«Acum ştiu de ce atât de mulţi oameni sunt entuziasmaţi de literatura Yrsei. E încântătoare, proaspătă şi captivantă.» James Patterson
O Islandă rece şi aspră, în care pericolul erupţiilor vulcanice ameninţă permanent, oamenii s-au obişnuit să accepte capriciile naturii, iar casele adormite sub lava pietrificată păstrează dovezile unor crime atroce.
Thóra s-a holbat la duşumea, dar n-a văzut nimic care ar fi putut să-l înspăimânte aşa de tare pe Markús. A zărit doar trei movile de praf, pe deasupra cărora şi-a plimbat lanterna. I-a luat un timp până şi-a dat seama ce se afla în faţa ochilor ei...
— Doamne, Dumnezeule! a zis ea.
A plimbat lanterna rând pe rând pe deasupra celor trei chipuri. Obraji supţi, orbite goale şi guri căscate; totul i-a amintit de fotografiile cu mumii pe care le văzuse odată pe National Geographic.
— Cine sunt oamenii ăştia?
— Habar n-am, a zis Markús, la fel de şocat ca ea.
S-a întâmplat cu adevărat în 1973, în Insulele Westmann: o erupţie vulcanică a îngropat sub lavă cea mai mare parte a unei aşezări omeneşti.
2007: Acum, locul este supranumit «Pompeiul Nordului» şi reprezintă un punct de atracţie pentru turişti. O echipă de arheologi sapă pentru a scoate la lumină casele acoperite de cenuşă şi descoperă într-o pivniţă trei cadavre.
Markús Magnusson, care era doar un adolescent atunci când vulcanul a erupt, este acuzat de crimă. Încercând să-l apere, avocata Thóra Gudmundsdottir constată că locuitorii insulei sunt ciudat de rezervaţi în a-i oferi sprijinul. Cazul se complică atunci când apare o nouă victimă, iubita din adolescenţă a lui Markús...
Noul roman poliţist al Yrsei Sigurdardóttir, având-o în centru pe avocata Thóra Gudmundsdóttir, populara eroină din Suflete damnate, este alert, insolit şi te ţine în priză de la început şi până la sfârşit.
«Cartea Yrsei Sigurdardóttir poate rivaliza cu cele mai bune romane poliţiste din întreaga lume.» -- Times Literary Supplement
«O lectură care-ţi dă fiori – romanul Yrsei Sigurdardóttir are toate ingredientele necesare: o intrigă inedită, personaje realiste şi mult umor negru.» -- Metro Crime Books of the Year
«O poveste care te ţine captiv... Sigurdardóttir descrie insula invadată de lavă fierbinte la fel de plastic cum a descris iernile umede şi întunecate ale Islandei din celelalte romane ale sale.» -- The Times
Pentru comenzi apăsaţi AICI Preţ: 45.00 lei, 528 pagini Format: 13 x 20 cm
Iniţial, Yrsa Sigurdardóttir a profesat ingineria la Reykjavík. Destinul ei a luat o turnură diferită în momentul în care a început să scrie cărţi pentru copii, care s-au bucurat de succes de public şi au fost recompensate cu premii importante.
A urmat însă un nou pas: literatura poliţistă. Seria al cărei personaj principal este avocata Thóra Gudmundsdóttir a făcut-o celebră pe Yrsa în lumea întreagă. Este publicată în zeci de ţări şi face parte din plutonul numărul 1 al autorilor scandinavi care au transformat în ultimii ani literatura poliţistă nordică într-un trend, un brand, o putere.
Marii muzicieni, pedagogii exemplari traiesc si dincolo de moarte gratie unei capacitati de transmitere prin capilaritate, de diseminare, de impregnare a elevilor lor, dincolo de tehnica, cu o calitate de umanitate a muzicii ce depaseste constructia si efemerul unei seri de concert. Pianista Sofia Cosma s-a retras discret, in alte lumi, la 12 februarie, de la ultima ei resedinta, americana, dar traieste in continuare prin discipolii si urmasii ei. Si m-am bucurat atunci cind violonista Marieta Baciu a luat initiativa, la Iasi, de a face ceea ce ar fi trebuit sa fie prima reactie a Radioului Muzical Romania, de a-i omagia memoria prin glasul elevilor ei.
La Iasi, Sofia Cosma si-a gasit implinirea intr-una din multele ei “vieti”, cea traita pe pamint romanesc, dupa cele din Austria si Letonia interbelica, si cea separata de pian din Gulagul sovietic. La Iasi, cum aflu de la Carmen Chelaru, secretarul artistic al Filarmonicii “Moldova”, Sofia Cosma a concertat pentru prima data la 3 mai 1958, interpretind una din piesele de rezistenta ale repertoriului ei impresionant, Concertul Nr. 2 de Liszt, sub bagheta compozitorului dirijor Achim Stoia. Pina la 14 septembrie 1979, data ultimei aparitii pe podiumul iesean, cu Concertul No. 1 de Ceaikovski, Sofia Cosma si-a bucurat auditoriul cu interpretari notabile ale concertelor de Saint-Saens, Beethoven (Imperialul), Chopin, Rachmaninov si, in prima auditie, in 1964, cel de-al doilea concert de pian al lui Pascal Bentoiu. In paralel, si-a cistigat mai mult decit admiratia, dragostea fidela a elevilor pe care i-a pregatit, cu titlul doar de conferentiar, la Conservator. De altfel, Iasul, prin vocea profesorului Marin Panzariu, a fost singurul care a felicitat-o la implinirea a 90 de ani, cind in California s-au adunat elevii ei raspinditi in intreaga lume...
“Suplimentul de Cultura” le da astazi cuvintul in aceste pagini omagiala.
Gabriela Oprea (lect. univ. dr. la Universitatea “Ovidius”, Facultatea de Arte): “Perseverenta, competenta si virtuozitate”
“Exigenta, dar cu mare dragoste de copii, un excelent pedagog cu o intuitie deosebita – asa mi-as descrie profesoara de acum 37 de ani. Cei sase ani in care am studiat cu Sofia Cosma pot fi conturati prin perseverenta, competenta si virtuozitate.
Proveneam dintr-un mic orasel de provincie, aveam cunostinte muzicale limitate, dar doamna Sofia Cosma m-a considerat talentata si m-a acceptat la clasa ei. Atunci cind imi exemplifica, pasiunea, tehnica si puternica sa personalitate artistica ma copleseau. Imi amintesc ca in anul doi, pentru prima data, doamna Cosma a plecat pentru trei luni in America, timp in care am fost repartizati altui profesor. Cind s-a intors, i-am cintat studiul in la op. 25 de Chopin, corect din punct de vedere al notelor, ritmic si... atit. M-a ascultat, dupa care mi-a spus ca «zbor cu avionul printre copacii din padure» si ca e timpul «sa ma inalt» daca vreau sa vad tot peisajul.
Din pacate, Sofia Cosma nu mai este printre noi. Ca artist era desavirsita, iar ca om stia mereu sa faca o gluma buna si sa aleaga termenul de comparatie potrivit pentru noi, sa intelegem si sa ne imbunatatim interpretarea. Singurul meu regret este ca fiica mea, in virsta de 18 ani, care studiaza pianul, nu a avut sansa sa lucreze niciodata cu ea. Sofia Cosma a fost o profesoara de la care aveai permanent ceva de invatat.
Doamnei Sofia Cosma nu pot decit sa-i multumesc pentru tot ce a facut pentru mine si sa-i aduc un pios omagiu. Dumnezeu sa o odihneasca in liniste si pace!”
