Perversa sinteza: Despre fascizarea comunismului românesc

Se vor implini in curand, pe 8 mai, noua decenii de la intemeierea Partidului Comunist din România. O secta revolutionara inspirata de viziunea milenarista a bolsevismului, PCdR a acceptat deplina subjugare de catre aparatul Internationalei a III-a (Comintern), a fost practic emisarul colectiv al intereselor sovietice pe teritoriul României. A fost campionul luptei impotriva intregirii tarii dupa Primul Razboi Mondial si a sustinut revendicarile sovietice legate de Basarabia. Pentru comunisti, România interbelica era un “stat multinational de tip imperialist, construit prin dictat si agresiune”. Dupa 1944, PCdR, rebotezat PCR, a  condus operatiile de rusificare a culturii romanesti si de sovietizare fortata a tarii. A practicat cu fervoare si fara mila religia politica a luptei de clasa, o rationalizare paroxistica a resentimentului social. Lumina venea pentru acesti miltatanti fanatici doar dinspre Rasarit. Moscova era Mecca lor, Stalin era profetul a ceea ce marele poet polonez Czeslaw Milosz a numit “Noua Credinta”. Destinul marxismului in România nu poate fi inteles fara a explica natura culturii politice a comunismului, rolul ideologiei in geneza, functionarea si perpetuarea sistemelor de tip leninist pe care istoricul Martin Malia le-a numit partocratii ideocratice:
http://tismaneanu.wordpress.com/2011/03/29/pornind-de-la-kolakowski-destinul-marxismului-in-romania/
Am examinat in cartea mea Stalinism pentru eternitate: O istorie politica a comunismului românesc (University of California Press, 2003, trad. rom. de Cristina Petrescu si Dragos Petrescu, Polirom, 2005), precum si in alte lucrari, intre care Fantoma lui Gheorghiu-Dej (editia a II-a, cu postfata de Cristian Vasile, Humanitas, 2008), metamorfozarea PCdR de-a lungul anilor, dogmatismul impenitent, anti-intelectualismul, anti-occidentalismul si anti-reformismul niciodata abandonate, renuntarea oportunista la internationalismul mistic al originilor si imbratisarea, dupa 1963-64, unui indigenism cu consecinte nu mai putin dezastruoase. Unul dintre primele studii pe care le-am publicat in Statele Unite se intitula “The Ambiguity of Romanian National Communism” si a aparut in 1984 in revista Telos. Ulterior am publicat, in Problems of Communism, in 1985, articolul intitulat “Ceausescu’s Socialism” si, in 1986, in Orbis, articolul  ”Byzantines Rites, Stalinist Follies: The Twilight of Dynastic Communism in Romania” (fragmente au fost transmise la RFE, intreg textul a aparut tradus in Europaische Rundschau, la Viena). In 1988 publicam in East European Politics and Societies, revista condusa atunci de Daniel Chirot, studiul “The Tragicomedy of Romanian Communism” (text prezentat de Virgil Ierunca la RFE si in revista Documentation Francaise).  Mentionez aici importantele contributii pe subiect datorate regretatilor Victor Frunza si Vlad Georgescu, Ilenei Vrancea, lui Michael Shafir, lui Mary Ellen Fischer, lui Edith Lhomel, lui Vladimir Socor, lui Dennis Deletant, lui Catherine Durandin si, mai recent, despre barocul stalino-fascist, lui Caius Dobrescu. Pretentia autonomista a regimului, retorica patriotarda, in ultimii ai lui Dej si sub Ceausescu, era de fapt camuflajul simbolic pentru o dictatura anti-populara a unei clici profitocratice. Conceptul de profitocratie a fost utlizat in mod frecvent de Noel Bernard in editorialele sale de la Radio Europa Libera din anii 70. Ma refer asadar la casta nomenklaturista care se prezenta drept aparatoarea intereselor populare, dar recurgea in fapt la spolierea nerusinata a populatiei. Transmiterea in serial la RFE, in 1981-1982, a cartii lui Mihail Voslensky Nomenklatura a avut un efect formidabil in toate statele sovietizate. ”Egalitarismul” comunist era demascat drept o fictiune cinica.
