Un concert unic la Sala Palatului. La 13 septembrie 2011, muzicienii extraordinari ai Staatskapelle Berlin au cântat dincolo de orice închipuire. Daniel Barenboim, mai întâi solist în Concertul pentru pian şi orchestră nr. 24 în do minor, K.V. 491 de Wolfgang Amadeus Mozart, conducând totodată ansamblul, iar apoi dirijând din memorie Simfonia a VII-a în Mi major,
WAB. 107 de Anton Bruckner a entuziasmat publicul, dincolo de orice
limite. Nu există superlative destule care să exprime nemărginita
bucurie de a-l asculta şi vedea pe acest ARTIST de uriaşă anvergură.
Raportul dintre muzica interpretată în acest moment al Festivalului George Enescu
şi neţărmuritul univers al muzicii se asemăna cu raportul dintre un
neînsemnat colindător al unor munţi - suflet vibrând de frumos - şi
imensitatea naturii. Aceşti muzicieni germani restabileau puterea a două
simboluri: pacea ne-răbdării şi evantaiul ne-sensibilului. Pentru că
timpul artistic creat de Daniel Barenboim şi interpreţii din Staatskapelle Berlin
te plasa pur şi simplu într-o desfăşurare inedită, acolo unde
centrifugarea afectelor îşi primeşte tributul de libertate într-un chip
miraculos. Macro şi microcosmosul se întâlneau astfel, pe aceeaşi
orbită. Simţeai în fine că te sincronizezi cu sublimul muzical. Iar
evantaiul închis al ne-sensibilului parcurgea acum recurent mişcarea
unei frunze de mimosa pudica atinsă: ea se deschidea. Auditoriul asista la propria decantare spirituală, o limpezire prin sunetul muzical.
Daniel Barenboim interpretând Concertul în do minor de Mozart te
făcea să plângi de bucurie. Îţi reda speranţa că există cale spre lumina
strălucitoare, iar undele ternului, cu ispitele lor, rămân mereu
dincolo de noi. Părea că toţi interpreţii deveneau, fiecare, câte o
clapă a pianului, iar cântul lui Barenboim difuza la rândul lui în
sonorităţile orchestrei. Te înfiorai de frumos! Iar după cadenţa
solistică a primei părţi, Allegro, ascultai cum pianul nu se mai opreşte, ca de obicei din spunerea lui, spre a lăsa ultimul cuvânt tutti-ului, ci grăieşte împreună cu ei, până la bara finală. În partea a doua, Larghetto, ascultam cu respiraţia tăiată perfecţiunea frazei mozartiene. Iar variaţiunile finale, Allegretto, ce aduceau acele culori orchestrale atât de diverse, erau interpretate cu o artă desăvârşită.
În a doua parte a serii am ascultat Simfonia a VII-a în Mi major, de Anton Bruckner, supranumită Simfonia tremolo-ului.
Incredibil de frumos. Nu pot să mă abţin în a elogia prestaţia
compartimentului contrabaşilor, pe tot parcursul celor patru părţi ale
amplei lucrări. Planurile dinamice aveau o unitate de monolit. Rar am
ascultat asemenea minime tensionale calitative şi emoţionante.
Paradoxal, dinamica generală era construită în terase clare, iar cea
interioară a frazei riguros stăpânită, fără efuziuni. Şi totuşi muzica
suna profund romantic. Extraordinari aceşti interpreţi! Au un cult al
timbralităţii catifelate.
Am remarcat atât aranjamentul orchestrei - cu violoncelul în centru,
viola în exterior şi cu başii în stânga scenei -, dar mai ales faptul că
ultimele pupitre ale viorii prime şi ale violei erau instalate pe un
podium. Astfel înălţaţi, interpreţii respectivi puteau percepe clar, de
la distanţă, gesturile dirijorului, iar în acelaşi timp omogenitatea
partidei creştea.
Daniel Barenboim comunică fantastic cu orchestra sa. El execută gesturi
minime de declanşare, de ostoire a surplusului intensităţii ori de
închidere, după o stingere prelung filată a unui acord. Sobru şi
eficient, sensibil lăuntric, sincer în trăire, acest artist cucereşte
imediat şi definitiv publicul. Iar Sala Palatului era la 13 septembrie
2011 arhiplină.
Mereu greşesc spunând că acesta a fost cel mai bun concert din Festivalul George Enescu. În fond, fiecare spectacol trăieşte independent; apoi, strecurat în inima ascultătorului, el nu mai poate fi uitat.
Aplauze, aplauze şi iar aplauze! Foarte multe aplauze pentru Staatskapelle Berlin şi Daniel Barenboim!
Abonaţi-vă la:
Postare comentarii (Atom)














Dintre alesii intru norocul de a fi marti 13 septembrie la Sala Palatului (proiectata sa se aplaude-n ea cel mai asurzitor din lume), cu ocazia concertului Staatskapelle Berlin, cel putin un suprasensibil dintre naucitii de dupa Mozart Concerto 24 Barenboim Bruckner 7. Sinfonie E-Dur, 1883 (când a innebunit Eminescu), a vibrat ca vor urma la acelasi nivel miercuri Mozart 22 si Liszt (Eine Symphonie zu Dantes Divina Commedia) exultând zgomotos la viziunea de dupa predica a intunecatului adapost muzical Kultur- und Kongresszentrum Luzern (KKL, arh. Jean Nouvel), unde se va relua mâine-poimâine cam acelasi program, ceea ce la o recitire din Traumdeutung e insasi confirmarea celesta a zvonurilor de vis ca un local compatibil acustic cu sala elvetienilor va fi dat si la melomanii Capitalei, demarându-se proiectul imediat dupa incheierea finisajelor la Polivalenta de 61 de milioane euro datorata si aceea dnei ministru Elena Udrea.
RăspundeţiŞtergere