Livia Szekely-Silion (profesor la Liceul de Muzica “Sigismund Toduta”, Cluj): “Sofia Cosma este mama mea de pian”
“Dupa doi ani in clasa Sofiei Cosma am ajuns la o rascruce: doamna profesoara a fost pensionata, iar studentii dinsei au fost distribuiti celorlalti profesori. Din fericire, parintii m-au ajutat, iar doamna Cosma a acceptat sa imi acorde in continuare lectii, de data aceasta in casa ei, la Bucuresti. M-a primit in casa, la masa ei, si mi-a predat inca doi ani. Nu pot decit sa ma intreb: cine altcineva ar fi facut asa ceva? Sofia Cosma este mama mea de pian...”
Marin Panzariu (profesor la Colegiul National de Arta “Octav Bancila”, Iasi): “Portretul unei Doamne”
“Memoria Doamnei Sofia Cosma, trecuta dincolo, printre nori, este evocata cu dragostea astrelor. Deseori, in domeniul pedagogiei instrumentale, apare o dilema legata de dubla performanta exercitata in calitate de solist instrumentist si dascal. Doamna Sofia Cosma le-a etalat pe amindoua intr-o maniera unica, de mare anvergura si generozitate, specifica unei personalitati nemaiintilnite, cu o rara inzestrare artistica si pedagogica.
Pentru un student de la clasa Doamnei nu puteau exista o mai mare bucurie, satisfactie profesionala si, de ce sa nu recunostem, un strop de orgoliu cind vedeai, simteai ca mentorul tau ridica auditoriul din salile de concert in picioare, culegind aplauze furtunoase.
Ma cuprindeau reci fiori si calde sentimente cind ma gindeam ca a doua zi voi fi in preajma distinsei artiste si profesoare, descifrind tainele muzicii. Emotiile nu m-au parasit niciodata in timpul lectiilor. Nobletea gestului, tinuta morala deosebita, caldura sufleteasca, calmul si rabdarea, dorinta de a impartasi din cunostintele si experienta acumulata s-au preschimbat intr-un nimb de suflet. Zimbetul Doamnei, deschis dintr-o scoica, nu poate ascunde emotia sufletului inscris de vise, pe flori durate de argint.
Ne-a daruit o flacara pastrata intr-o camara de cetate din dealul Copoului, ce s-a aprins sub raze stelare la intiiul lui octombrie, anul 1970. Spatiul cetatii Copou, ca un univers repetat in zamislirea artei, poarta in spirala rotirea gindului etern, pe sub flori, in zidirea unui dor. Florile din ea respira lumina ce revarsa crimpeie cristaline dintr-o armonie difuza, topita intr-un orologiu al timpului.
Pentru mine, care am avut aceasta unica sansa sa o cunosc si sa-i fiu ucenic, Doamna Sofia Cosma va ramine pentru totdeauna un model de referinta in viata, ca om-artist si dascal. Doamna, prin toata tinuta ei, ne-a intarit sentimentul apartenentei la un univers al artei rasfrint in prezent, trecut si eternul viitor.”
Samir Golescu (Universitatea Illinois, Urbana-Champaign): “O pianista, virtuoz si artista de nivel international”
“Spre deosebire de regretata profesoara ieseana Florica Nitulescu (I1898-1988), cu care am lucrat indeaproape, nu am cunoscut-o personal pe doamna Sofia Cosma, dar unul din profesorii mei, dl. Marin Panzariu, studiase cu domnia sa. Am ascultat atunci inregistrarile remarcabilei pianiste, pe cele facute in Romania si, mai tirziu, pe cele realizate in strainatate, in anii unei senectuti productive.
Cred ca nu incape dubiu ca Sofia Cosma a fost pina in ultimii ani o pianista de nivel international, un virtuoz, o artista. Pe plan tehnic prezenta un sunet articulat intr-un fel al sau, frumos situat intre acuitatea impulsului si rotunjimea proiectarii. Nuantele puternice ale pianului aveau energie si densitate, nuantele delicate nu erau anemice, ci concentrau atentia ascultatorului prin pulsatia interioara nelipsita. Inregistrarea Concertului nr. 2 de Liszt este printre cele mai bune ale sale. Stilistic aduce aminte de o scoala cu radacini in secolul al XIX-lea, o sobrietate neoclasica contopita cu un elan vizionar, nu foarte diferita de estetica versiunii discografice din 1938 semnate de discipolii lui Liszt – Sauer la pian si Weingartner ca dirijor.
Una dintre piesele-«semnatura» interpretate de Sofia Cosma mai toata viata a fost 32 de Variatiuni de Beethoven. De multe ori neglijata in favoarea mai celebrelor Variatiuni «Diabelli», aceasta piesa concisa si dramatica beneficia nespus nu numai de pasiunea interpretei, ci si de ascutimea analizei sale intelectuale, evidenta in sublinierea elementelor de «linie originara» sUrliniet ale scriiturii de passacaglia, de multe ori «pierduta» in ornamentarea variationala. Sa speram ca un CD omagial reunind unele dintre cele mai reusite inregistrari ale doamnei Sofia Cosma va fi pus cindva la indemina melomanilor romani si nu numai.”
P.S.: La ora tiparirii acestui text aflam ca fostii studenti si prieteni ai pianistei vor participa la un serviciu memorial organizat la Camarillo (California), la 19 martie.
Stiti bancuri cu ardeleni? Le veti uita, dupa ce veti fi citit raspunsurile personajului de fata. Nascut acum patru decenii si un pic, la Beclean, in Bistrita, Radu Afrim s-a apucat de teatru cind avea deja 30 de ani impliniti. Strabatuse pina atunci Europa, facuse o facultate de Litere si se simtea pregatit sa se ia la trinta cu spectacolele si cu publicul. In 11 ani de cariera, a adus neconventionalul in scena, a creat spectacole memorabile si a provocat dezbateri intense. Si a devenit un foarte bun fotograf. Unul care nu se uita la televizor, pentru ca-i ajung vizorul aparatului si propriii ochi.
Spuneai mai demult ca nu prea mergi la piese de teatru, pentru ca, asteptind sa inceapa spectacolul, constati ca incepe doar textul. Avem un teatru cu prea putin har sau cu prea multi regizori nesinceri cu ei insisi?
Nu ma refeream neaparat la asta, ci la un anumit tip de teatru. Un tip de teatru care, sub eticheta minimalismului, pe care eu il apreciez foarte mult in film, arhitectura sau in design, este, de fapt, foarte sarac si plictisitor. Eu sint de parere ca spectacolul trebuie sa existe si dupa cuvinte. Piesa de teatru este cuvint pentru noi, profesionistii: o luam, o citim acasa seara. Oamenii nu citesc teatru la ei acasa. Eu militez pentru vocea regizorului, pentru o personalizare a textului, si atunci ma mira cind regizorii prefera uniformizarea. Exista anumite teatre in Romania unde spatiul te obliga sa faci doar text: oameni care stau pe scaun, pentru ca astea sint conditiile tehnice. Insa, cind un regizor face doar asta tot timpul, spectacolele sint cam la fel, chiar daca piesele sint scrise de autori diferiti. Si, mai ales daca sint si aceiasi actori, spectacolul devine atit de subtil, incit nici nu se mai vede.
E un teatru “scolaresc”?
