INTERVIU CU TEO TRANDAFIR: Am căzut între pat şi calorifer şi acolo am rămas. Am stat juma' de oră căzută acolo şi am jelit! Doamne, ce am fost şi ce-am ajuns!

La o lună de zile de la întoarcerea în ţară după experienţa Viena, Teo Trandafir vorbeşte despre cele o sută zile cât a stat departe de ţară şi de copilul ei. Într-un interviu tulburător, vedeta mărturiseşte că a beneficiat de sprijin psihologic şi psihiatriac, că are lipsuri de memorie şi că se obişnuise cu gândul că ar mutea muri. CITEŞTE AICI INTERVIUL

La o lună de zile de la întoarcerea în ţară după experienţa Viena, Teo Trandafir vorbeşte, pentru Pro Tv Magazin, despre cele o sută zile cât a stat departe de ţară şi de copilul ei. Într-un interviu tulburător prin sinceritate, vedeta mărturiseşte că a beneficiat de sprijin psihologic şi psihiatriac, că are lipsuri de memorie şi că se obişnuise cu gândul că ar mutea muri. "La un moment date eram confortabilă cu gândul ăsta pentru că, dacă nici sfârşitul nu ţi-l accepţi, înseamnă că o iei razna chiar rău de tot. Şi mă gândeam eu, în capul meu, la versurile lui Coşbuc: "Din zei de-am fi scoborâtori / Cu-o moarte tot suntem datori". Mult mai devreme sau mai târziu, tot se întâmplă! Mie îmi era doar de copil. În rest, faptul că mor, nu era nicio problemă".
Teo Trandafir vorbeşte şi despre dietă, dar şi despre teama pe care o resimte ori de câte ori gustă un anumit aliment. Vedeta dezvăluie pentru Pro Tv Magazin şi cum decurge recuperarea şi programul ei zilnic: "Nu vreau ca fiică-mea să mă vadă bolnavă", mai spune Teo, rememorând unul dintre cele mai cumplite momente prin care a trecut la întoarcerea acasă - când a căzut între pat şi calorifer şi a rămas pe jos o jumătate de oră. "Am stat juma' de oră căzută acolo şi am jelit! "Doamne, ce am fost şi ce-am ajuns! Vai de capu' şi e zilele mele!". M-am ridicat în cele din urmă..."

gândul vă prezintă fragmente din interviul pe care vedeta l-a acordat Pro Tv Magazin.
- 100 de zile într-un spital departe de ţară, departe de fetiţa ta... Cum ai reuşit să nu cedezi nervos?
Am avut tot timpul consult psihiatric, în limba engleză. Venea întâi psiholoaga, după care psihiatra... care îmi spuneau acelaşi lucru: "Vezi că, după o boală ca asta, oamenii o pot lua razna rău!". Nu ştiu cum să zic, dar ideea că aş putea-o lua razna definitiv şi că viaţa mea s-ar putea schimba şi din punctul ăsta de vedere m-au ţinut în viaţă. În plus, cele două m-au încurajat tot timpul, mai ales atunci când făceam progrese, pentru că am avut lipsuri de memorie. Nu-mi aduceam aminte bucăţi întregi din viaţa mea, nici acum nu mi le aduc aminte pe unele... De exemplu, nu-mi aduc aminte cum îi cheamă pe anumiţi actori şi mi-e frică să pornesc discuţia despre unii dintre ei căci, la un moment dat, ştiu că o să mă împiedic la nume. A fost greu şi când am stat la Terapie Intensivă şi toţi în jurul meu erau în comă, numai eu nu. Noaptea veneau şi făceau curăţenie: dezinfectau tot, spălau perdelele, făceau un zgomot... Comatoşilor nu prea le păsea, dar eu... eu nu puteam să dorm. În schimb, acolo fiecare pacient are asistentul lui.
- Ai crezut vreo secundă că se va termina totul?
Cum să nu?! Dar chiar, la un moment dat, eram confortabilă cu gândul ăsta pentru că, dacă nici sfârşitul nu ţi-l accepţi, înseamnă că o iei razna chiar rău de tot! Şi mă gândeam eu, în capul meu, la versurile lui Coşbuc: "Din zei de-am fi scoborâtori / Cu-o moarte tot suntem datori". Mult mai devreme sau mai târziu, tot se întâmplă! Mie îmi era doar de copil. În rest, faptul că mor, nu era nicio problemă.
- Care este dieta ta acum?
Medicii mi-au spus că pot mânca ce vreau, să fac ce vreau, absolut tot ce pot... La ziua Maiei, am mâncat puţin tort. Recunosc că l-am mâncat cu foarte multă teamă. Nu că mă-ngraş, dar dacă se întâmplă ceva? Nu mi s-a întâmplat nimic. Altă dată am mâncat seminţe... La fel, nu mi s-antâmplat nimic. Dar mi-e frică să nu se întâmple ceva, iar medicul să nu fie lângă mine...
- Cum arată o zi din viaţa ta?
Păi, fac nişte şmecherii! Fii-mea e la şcoală dimineaţa, aşa că stau întinsă în tot acest răstimp. În momentul în care ea soseşte acasă de la şcoală, sunt drepţi. În momentul în care se culcă la prânz, eu iar mă aşez într-o poziţie relaxantă. Pentru că nu vreau să mă vadă bolnavă, la pat. Fac gimnastică de recuperare, iar dimineaţa, când stau întinsă, mă uit la filme. Apoi, vine 'Tânărul şi neliniştitul", în reluare, pe care nu pot să-l ratez. Nu înainte însă dea-l vedea, tot în reluare, pe Mircicus. Deorece de la 10 la 11, Mircicus este ceas! După ce se termină "Tânărul şi neliniştitul", trebuie să cobor că deja se întoarce fii-mea de la şcoală. Şi mă apuc de mâncare, mai sar şi vecinii în ajutor...
În acest optimism general, ţin să-ţi povestesc de un anumit moment crunt. Când m-am ridicat brusc din pat şi am uitat complet că sunt în situaţia în care sunt şi am căzut între pat şi calorifer şi acolo am rămas! Pentru că nu am putut să mă mai ridic deloc să ajung la telefon. Am stat juma' de oră căzută acolo şi am jelit! "Doamne, ce am fost şi ce-am ajuns! Vai de capu' şi e zilele mele!". M-am ridicat în cele din urmă... S-a speriat Maia o dată când i-am pus un DVD şi nu am mai putut să mă mişc. I-am spus să se uite la film că mă descurc eu cumva. Şi m-am descurcat!