin uluitor EVZ a scris în urmă cu un an, vorbeşte despre “lumea pestriţă şi caraghioasă” a Bucureştiului de astăzi, un oraş în care statuile desfigurează istoria.

O face pentru a-şi exprima solidaritatea cu un “chip batjocorit” şi pentru a trage un semnal de alarmă.

La 95 de ani, Radu Marculescu nu este doar un supravieţuitor al lagărelor sovietice, unul dintre puţinii care au reuşit să iasă vii din încleştarea cu ororile secolului trecut. Mărculescu este, mai mult decât orice, o filă ruptă din cărţile de istorie.

Când cel de-Al Doilea Război Mondial îşi deschidea aripile asupra umanităţii, tânărul Radu Mărculescu avea încă toate motivele să viseze la un destin normal. “Ştiam foarte bine limba lui Moliere, pentru că mama a fost profesoară de franceză şi o femeie foarte cultă. Mă strivea din punctul ăsta de vedere. Îmi citea din latineşte, pe Horaţiu, cu o fluenţă fantastică. Şi germana am început s-o învăţ de mic, aveam la moşie un administrator neamţ”, îşi amintea Mărculescu, în februarie 2009.

Născut într-o familie de moşieri, absolventul de litere şi filosofie nimerise însă în cea mai proastă dintre lumile posibile. Au urmat frontul, lagărele sovietice şi apoi coloniile de munca ale României comuniste.

Observatorul unei lumi greşite

Casa în care stă Radu Mărculescu e un muzeu în sine. Locatarul ei are aproape vârsta secolului căruia i-a supravieţuit, de pereţi atârnă imaginile altei Românii, şi chiar Revoluţia şi-a făcut loc aici, într-un ochi de geam cât o amintire perforată de cartuşele bizare ale „teroriştilor”.

Din când în când, veteranul de 94 de ani îşi plimbă gândurile pe Calea Dorobanţilor, unde Bucureştiul pare mai respirabil. Radu Mărculescu ştie însă că nu acesta este oraşul pe care tinereţea sa l-a lăsat în urmă: „Sunt un observator atent al lumii de azi, nu pentru că vreau, ci pentru că mi se impune. Ieşind din casă, la plimbări, văd automat lumea asta pestriţă şi caraghioasă”.

Şi pentru că una dintre ieşirile recente i-a provocat câteva reflecţii amare, profesorul Mărculescu a scris “Evenimentului zilei” pentru a-şi exprima solidaritatea cu un “chip batjocorit” – cel al lui George Călinescu, al cărui bust “ciudat” ocupă zona centrală a parcului bucureştean cu acelaşi nume.

Pe 12 martie s-au împlinit 45 de ani de la moartea scriitorului. În urmă, aşa cum remarcă şi Radu Mărculescu, rămân statuile.

STATUIA

Amintiri despre chiriaşul Călinescu

“Eram în parc pe o bancă şi-mi făceam însemnări într-un carneţel, când deodată aud o mamă ţipând către odrasla ei: «Dar potoleşte-te odată, nebunule!, că, dacă nu, te dau la ăla urâtu’, să te înghită». Copilul a tăcut speriat, apoi a început să plângă. M-am uitat să văd cine-i „ăla urâtu’” care sperie copiii.

Stupoare! „Ăla urâtu’” nu era om, ci statuie. Mai precis, bustul de bronz al lui George Călinescu. Într-adevăr, aveau de ce să se înfricoşeze copiii. Ochii, nasul şi bărbia îi erau vopsite cu alb. Cine făcuse isprava aceasta, care totuşi necesitase o scară, n-aveam de unde să ştiu. Dar, oricum, petele acestea se puteau şterge. Nu ele speriau, ci ceva în chipul lui care nu se putea şterge, nici repara.

Erau tresăturile trufaşe, sfidătoare pe care sculptorul le imprimase pe chipul lui Călinescu şi care-i dădeau acestuia o înfăţişare drăcească. Asta e ceea ce speria copiii. De ce respectivul sculptor – al cărui nume nu l-am putut descifra de pe soclul aflat într-un stadiu avansat de degradare – a avut despre el această părere, nu-mi pot da seama. Dar susţin cu toată convingerea că ea nu e în niciun chip îndreptăţită.