Sa stii ca poate sa fie foarte bine interpretat. Pot sa fie niste partituri de actori foarte tari, cu niste actori foarte buni, cu un text foarte bine intuit si interpretat. Insa, cind faci de zece ori la fel acelasi lucru... Exista si aceasta formula: teatrul lectura sau teatrul radiofonic. De ce sa fac intr-o scena de teatru ceea ce se poate face la radio sau intr-o lectura cinstita, cu foile in mina? Din punctul meu de vedere, nu cred ca o sa fac asa ceva. Toti regizorii par sa faca asta dupa o anumita virsta, atunci cind devine mai greu sa-ti impingi imaginatia foarte departe si cind ritmul nu mai este cel pe care il suportai la 20 sau la 30 de ani. Eu nu prea cred in texte de genul: “Ma ascund subtil in spatele actorilor”! Si asta, pentru ca il iei, de exemplu, pe Victor Rebengiuc, unde, sincer, trebuie citeva indicatii, citeva sugestii de regie. Restul e arta actorului: el iti va face o bijuterie de rol, indiferent cu cine ar lucra!
Cred ca orice spectacol de teatru are nevoie de un dirijor. Si asta, chiar daca exista mai multe tipuri de regizor: cel care supravegheaza munca disciplinata a actorilor, timp de doua luni; regizorul dictator, care nu lasa actorul sa faca un pas fara el; regizorul care doar sugereaza, care doar intuieste in actor si care, prin workshop-uri, ajunge la final. Dar nu cred ca scaunul regizorului trebuie sa ramina gol.
In care dintre tipologiile de mai sus te-ai incadra?
Ai sa te miri, dar depinde foarte mult de trupa cu care lucrez. Sint dictator pina la un punct, sint perfectionist, dar ma bucur sa vad ca un actor vine cu niste improvizatii haioase, din punct de vedere estetic. Sint fericit sa rid ca idiotul de niste improvizatii pe care nu eu le-am dat, ci de unele cu care vine actorul! Nu stiu daca ma incadrez in ceva anume, totusi: sint multe povesti, se zice ca sint super-dur, ca “Aoleo! Cum e cu Afrim?! “. Se mai si telefoneaza de la un teatru la altul pe tema asta. Unii sint insa socati sa afle ca m-am imblinzit, probabil si odata cu virsta.
Ai spus, la un moment dat, ca iti place “joaca”. Este joaca asta “motorul” pe care trebuie sa-l aiba orice creator, fie el de teatru, de film, de texte sau de orice?
Numai prin “da” pot sa-ti raspund. N-am facut niciodata teatru din obligatie: dimpotriva, am evadat dintr-un teatru dupa o saptamina, pentru ca simteam ca n-o sa se poata lucra cu “joc”, cu “distractie”. Sigur, tensiunea apare oricum in ultima perioada de lucru, cind trebuie sa incepi sa ansamblezi, iar teatrele din Romania nu au niciodata totul pregatit la timp, iar jocul devine ceva isteric, nervos, ceva ce mai bine nu incepeai.
Chiar ai fugit din teatru?
Da, chiar am fugit dintr-un teatru, dupa o saptamina de lucru. Mi-am luat bagajul si am plecat noaptea, iar pompierul din teatru, singurul care ramasese la ora aia, a strigat dupa mine: “Stie dom’ director ca plecati? “. Evident, domnul director nu stia ca eu plec. Si am facut lucrul asta pentru ca aveam convingerea ca nu va iesi nimic bun din experienta asta.
Aduci foarte multi tineri in sala, la spectacolele tale, poate mai multi decit alti regizori romani. Cum iti explici lucrul asta?
De ce? Ar fi pacat sa explic eu lucrurile astea, dar e vizibil de ce. Pentru ca textele sint toate noi, autorii astia din Europa pe care eu ii fac sint tineri, in general, si vorbesc pentru cei de virsta lor. Textele au ingredientele usor comerciale, sociale, fara a fi teziste, extremist-politice. Si nici nu sint texte greoaie, care sa-i sperie pe saracii oameni. Stii de ce multi tineri? Pentru ca Braila, de exemplu, are numai licee si acolo e clar care poate sa fie limita de virsta. Asa cred ca e si la Timisoara, care, desi e oras universitar, nu cred ca salile alea sint umplute de studenti. La Bucuresti, publicul e amestecat. Sper ca si la Iasi vor veni mai multi tineri. In Romania, publicul de teatru e tinar. In toamna, o sa lucrez la Munchen: ei, cind am ajuns acolo si am coborit in statia de metrou si am intrebat-o pe o tinerica de saispe ani unde e Residenz Theater, mi-a zis: “Scuza-ma, eu sint foarte tinara si nu le am pe astea cu teatrul. Intreaba pe cineva mai in virsta! “. Iar acel imens teatru era la doi pasi. Romania, din acest punct de vedere, este altfel. Inca...
Primul tau aparat foto a fost, din ce am inteles, un Pentax...
Cu exponometru independent, da... Cu ala am facut primele fotografii in Occident, pe filme foarte scumpe. Si am stricat de-a filme... Nimeni nu m-a instruit si atunci, iesind din tara prima data, voiam sa fotografiez, dar nu stiam prea multe despre asta. Era ca-n filme! Dupa aia, au aparut “digitalele”, dar eu cu tehnica sint “varza”.
Cu care dintre “tatucii” fotografiei, care au folosit marca asta, iti place sa te identifici?
Dar care dintre ei a folosit Pentax?
Henri Cartier-Bresson, de exemplu, care, mi se pare, te-a influentat cumva in instantaneele pe care le faci.
A folosit Pentax? Ei, uite ce bine, pentru ca Bresson este un fotograf pe care il apreciez foarte mult. Dar eu, din pacate, eu nu sint un foarte bun fotograf de instantanee sau de reportaj, pentru ca sint destul de timid. Mi-e rusine sa fotografiez lumea. Eu cred ca regizez mai mult, imi place sa aranjez dinainte totul.
Pasiunea pentru fotografie pare, cel putin la prima vedere, oarecum antagonica celei pentru teatru. Cum le impaci?
Nu par, pentru ca teatrul e o arta de imagine, iar cuvintul nu mi se pare cel mai important. Este o munca paralela. Daca nu am facut citeva fotografii in timpul unui proiect, inseamna ca nu m-am atasat de acel proiect. Cam asa simt eu lucrurile. Uite, de exemplu, in toate orasele in care am lucrat, am fotografiat actorii din distributie. Si nu avea nici o legatura cu spectacolul, ci cu alt context, care sa aminteasca de orasele in care am lucrat. Am exploatat la maximum orasele in care am facut spectacole. E ciudat, sa stii, ca ma simt paralizat cind mi se strica aparatul foto. Asta mi s-a intimplat si acum, la Iasi, pina mi l-a reparat cineva. Din spectacole nu prea pot sa fac fotografii. Eu sint foarte concentrat acolo si nu pot face doua lucruri la fel de bine.
Povesteai cindva despre drumul de citiva kilometri pe care il faceai pina la bunici si de frica fata de bivolii negri care iti apareau in cale. Si, de asemenea, despre fascinatia pentru un copac preferat, pe care nu puteai sa-l descrii. Ce era copacul asta pentru tine, in decorul acela?
Sa stii ca era fantastic si mai exista inca. Avea o coroana extraordinara... Nu stiu, nu aveam inca notiuni estetice in cap, dar ma fascina. Era copacul la care stiam ca trebuie sa ajung si, ca de acolo, mai aveam foarte putin pina la casa bunicilor. Un singur copac pe linia orizontului poate sa fascineze pe oricine. In vara asta, am fotografiat acei bivoli din nou. Acolo, lucrurile au ramas neschimbate. Acolo imi fac eu casa acum. Si sint foarte fericit ca am reusit acest lucru. Deja sint la virsta la care pot sa am astfel de nostalgii!
Te bate gindul retragerii acolo?
E foarte bine sa stii sa te retragi la un moment dat. Mi-am facut casa la Beclean si pentru ca eu nu m-am atasat de nici un alt oras din Romania. Nu vad de ce m-as atasa de Bucuresti sau de Cluj si nici nu sint genul sa ma duc in alta tara. Vreau sa am gradina mea, ciinele meu, pisica mea. Cind va fi asta, nu stiu!