Dictatura se pretindea “democratie populara” (pleonasm nascocit de Stalin), apoi “democratie socialista”, dar era de fapt un regim totalitar anti-muncitoresc si in totalitate anti-popular.  Oricine a citit scrisorile disidentului Vasile Paraschiv catre Ceausescu stie la ce ma refer. Niciodata, sub nici o forma, proletariatul nu s-a aflat la putere in România. Mai cu seama dupa 1971, PCR a practicat hibridizarea marxism-leninismului oficial, descarnat si ritualizat, cu temele si obsesiile extremei drepte interbelice, ceea ce tanarul Cioran numise ideologia colectivismului national si de care s-a despartit radical si fara echivoc in scrierile sale de dupa 1944, socotind-o expresia unei disperari istorice nesabuite. Cand Virgil Carianopol, fost zelos publicist legionar, publica in Luceafarul condus de Eugen Barbu (dupa unele informatii, fiul natural al altui cunoscut legionar, N. Crevedia) un poem care se incheia cu cuvintele “In urma mea va ramane o mare umbra verde”, el nu facea decat sa confirme aceasta noua orientare, de fapt o noua identitate, a regimului. Pana la a anunta “inmormantarea comunismului romanesc” este nevoie de ceea ce Florin Turcanu numeste exorcizarea prin cunoastere, adica prin munca asidua si costisitoare in timp in arhive, consultarea atenta a documentelor din epoca, interviuri adancite cu martorii. In memoriile sale, ideologul en titre al regimului, Paul Niculescu-Mizil, relata o masa la restaurantul “Fratii Chivu”, prin 1966, cu diversi exponenti ai fostei extreme drepte deveniti adeptii “liniei nationale” a PCR. Scena poate fi imaginata: secretarul CC al PCR Niculescu-Mizil, Carianopol, Crevedia si Radu Gyr toastand pentru viitorul socialismului national (era sa sa scriu al national-socialismului). Asa a ajuns un Iosif Constantin Dragan cu al sau delir tracoman un favorit al lui Ceausescu si al camarilei acestuia. Pe acest fond a prins fiinta protocronismul. Era vorba de o ideologie care se opunea categoric maiorescianismului, lovinescianismului, modernitatii pro-occidentale.
Stanga romaneasca de astazi, daca doreste sa fie credibila, nu poate amana confruntarea cu propriul trecut din care experienta comunista face parte in chip neindoios, nu se poate limita la utopice “jocuri cu margele de sticla” importate de pe Rive Gauche, nu poate ignora ca socialismul din Romania nu a fost doar o sinteza intre Stalin si Caragiale (spre a relua butada lui Belu Silber), ci si una intre Stalin si Zelea Codreanu. Public aici raspunsul la o intrebare adresata de revista Obiectiv Cultural si aparuta in cadrul rubricii mele “Pornind de la Kolakowski”.
Liviu G. Stan: Kolakowski şi-a propus în „Principalele curente ale marxismului” să studieze marxismul pornind de la un punct de vedere similar celui adoptat de Thomas Mann faţă de nazism şi relaţiile acestuia cu cultura germană. Practic, Thomas Mann n-a disociat ideologia nazistă şi mişcarea hitleristă de cultura germană, ci, din contră, a încercat să identifice ce elemente din cultura germană au făcut posibile ororile rezultate. Suntem, după cum afirmă Kolakowski, în prezenţa unui exerciţiu de autocritică culturală. Când credeţi că în România va fi posibilă autocritica culturală şi când credeţi că identificarea acelor elemente care au făcut posibile bestialităţile comunismului românesc va deveni o practică a cărei stringenţă nu mai poate fi pusă la îndoială?