Cu toate păcatele lui – şi n-au fost puţine – Călinescu nu era acea sperietoare de ciori sau de copii. L-am cunoscut personal. A fost câtva timp chiriaşul nostru – al mamei, mai precis – la etajul vilei noastre, proaspăt construite, din Calea Dorobanţilor 216. Eu eram pe atunci, în 1932, student în anul I la Facultatea de Litere şi Filosofie. Cât a stat la noi mi-a arătat multă bunăvoinţă şi mi-a dat sfaturi pertinente în ce priveşte lecturile. Biblioteca lui cu cărţi valoroase mi-era deschisă. Dar tot atunci mi-am dat seama că suferea de o boală de nervi.

A locuit la noi un an şi jumătate, între 25 octombrie 1932 şi 23 aprilie 1934. Soţia lui, Vera, a fost nevoită să-l interneze în Spitalul de Boli Nervoase, condus de doctorul Paulian, atunci când depresia nervoasă de care suferea a luat forme grave care frizau chiar nebunia. Când a ieşit din spital nu a mai vrut să se întoarcă la locuinţa din vila noastră, de unde în văzul lumii fusese ridicat ca un nebun. Era şi firesc. Se gândea, probabil, cu ce ochi îl vor privi vecinii.

Dar eu l-am vizitat după aceea deseori în noua lui locuinţă şi am fost primit de el şi de soţie cu aceeaşi bunăvoinţă şi căldură. Exceptând perioadele în care am fost concentrat sau trimis pe front ori, mai rău, prizonier sau deţinut politic, am ţinut constant legătura cu el. Însă, în 1964, când am ieşit din închisoare şi l-am vizitat - pentru ultima oară - nu am mai putut vorbi cu el, într-atât era de bolnav. Suferea de ciroză hepatică. S-a stins la Spitalul Otopeni în primăvara anului 1965, la 12 martie, în vârstă de 66 de ani.

A scris o sumedenie de cărţi, de diferite genuri, dar mai ales pe acelea închinate marilor noştri scriitori – Eminescu, Creangă – totul într-o manieră nedidactică, neconvenţională, dar cu o forţă uriaşă de-a însufleţi scriitorul, de a-l face să trăiască. Însă marele şi nepreţuitul dar pe care l-a făcut culturii române este „Istoria Literaturii Române, de la origini până în prezent”, apărută în 1941. Reeditată în 1986 de Alexandru Piru, într-un volum de 1050 de pagini, această carte impresionează prin acribia documentaţiei, prin fineţea analizelor, dar mai ales prin forţa de-a da viaţă atâtor scriitori români care s-au perindat de-a lungul secolelor.

Puţine popoare se pot lăuda cu un astfel de monument cultural. Prin acest act, George Călinescu şi-a câştigat un de necontestat loc de cinste între marile personalităţi române. Cu ce drept vine acum sculptorul respectiv să-l desfigureze şi să facă din el o caricatură? Dealtfel, cu strângere de inimă, am constatat că George Călinescu nu este singura victimă a acestei mode noi de desfigurare a statuilor publice.

În spaţiul de peste drum de Biserica Creţulescu, pe Calea Victoriei, se află statuia scălămbăiată a lui Iuliu Maniu. Ştie toată lumea cine a fost Maniu şi ce lupte a dus din tinereţe pentru cauza românească. Oare nici măcar suferinţele atâtor ani de detenţie în temniţele comuniste, nici moartea tragică la respectabila vârstă de 80 de ani, în fioroasa închisoare de la Sighet, să nu fi avut puterea de a-l împiedica pe sculptor să-l trateze cum l-a tratat?

Ştiu, în numele libertăţii de expresie se poate invoca dreptul oricărui sculptor de a interpreta în felul său „original” chipul pe care îl sculptează. Cu o singură condiţie însă: respectiva operă să fie expusă numai în atelierul artistului ori în săli de expoziţie colectivă sau chiar în muzee. În niciun caz în stradă. Acolo este locul acelor statui de oameni publici ale căror înfăţişări trebuie să corespundă imaginilor, cum s-au sedimentat ele în mintea şi în sufletul cetăţenilor în curs de decenii.

Măcar atât putem face: primăria să şteargă petele albe cu care este mâzgălită faţa scriitorului, în aşteptarea acelor oameni de bine care să aibe nu numai preţuire pentru marele scriitor, dar şi bani pentru a putea comanda un alt bust de bronz. Un bust a cărui asemănare de chip să fie însoţită şi de asemănarea de duh, pentru această personalitate de atât de mari deschideri spirituale”.

Sursa: Evenimentul zilei