De unde a aparut pasiunea pentru teatru? Din spectacolele pe care le-ai vazut cu parintii, cind erai copil, pe litoral?
Singurul spectacol pe care l-am vazut atunci a fost Gaitele si, da-ti seama, era singurul spectacol care nu ma atragea in momentul acela. Nu mi-a placut teatrul atunci. Cind eram copil, filmele indiene mi se pareau mult mai naturale decit teatrul. Si asta, desi erau atunci multe piese ferite de viata adevarata, nu mi-au placut niciodata. In familie nu am nici un om de teatru. Stiu, istoria teatrului romanesc este scrisa de fii sau de nepoti de regizori. Iti dai seama, la inceput nimeni nu m-a luat in serios: “De unde a mai aparut si asta?”.
Si destul de tirziu.
Nu pot sa ma pling: am fost totusi destul de rapid. Ma feresc sa spun cuvintul “ascensiune”. De asta si acum ma injura foarte multi, si bine fac. Pe bune, ar fi nasol altfel. Cred ca am fost norocos fata de colegii mei de regie, fata de multi altii. Am si riscat, am trecut Carpatii cind trebuie, am ajuns la Bucuresti fara a avea nici un spate, nici un ban, nici unde sa locuiesc. Am facut spectacole pe putini bani sau pe gratis, la inceput.
Ai vizitat Europa, facind autostopul. Asa ai scris intr-o scurta autobiografie. Ce te-a apucat?
Era in 1992. Eu nu iesisem nicaieri, iar la virsta aia poti sa faci orice. In plus de asta, in Occident autostopul e gratis. Mergeam din Bruxelles, la Paris, la Amsterdam si la Marea Nordului, la Ostende. Doar asa am putut vedea Occidentul, pentru ca am avut atunci o bursa la Filologie la Bruxelles. Iar mie nu-mi placea facultatea aia, sincer, si sigur ca trebuia sa dau la final niste examene care urma sa se echivaleze in Romania. Evident, a venit o sesiune foarte grea de examene. Nu vreau sa-ti spun cit de greu m-am descurcat, intr-un timp foarte scurt, pentru a lua examenele alea. Dar eu m-am folosit intens de bursa aia Tempus pentru a vedea lumea, pentru a o fotografia. Atunci mi-am consumat pasiunea pentru Europa. Europa nu ma mai atrage acum. Acum ma atrage Africa, apoi Cuba. Ce sa vezi in Europa acuma? O lume, sigur, mai deschisa la minte, magazine, cluburi – ceea ce e si la noi mai nou –, dar astea sint lucruri pentru o anumita virsta.
Ai renuntat la televizor. Asa i-ai spus lui Eugen Istodor, in “Catavencu”, anul trecut. E pe bune?
Da, e pe bune! Dar nu am renuntat din enervare sau din sictir la televizor, ci pentru ca am uitat ca mai exista. Mutindu-ma dintr-un hotel intr-altul, am inlocuit total televizorul cu computerul. Ma mai uit la emisiuni cu mine, rar, cind mi se par cit de cit reusite. Este rau, pe de o parte, ca nu mai sint conectat. Pe de alta parte, exista chioscurile de ziare, de unde ai aflat in cinci minute esentialul. Filmele mele preferate le vad pe computer. Nu imi place televizorul, pur si simplu. Nu vreau sa critic, pentru ca nu stiu ce e acolo. Singurul lucru rau e cind te trezesti in jurul tau cu niste oameni care vorbesc despre unii pe care nu ii cunosti. Iar lumea crede, cind toti vorbesc despre nu stiu ce gagica misto care prezinta stirile, iar tu nu stii cine e aia, ca te dai mare. Dar tu chiar nu stii cine e aia! Eu nu stiu ce prezentatoare sint in voga, ce politicieni sint. Te gindesti carei societati iti mai apartii? Eu nu mai stiu pe nimeni. Si asa se creeaza o mica tarisoara in tara mare. Eu nu mai am timp sa ma uit la televizor.
Energia din teatru o disipi prin fotografie.
Da. Repetitia se incheie la doua si reincepe la cinci dupa-masa. Unii dorm trei ore, eu le traiesc intens, facind fotografii. Pentru mine e esential sa fac lucrul asta.
Spuneai intr-un interviu ca “iti esti” enervant de cuminte. Ce ar face Radu Afrim ca sa se simta impacat cu el insusi?
Sint enervant de cuminte apropo de un spectacol foarte indraznet din strainatate, facut de regizori straini, dar si pe astia ii numeri pe degete. Exista, de exemplu, in Italia de astazi, citiva regizori care spun lucrurile la extrem. Si cind spun “la extrem”, spun ca ei nu isi iau niciodata pe ei veste de salvare. Eu imi iau intotdeauna niste precautii. Eu pot sa zic ca am jucat intotdeauna in sistem de stat, finantat de primarii, de Ministerul Culturii. Or, dincolo ei au un grad mai mare de libertate.
Mi-e mila de spectatori de multe ori, cind spectacolul e extrem. In acelasi timp, am urit de multe ori spectatorul roman. De exemplu, atunci cind a venit Pippo Delbono, un fabulos regizor italian, si, la mijlocul spectacolului, intr-un moment pe care el l-a gasit sublim iar spectatorii vulgar, au iesit din sala. In momentul ala, am zis ca publicul ala nu merita sa fie iubit. Dar, dupa aia, face publicul un gest frumos si-l ierti... Teatrul e o arta foarte perversa, pentru ca ai spectatorul “acolo”, poate sa fie dur, sa fie rau, poate sa aiba curaj sa... Artistul vizual, fotograful pot sa-si expuna lucrarea si sa fuga de acolo. Eu, regizorul de teatru, trebuie sa stau cu publicul in sala. Eu simt ca, uneori, atenuez niste adevaruri, niste asprimi pe care simt ca trebuie sa le pun in piese. Din punctul asta de vedere, eu imi pun niste intrebari extrem de serioase legate de viitorul meu in aceasta meserie.
Scena cu plecarea publicului din sala mi-a adus aminte de miezul spectacolului lui Silviu Purcarete, de acum doi ani, de la Iasi, Uriasii muntilor: o lume in care teatrul moare atunci cind spectatorii isi omoara actorii si personajele. Asta ai simtit si tu, “live”?
Atunci, la spectacolul regizorului italian, eu am simtit ca sintem in urma. Si in teatru, si in literatura, sintem in urma cu 50 de ani in ceea ce priveste receptarea. Televiziunea a cam distrus lumea, nu pentru ca este “cheap” si “low”. Sa luam, de exemplu, nuditatea si paradoxul utilizarii ei in exces la televizor: cu cit este folosita mai mult, cu atit devine “mai tabu”. Aceiasi oameni care vad nuditate la televizor, o resping la teatru.
Din toata documentarea pe care mi-am facut-o, ma ingrijoreaza profund un singur lucru: ca ti-ai inventat un an sabatic pentru 2011, despre care a tot scris presa noastra cotidiana ca despre un lucru serios. Cit de mult m-ai dus de nas in acest interviu?
Ha-ha-ha! Sa stii ca ma contrazic fara sa mint... fara sa vreau! Exista mici minciuni simpatice, cu care poti sa traiesti pina la adinci batrineti.
Am inteles ca te-ar putea enerva o singura intrebare: “Afrime, de ce nu faci film?”. Risc si eu: de ce?