 VT:  Pentru Thomas Mann, intr-adevar, romanul Doctor Faustus era o autocritica spirituala germana, un efort de a descoperi genealogiile, afinitatile secrete, ereditatea rasucita a unui sistem si a unei ideologii care au dus la criminalitatea absoluta. Kolakowski a incercat, iar eu cred ca a reusit, se lumineze filiatiunile intelectuale ale marxismului, dar si modalitatile in care aceasta filosofie care s-aa visat una a emanciparii universale s-a convertit in forma suprema de legitimizare a unui nou sclavagism. In cazul Romaniei chestiunea unei asemenea autocritici tine de ceea ce observa Monica Lovinescu, o ipoteza pe care am dezvoltat-o in proropriile mele scrieri: ingemanarea perversa a unui nationalism instrumental, extrem de strident, cu un stalinism impenitent. In fapt, mai ales dpa 1960, pe fondul a ceea ce se numeste „cotitura nationala”, sistemul comunist din Romania ajunge sa adopte, sa interiorizeze si sa adapteze teme ale extremei drepte interbelice. Nu ale conservatorismului, care ramane un cal de bataie al ideologiei oficiale, ci ale revolutionarismui mistic, ale acelei orientari pe care istoricul Eugen Weber a numit-o „revolutia arhanghelica”, deci a „vestitorilor” din romanul postum al lui Dinu Pillat. Protocronismul, despre care avem cateva studii importante, intre care cartea Alexandrei Tomiţă, a fost tocmai expresia acestei hibridizari a internationalismului marxist de catre ideologia xenofoba, autarhica, izolationista a extremei drepte interbelice. Este ceea ce scrie si Jacques Julliard in prefata excelentei carti a lui Florin Ţurcanu despre Micea Eliade si teroarea istoriei. Am conceptualizat semnificatia aceastei directii  intelectual-politice, cu ale sale prelungiri contemporane, in formula national-stalinismului ori, altfel spus, a stalinismului antisovietic. Se mentinea sistemul, se repingeau reformele hruscioviste: asa a inceput divortul Romaniei comuniste de URSS, imediat dupa ce liderul sovietic a condamnat „cultul personalitatii” lui Stalin la Congresul al XX-lea al PCUS (februarie 1956).
Nicolae Ceausescu a preluat aceasta mostenire dejista si a exacerbat-o. S-a constituit in acei ani un straniu consens intelectual in jurul anti-rusismului manipulativ al conducerii PCR. Beneficiarul principal, evident, a fost cel care urmarea impunerea unui scenariu neo-feudal, omul slavit drept „fiinta providentiala”, „garantul destinului national”, „păstorul national” si cate altele. Aparatele ideologice dirijate in primul rand de Dumitru Popescu, acest Leonte Rautu al „Epocii de Aur”, urmareau exact acest lucru: esafodarea unui cult de tip tiers-mondist al unui lider cu vocatie si misiune „decolonizatoare”, un Nkrumah al Balcanilor. Fireste, unele lucruri nu se putea rosti cu voce tare pentru ca trebuia mentinut un modicum de retorica marxista traditionala. Dar regimul sa fasciza vazand cu ochii. Ceea ce nu-l transforma intr-un regim fascist clasic, ci in ceva intr-adevar nou, pe linia a ceea ce eu am definit drept barocul fascisto-comunist (ori, daca preferati, stalino-fascist). Il vedem, acest baroc, renascand in discursuri mai mult au mai putin fringe, deci marginale, sectare, in zonele subculturilor radicale de azi (pe bloguri ori in reviste cu asemenea propensiuni maligne).  Autocritica nationala a inceput inca din anii 70, in scrierile Monicai Lovinescu si ale lui Virgil Ierunca, in cele ale lui Virgil Nemoianu si ale lui Matei Calinescu, spre a-i aminti doar pe acestia. Eu cred sincer ca decomunizarea si defascizarea sunt inter-conditionate, au nevoie una de cealalata, nu sunt asadar intreprinderi demistificatoare separate.