Matei creştea vrăbii, dar nu cum obişnuiau oamenii. În fiecare primăvară le căuta cuiburile, le privea ouăle, le aduna cu grijă şi lăsa în locul lor pietre bine şlefuite ca vrăbiile să nu descopere minciuna decît prea tîrziu. Ouăle le purta cu grijă în buzunare pînă acasă şi le aşeza în locurile calde pregătite din iarnă în beciul adînc al casei. Cînd strîngea destule, îşi scotea haina, ţesută nouă în fiecare iarnă, şi, în sutele de buzunare din interior, îndesa ouăle avînd grijă să nu fie nici prea multe şi nici prea puţine în fiecare buzunar, să le lase să alunece uşor, să respire.
În acea zi era fericit şi ieşea să se plimbe prin sat. Nu reuşea să meargă decît pînă în capătul uliţei, căci ouăle aveau nevoie de îngrijire, nu trebuia să se mişte prea repede să nu le tulbure apele şi să strice visele puilor.
Zi după zi, sătenii îl vedeau cum e din ce în ce mai posomorît, cum merge tot mai greu, cum sudoarea se adună în cutele pielii şi el nu îndrăzneşte să o înlăture. Căldura se aşeza peste case şi uliţe şi toţi erau fericiţi, doar privirea şi trupul lui Matei se înnegurau.
Într-o zi, anume aleasă, se oprea în piaţa din mijlocul satului, îşi desfăcea încet haina şi se dezbrăca înaintea lor.
Coji uscate se loveau de praful drumului, puful se răspîndea în aerul fierbinte şi un văl cafeniu se alunga în jurul trupului său, îl învăluia cu pene noi, îi acoperea pielea umedă, se juca cu trupul îmbătrînit şi sfîrşea prin a se ascunde în spatele norilor de vară.
Le priveau uimiţi şi, an după an, nu ştiau cum răsăreau în fiecare început al verii din trupul lui. L-ar fi întrebat pe el, dar Matei nu vorbise niciodată şi nici ochii nu i se deschiseseră vreodată. Rămăsese peste ani orbul care creştea vrăbii.
Abonaţi-vă la:
Postare comentarii (Atom)
0 comentarii:
Trimiteţi un comentariu