Nu ma enerveaza intrebarea, ci faptul ca nu pot sa dau un raspuns. Am primit doua scenarii de la un producator foarte bun din Romania, dar scenariile nu erau pentru mine, si nu poti sa debutezi in film cu ceva ce nu simti ca e pentru tine, ce nu te obsedeaza. Niciodata nu mi s-a impus o piesa de teatru, ci am ales eu ceva din obsesiile mele. Sa debutezi in film e mai riscant ca in teatru: un rateu in teatru e mai putin vizibil, unul in film e catastrofal. Prefer sa mai amin lucrurile. Toata lumea imi spune: “Ai ochi!”. Eu am vazut film mult, mai mult, cred, decit cineastii – ma indoiesc ca ei vad teatru mult! –, dar e mai bine sa ramin deocamdata la nivelul de consumator.
Si, totusi, in spectacolul care are premiera astazi la Nationalul din Iasi, avem parte si de film...
E un film foarte bun, facut de un regizor foarte bun: Alex Condurache. S-a filmat in conditii speciale, foarte grele, la minus 9 grade Celsius, la iesirea din Iasi, pe o strada. 15 accidente ale 15 ingerasi care trebuie loviti de masini. Am zis: “Hai sa vedem ce poate iesi!” , iar Alex s-a descurcat de minune. Initial, in planurile mele suprarealiste, voiam 15 masini in scena, de la TIR pina la Salvare, elicopter si asa mai departe. Dar mi-am dat seama ca astea sint fantasme!
Un inger pazitor cere ajutorul oamenilor. Au oamenii atita putere?
Sa stii ca ingerii nu cer ajutorul oamenilor. Ei sint raniti de oameni si, daca l-ai citit pe Plesu, stii ca el zice acolo ca ingerii n-au vointa. Ei nu fac nimic din proprie initiativa, ei executa niste ordine, dar sint totusi simpatici. Ei asculta dorintele oamenilor. Ei sint aici, in piesa, aproape trimisi la scoala de corectie, sa fie accidentati, dar nu stiu sa ceara ajutorul oamenilor, ci asteapta sa vada ce vor face oamenii cu ei. Aici vorbim despre oameni raniti, nu neaparat despre ingeri. Nimeni nu este urecheat in acest spectacol: e vorba despre foarte mult umor si, de asemenea, despre foarte multa tristete.
- In lume exista peste 3000 de oameni care traiesc fara sa consume hrana solida, multi dintre ei si fara sa consume lichide. Sunt numiti "autotrofi", o denumire data organismelor capabile sa transforme energia solara in hrana, prin fotosinteza. Numai ca specialistii nu pot explica mecanismul prin care autotrofii umani supravietuiesc -
Zeita Amba si hrana divina
Indianul Prahlad Jani are 83 de ani, dar nu a mai mancat si nu a mai baut nimic de la varsta de 8 ani, cand, spune el, a fost binecuvantat de Zeita Amba. Jani este numit Mataji - un adept al Zeitei Mama a Tuturor, Amba sau Durga, foarte populara in Gujarat, locul lui natal. Zeita este o aparatoare a razboinicilor, dar cea mai importanta functie a ei este de a aduce si de a mentine fertilitatea terenurilor agricole. Ea aduce ploaia binecuvantata care uda ogoarele, hranind pamantul. De aceea si Mataji Jani este convins ca pe el il hraneste Amba cu apa divina, tinandu-l in viata.
In 2010,
Jani a fost supus unei atente supravegheri medicale, la Spitalul Sterlin din Ahmedabad. Timp de zece zile, o echipa formata din 30 de medici specialisti i-au monitorizat functiile vitale. Rezultatele i-au naucit, desi in India sunt multi yoghini care fac tot felul de demonstratii ce anuleaza legile fizicii, dar si pe cele fiziologice. Lui Prahlad Jani i s-a interzis sa faca baie, stiut fiind ca apa hidrateaza si prin piele. Oamenii normali pot trai fara apa doar trei, patru zile, dar cu urmari uneori foarte greu de ameliorat. Jani nu a avut nici o complicatie. In ciuda faptului ca nu consuma nici un mililitru de lichide, urina se forma in vezica, dar, cu totul inexplicabil pentru medicii care l-au asistat, era absorbita ulterior de peretii vezicii. Cat a durat experimentul, Jani nu a mancat, nu a baut si nici nu a avut necesitati fiziologice.
Mataji Jani
Insa functiile organelor interne nu s-au modificat in nici un fel si nu a manifestat nici o afectiune. Prahlad Jani este un om sfant, care traieste ca un pustnic, intr-o pestera, de la varsta de 8 ani, cand i s-a aratat Zeita Amba. El sustine ca este hranit cu apa divina printr-o gaura in bolta pesterii, si ca nu a simtit niciodata nevoia de a manca, de a urina sau defeca. Nu incearca sa explice in nici un fel conditia sa, lasandu-se total in grija zeitei protectoare, pe care o slujeste cu rugile sale si meditatii zilnice. Dr. G. Ilavazahagan, directorul Institutului Apararii Nationale din India, care a participat la examinarea lui Jani, nu intelege cum un om poate supravietui in intregime ca o planta. "Pare evident ca mai exista o sursa de energie care poate fi procesata de corpul uman, in afara caloriei, dar va dura pana o vom descoperi".
"Fenomenul HRM"
Hira Ratan Maneck, in varsta de 67 de ani, este tot din India. Este inginer si a renuntat la mancare in mod deliberat, in urma cu opt ani, vrand sa demonstreze ca organismul uman are mai mult de suferit prin consumul de mancare solida, decat prin nealimentare. Ratan se hraneste cu apa, sucuri si energie solara.
Hira Ratan Maneck
Invitat de specialistii NASA pentru un studiu, a trait doar cu apa si absorbtie de energie solara, pe toata durata supravegherii, timp de 130 de zile. Nestiind cum sa denumeasca procesul prin care supravietuia, specialistii NASA l-au numit "fenomenul HRM", de la initialele subiectului.
Ratan a incetat sa consume hrana solida dupa un pelerinaj in Himalaia. "In fiecare dimineata, statea la soarele ce rasarea, cate o ora, fara sa clipeasca", spune sotia sa, Vimla. "Acesta era meniul principal. Ocazional, mai consuma cate o cafea, ceai sau alte lichide". Ratan crede ca aceasta metoda reda corpului abilitatea naturala de a trai, fara sa fie ingreunat de toxinele generate de hrana solida. "Si creierul se simte mai bine astfel hranit", spune Ratan. "Este o metoda straveche, practicata de ascetii Hindu si Jina. Este chiar demonstrabila stiintific".
Mic dejun cu soare
Ceea ce s-a si facut. In urma unor cercetari efectuate de "British Royal Medical Institution", s-a constatat ca, intr-adevar, energia solara este ideala pentru viata. In prezent, se face o publicitate negativa Soarelui, din cauza exploziilor solare, care afecteaza tehnologia, in primul rand. Dar, din punct de vedere al vietuitoarelor, mult mai multe efecte negative sunt cauzate de lipsa expunerii la soare. Dimineata, la rasarit, soarele este o adevarata hrana energetica. "Consumand legumele care sunt dependente de energia solara, ca sa se dezvolte, oamenii traiesc, practic, dintr-o sursa indirecta de energie solara", este de parere Ratan. "Noi ne hranim cu ceea ce a fost deja procesat de plante. Trebuie sa reinvatam sa absorbim energie solara din sursa directa". Metoda lui Ratan de a "gati" energia solara e simpla: incepi prin a privi cateva secunde la soarele care rasare dimineata; treptat, se prelungeste sedinta pana la 30 de minute. Cand se ajunge la 15 minute de privit soarele diminetii, deja se diminueaza necesitatea de a manca. La 30 de minute, creierul dezvolta capacitatea de a stoca energia solara si de a o transforma in energia necesara activitatilor umane. O plimbare de 40 de minute, cu picioarele goale in soarele diminetii, incarca "bateriile" umane si inlatura orice afectiune psiho-somatica. Cel mai important, spun ascetii indieni, este faptul ca se formeaza in jurul trupului o coroana de energie, care alimenteaza organismul toata ziua. Cu cat aceasta coroana este mai puternica, riscul de imbolnavire scade, pana la a fi eliminat definitiv.
Solarian
Neurofizicianul Sudhir Shah, care i-a monitorizat si pe Jani, si pe Ratan, in cursul unui experiment ce a implicat mai multi subiecti, desfasurat la Health Care International Multitherapy Institute, nu poate da o explicatie stiintifica fenomenului. "I-as spune, mai degraba, "adaptarea cronica" a unui organism la conditii vitrege impuse. Astfel, organismul isi reduce voluntar necesarul de energie, pentru a procesa reactiile chimice, fenomen ce intervine cam dupa a 16-a zi de post a ascetilor. Organismul slabeste dramatic, chiar si 40 de kilograme in 200 de zile, dar, in ciuda asteptarilor medicilor, nu se observa nici o dereglare a functiilor vitale. Dupa acest "hop", organismul se adapteaza. Este posibil si sa se activeze acel lob temporal unde credem ca s-ar afla sediul celui de-al saselea simt, responsabil de proprietatile parapsihice. Celelalte parti ale creierului, inclusiv hipotalamusul, glanda pituitara si medulla oblongata, nu sufera nici o modificare".
Ratan, practicant jainist, este ferm convins ca procentul foarte mare de functii ale creierului inhibate la oamenii ce consuma hrana solida se activeaza cu hrana solara. Si ceea ce resimte imediat orice subiect care renunta la hrana solida este inclinatia spre sfere spirituale, uitand de grijile materiale.
Organismul uman este dotat ca si plantele
In conditii de experiment similare, la unii subiecti s-a constatat o scadere dramatica a nivelului de zahar in sange, pana la limita de risc letal maxim, dar ascetii nu prezentau nici un simptom. Ratan nu a mancat si a baut doar apa fiarta, in timpul zilei, pe durata experimentului, ce a durat 200 de zile, dar, in viata de zi cu zi, consuma noua tipuri de lichide, pe langa sedintele solare.
Un grup de calugari jainisti, care fac parte din Societatea Energiei Solare, s-au supus testarilor medicilor pentru a demonstra ca postul ascetic regleaza tensiunea, pulsul, sistemul urinar, sistemul digestiv, sistemul circulator, practic, toate functiile organismului si ale creierului in special. Medicii se straduiesc acum sa dezvolte o strategie de vindecare a anumitor boli prin post, o metoda practicata de animale, care cand se imbolnavesc renunta la mancare si reduc consumul de energie, dormitand tot timpul.
Un studiu de nutritie destul de recent arata ca vitamina B12, absolut necesara organismului uman, se regaseste doar in hrana de origine animala, deci vegetarienii n-ar putea sa supravietuiasca doar cu legume. Si totusi, in organismul autotrofilor se gaseste, inexplicabil, o cantitate suficienta de B12. Continuand cercetarile, s-a descoperit ca in intestinul uman exista o bacterie care genereaza componentele vitaminei B12. Un alt studiu a aratat ca intestinul uman este capabil sa produca o bacterie ce intra in compozitia aminoacizilor, deci omul este dotat cu o microflora capabila sa-l intretina, fara aport din afara. Pana la urma, mitologiile care vorbesc despre cei dintai oameni, ce nu consumau hrana solida, se vor dovedi a fi fost adevaruri demult uitate.
A renuntat la pizza pentru... nimic
Dar nu numai indienii, practicanti ai unor culte diverse, pot deveni autotrofi. Doctorul Michael Werner, din Brunswick, specialist in chimia cancerului, traieste de patru ani doar cu hrana solara. Werner are 60 de ani, alearga in fiecare dimineata peste trei kilometri, apoi ia micul dejun cu sotia sa, Angelica. Ea mananca
destul de consistent, el bea doar o ceasca de cafea. La serviciu, are un program incarcat, dar tot isi face timp si pentru o partida de tenis, sportul lui preferat. Dupa ce se intoarce acasa, cei trei copii, fiecare cu problemele lui, il tin ocupat. Viata lor pare absolut normala.
Doctorul Michael Werner
Asa si este, doar ca Angelica nu trebuie sa gateasca pentru Michael. Deloc. Michael Werner n-a mai consumat hrana solida de la Revelionul din 2001, cand a mancat o uriasa portie de salata de cartofi si o bucata mare de tort, dupa care i s-a facut rau. A fost doar o indigestie, dar Michael, doctor in chimie, s-a hotarat sa renunte la mancare. A citit, s-a informat, dar ideea i-a dat-o o prietena de familie care experimenta hrana solara, renuntand la mancarea solida. Treptat, Michael a trecut si el pe hrana solara. I-au trebuit doar trei saptamani sa se adapteze la noua conditie, care ii confera infinit mai multa vitalitate. "E prana din textele sfinte, ki-ul cosmic, energia ideala!", spune Werner. Dieta lui zilnica este formata din patru cesti de cafea si doua sucuri de fructe naturale, plus, ocazional, un pahar de vin. In rest, ...soarele diminetii. "Sunt o persoana absolut normala, fericita si in deplinatatea sanatatii", spune Werner. "Inainte eram dependent de pizza, eram supraponderal si ma simteam epuizat dupa o zi de munca. Multi colegi doctori mi-au spus ca e o nebunie ceea ce incerc sa fac. La un moment dat, chiar mi-au recomandat sa vorbesc cu un psiholog".
Foamea din minte
Adevarul este ca transformarile care se produc in primele 21 de zile par ingrijoratoare, mai ales slabirea dramatica si aspectul de "pruna uscata" al pielii. Dupa care organismul incepe sa proceseze noua dieta. Nu toti reusesc sa se adapteze. "Cei mai multi dintre cei care renunta o fac pentru ca nu reusesc sa-si scoata foamea din minte", spune Werner. Ca specialist in reactii chimice, a observat ca organismul capata o rezistenta uluitoare si o putere de regenerare mult mai mare decat inainte, fapte dovedite de el prin analize si radiografii. Sistemul imunitar pare o reduta de necucerit. Doarme doar cinci ore pe noapte, suficient cat sa se odihneasca pe deplin. O alta functie care a suferit modificari considerabile este memoria, care acum pare un "stick" modern, cu o capacitate de stocare uriasa. Cand reporterii l-au intrebat daca dieta sa nu e cumva o forma de anorexie, dr. Werner a raspuns prompt: "Eu nu mananc, pentru ca imi iubesc corpul, nu pentru ca-l urasc! Si asta schimba toate reactiile din organism, fiind un catalizator".
Dr. Werner nu lipseste de la mesele copioase date de prietenii de familie, desi nu simte nevoia sa consume nimic. Mintea lui nu mai are nici o relatie cu hrana solida. Corespondeaza cu vreo 30 de oameni care se supun voluntar aceluiasi regim. Foarte invocat este si numele lui Wiley Brooks, cel care in 1983 a infiintat, in America, "Institutul Celor ce se Hranesc cu Aer". Din pacate, a fost surprins cand tocmai ingurgita o placinta de pui, dupa ce sustinuse in public ca nu consumase hrana solida de 19 ani! De atunci, multi dintre cei care traiesc cu aer sunt supusi unor teste de control. In 1999, o alta adepta renumita a dietei cu aer, australianca Ellen Greves, a picat testul medicilor, dupa numai patru zile de hrana solara. Sanatatea ei s-a deteriorat atat de sever, incat medicii au pus capat testarii. Dr. Werner a participat insa la doua experimente, de cate zece zile fiecare, si a reusit cu succes sa demonstreze ca prana este hrana ideala.
De ce exista foamete in Africa?!
Problema pe care o ridica acesti oameni nu este una usoara. Cum reusesc ei sa traiasca si sa fie sanatosi, cand in lume exista tari unde oamenii mor literalmente de foame, mai ales in Africa, unde, se spune, soarele este mai stralucitor?! Si pentru aceasta problema, dr. Werner are un raspuns, dar nu o explicatie: "Mor de foame, pentru ca sunt convinsi ca asta se intampla daca nu mananca. A trai cu energie solara este un concept pe care creierul, in primul rand, trebuie sa si-l insuseasca. Sunt convins ca metoda folosita de noi ar salva omenirea de la foamete, dar nu cred ca omenirea este gata sa treaca la acest mod de viata, care este foarte spiritual. Eu, personal, n-as indrazni sa sfatuiesc pe nimeni sa faca ceea ce fac eu". Chiar si el, care si-a "calit" creierul, mai pofteste uneori la pizza si ciocolata. Si chiar vrea sa-si satisfaca pofta, dar imbucatura i se opreste in gat. "Mentalitatea omului guverneaza. E cel mai aprig razboi s-o invingi!".
Expertii nutritionisti nu accepta aceasta idee si au si ei dreptatea lor. Cum ai putea, de exemplu, sa convingi copiii ca pot trai cu soare si aer?! "Poti sa tii un bebelus in soarele diminetii cat vrei, dar, daca nu-l hranesti, va muri", spune dr. Helmut Oberritter. "Numai plantele traiesc cu hrana sintetizata din energia solara, dar vorbim de alt regn". Admite, totusi, ca cei care se hranesc ca dr. Werner au o mentalitate aparte, dar cum poate aceasta mentalitate sa-i tina sanatosi, fara sa se hraneasca cu mancare solida, nu poate explica stiintific. "Sunt inclinat sa cred ca acesti oameni fac parte dintr-o alta rasa umana, foarte restrictiva, care a fost in trecut si a lasat mostenire anumite gene, pe care, cu metodele din prezent, inca nu le-am detectat", spune dr. Oberritter, mai in gluma, mai in serios. "In orice caz, sistemul prin care autotrofii umani supravietuiesc este prea complicat sa se fi dezvoltat intr-o scurta perioada de timp".
Alaptare pana la 7 ani, apoi... soare
Si in Rusia cea plina de cercetatori ai fenomenelor neobisnuite se gasesc autotrofi. Avand o tara greu de hranit, conducatorii au finantat multe studii de nutritie, insa doar filosofii au reusit sa se apropie de "fotosinteza" autotrofilor. Verdanski, de exemplu, era convins ca omul este o fiinta energetica si trebuie sa fie capabil sa se hraneasca doar cu energie din spatiul cosmic. In Rusia, exista un grup de autotrofi, care se intalnesc cu regularitate la Muzeul Konstantin Vasiliev din Moscova. Acestia cred ca au descoperit si solutia pentru copiii autotrofi.
Zinaida Baranova
"Un copil trebuie alaptat pana la varsta de 7 ani, dupa care este perfect capabil sa devina autotrof", spune Zinaida Baranova, din Krasnodar, cea mai renumita dintre acestia. "Mama, chiar daca nu consuma hrana solida, are suficient lapte pentru a hrani copilul pana la 7 ani". Zinaida a lasat clar sa se inteleaga ca exista femei din grupul lor care au facut acest experiment. Zinaida s-a supus testarii sub supraveghere medicala. Cercetatorii de la Institutul Bauman au constatat ca varsta biologica a femeii pare a fi de 20 de ani, desi e trecuta de 65. Explicatia: ea nu consuma hrana solida de peste patru ani. "Organele ei parca s-au regenerat", a constatat profesorul Spiridonov. Inainte de a renunta la mancare, avea chiar si o boala cronica, la stomac, plus diverse simptome specifice varstei. Acum nu mai are nimic. Nu i-a fost usor sa se adapteze la dieta cu aer. A suferit de epuizare, avea crampe si gura uscata. Starea de bine a inceput sa se instaleze dupa o luna.
Biologii sustin ca orice organism viu are nevoie de energie ca sa supravietuiasca. Plantele, prin fotosinteza, proceseaza energia solara. Mai sunt organisme care isi procura energia din anumite reactii chimice proprii, dar ambele procese necesita enzime sofisticate. Omul nu are asemenea enzime, deci ar trebui sa nu supravietuiasca fara mancare. Totusi, peste 3000 de oameni dovedesc contrariul!
"Decat sa intind in unt si sa ma uit in pamant, mai bine intind in sare si ma uit la soare"
Luni, 31 ianuarie, ora 19.25, IPS Bartolomeu Anania, mitropolitul Clujului, Albei, Crisanei si Maramuresului, si-a incheiat viata pamanteasca. A murit Leul Ardealului! Vestea a cuprins tara in cateva minute, ca o flacara manata de vant. Chiar daca medicii ne prevenisera, am pastrat speranta pana la sfarsit. Iar cand am aflat ca vladica s-
a stins, pentru o clipa am simtit ca ni se goleste sufletul. Caci nu ne-a parasit o statuie, ci un parinte. Un parinte te iubeste fara sa te strice, te invata binele, prin propriul exemplu, te apara si te ajuta, fara sa te faca neputincios, te dojeneste, fara sa te raneasca, nu asteapta laude si recompense, c
i tanjeste numai dupa putina dragoste.
Nu stiu cata dragoste i-au aratat romanii arhiereului Bartolomeu, cat a fost in viata, dar am vazut cat il iubesc, dupa moarte. Mii de crestini din toata tara au mers pentru a-si lua ramas bun la Catedrala Mitropolitana din Cluj, unde a fost depus,
Mitropolitul Bartolomeu s-a mutat la cele vesnice la aproape 90 de ani de viata si 70 de calugarie, lasand in urma o vasta opera carturareasca si arhiereasca, pentru care, fara indoiala, va fi pomenit din neam in neam. A atins excelenta in tot ce a facut: ca scriitor crestin (poet, dramaturg, prozator, cu 30 de volume publicate), traducator al Bibliei (cea mai buna varianta in limba romana de pana acum), excelent predicator, ierarh cu mari realizari pastorale si misionare, patriot neinfricat si luptator anticomunist, fost detinut politic (singurul din Sf. Sinod al BOR), aparator neclintit al Ortodoxiei si al traditiilor nationale.
Nascut lider, n-a cautat niciodata sa iasa in fata cu tot dinadinsul, dar evenimentele si calitatile sale incontestabile l-au obligat sa-si asume responsabilitati. Asa a ajuns, de pilda, conducator al revoltei studentesti din 1946 de la Cluj. Tot la Cluj a fost ales arhiepiscop, in 1993, de catre Sf. Sinod, fara voia sa si in absenta lui. Apoi a acceptat arhieria, ca pe o chemare sub drapel a unui batran ostean. Iar in 2006, cand majoritatea episcopilor ortodocsi ardeleni au cerut o mitropolie la Cluj, s-a pus chezas pentru ea.
L-am cunoscut pe vladica Bartolomeu la inceputul anilor 2000, intr-o imprejurare fericita. Il insoteam pe Parintele Gheorghe Calciu, unul dintre parintii sufletului meu, la Patriarhie, cu oarece treburi, si acolo m-a prezentat Inaltului Bartolomeu. In chilia ierarhului, am asistat, intimidat si fericit, vreme de vreun ceas, la revederea a doi camarazi de suferinta, a doi prieteni buni si a doua uriase calauze pe calea mantuirii. De atunci, am tinut o lunga corespondenta cu parintele Bartolomeu si ne-am mai intalnit in cateva randuri. Si mi l-am apropiat tot mai mult ca model. Era imposibil sa nu te cucereasca dragostea sa pentru oameni, curajul marturisitor, neastamparul creator, libertatea incandescenta - toate alcatuind o personalitate care i-a atras supranumele de "Leu al Ardealului".
Ultima oara ne-am intalnit in primavara lui 2008, la resedinta sa de la Nicula. Pentru ca nu mai fusesem acolo, intai mi-a aratat, cu febrilitatea celui care vrea sa impartaseasca o bucurie unui prieten, manastirea si superba sa casa construita in stil brancovenesc - dupa planurile lui. Pe urma, am petrecut o dupa amiaza intreaga, discutand despre problemele Bisericii, Sfanta Scriptura si proiectele sale literare. A fost cea mai emotionanta intrevedere a noastra, pentru ca i-am simtit mai mult decat oricand delicatetea sufleteasca. Si m-am temut sa nu fie ultima, chiar daca ierarhul era inca viguros. Mi-am propus sa revin la Nicula, dar indatoririle cotidiene si boala lui ne-au impiedicat sa ne mai intalnim. Astazi, dinaintea catafalcului sau, imi amintesc o spusa a parintelui Bartolomeu Anania, cu valoare de crez de viata: "Mama ne zicea noua, copiilor, un proverb pe care-l mostenise de la inaintasii ei: "Decat sa intind in unt si sa ma uit in pamant, mai bine sa intind in sare si sa ma uit la soare". Daca m-ar intreba cineva: "Ce-ai invatat de la mama dumitale?", i-as raspunde: "Asta am invatat: sa ma uit la soare. Si daca Dumnezeu va harazi aceasta lumina si dincolo de mormant, voi fi, intr-adevar, fericit"".
Dumnezeu sa-i implineasca asteptarea!
* Bantuie lumea ca o stafie, lasand dare de suferinta in urma ei. Tratamentele naturale sunt la fel de importante si necesare ca cele practicate in spital *
Tuberculoza este una dintre pedepsele cele mai grele pentru un stil de viata gresit, pentru supraestimarea capacitatilor noastre fizice si intelectuale, risipite in excese de tutun si alcool, in lipsa suficienta de odihna si somn, intr-o alimentatie la intamplare. Boala de lunga durata, persoanele care au nevoie de tratament trebuie sa se inarmeze cu rabdare si perseverenta. Tuberculoza recidiveaza usor si poate fi invinsa numai atunci cand tratamentul este complex si practicat constiincios. La baza lui se afla cresterea imunitatii, o alimentatie sanatoasa, exercitii de respiratie, fitoterapie si reflexoterapie, dar si schimbarea mentalitatii
.
Alimente-medicament
Doua elemente esentiale: Siliciul si Argintul
Pentru o vindecare sigura, tesuturile plamanilor trebuie imbogatite cu siliciu, un element ce se gaseste in sfecla, soia, stafide, ovaz, miere de albine, orez brun, alge marine, maces. Toate ceaiurile si ciorbele se fac cu apa imbogatita cu siliciu. Pentru asta, in apa rece, de izvor, se pun 3-4 bucati de piatra de cremene, spalate bine (nu se fierb!) si se lasa 7-10 zile. Pietrele se spala o data pe luna. Daca la fundul vasului se depun fulgi de culoare inchisa, se foloseste numai stratul cu apa limpede, restul se arunca.
Argintul este un antibiotic natural. In conditii de casa putem sa imbogatim apa prin fierberea unui obiect din argint curat (nu aliaj) timp de 30 de minute sau lasand un inel sau o moneda veche intr-un termos cu apa fierbinte peste noapte. Se foloseste pentru baut, dar si pentru prepararea ceaiurilor.
Cereale
* Ovazul - In fitoterapie se foloseste des decoctul din ovaz nedecorticat. Se spala bine, se piseaza 200 g de ovaz impreuna cu invelisul (pleava). Se pune pe foc un litru de lapte cu ovazul zdrobit, se aduce pana la fierbere si se tine pe foc mic, pana se evapora 500 ml din lapte. Decoctul se strecoara, se stoarce prin ciorap sintetic si se bea impartit in 3 doze, in timpul zilei, cu o ora inainte sau dupa masa. Daca organismul este slabit, dar nu exista hemoragie pulmonara, in lapte se adauga 1-2 lingurite de coniac bun.
* Orzul - a fost unul din produsele cel mai des folosite in terapia populara. Pentru bolnavii de tuberculoza, se recomanda un decoct dintr-un pahar de boabe spalate bine si fierte 30 de minute in 4-5 pahare de apa. In medicina veche, populara, in apa cu orz se puneau si 3-5 raci, care se fierbeau impreuna cu orzul, inca 15-20 de minute. Decoctul se bea in timpul zilei, iar racii se mananca.
Grasimi animale
Laptele de capra - obligatoriu pentru un bolnav de tuberculoza
In timpurile stravechi, tratamentul tuberculozei se baza, in primul rand, pe o alimentatie bogata in grasimi si vitamine. Exista multe variante de retete populare de tratamente cu untura de bursuc, sau de urs, sau retete ce contin grasimile in combinatie cu alte ingrediente. In unele zone, taranii topesc untura de bovine si o mananca dimineata, incalzita in tigaie, cu paine sau mamaliga.
* Reteta cu grasime de bursuc. Se tin in congelator 50 grame de propolis pana se intareste, se da prin razatoare si se pune la macerat in 500 ml de alcool sau tuica de 70 de grade, timp de 9 zile. Dimineata, pe nemancate, se amesteca in pahar o lingura de tinctura de propolis, o lingura untura de bursuc si 150 ml suc de rosii. Timp de 2 ore nu se bea si nu se mananca nimic. Seara, se bea la 2 ore dupa masa. In paralel, in timpul zilei, se mananca de trei ori, cu 30 minute inainte de masa, cate un ou de gaina sau 3 oua de prepelita batute cu zahar sau cu miere de albine. Reteta se foloseste si in caz de tumora la plaman.
* Laptele de capra crud este unul din componentele obligatorii in meniul bolnavului de tuberculoza. Ca sa obtinem un aliment-medicament adevarat, in fiecare pahar de lapte se adauga o lingurita de cenusa de tei. O bucata de lemn se arde, se sfarama si se cerne prin sita. O alta combinatie: o lingurita de usturoi zdrobit se amesteca cu un pahar de lapte de capra proaspat muls. Se bea de trei ori pe zi, timp de o luna. Daca nu se gaseste lapte de capra, se inlocuieste cu frisca nebatuta din lapte de vaca, cea mai grasa parte din lapte, in care se adauga cate o lingurita de miere de albine si unt natural (in nici un caz margarina sau alte produse ce pretind a fi unt) si o lingurita rasa de usturoi.
* Uleiul de peste - este recomandat pentru toate formele de tuberculoza. Puteti sa-l amestecati cu ulei de catina in cantitati egale. Doza zilnica este de 2-4 linguri.
Reteta cu nuci si cacao
Cu 10-12 zile inainte de prepararea retetei, se taie 2 frunze mari de aloe, cu varsta de 3 ani, se invelesc in hartie alba si se tin pe raftul de jos al frigiderului. Apoi se taie frunzele pe lungime si se scot 50 de grame de pulpa suculenta, din interiorul lor. Pulpa se amesteca cu 250 ml de vin negru si dulce si se lasa
la macerat peste noapte. In acelasi timp, se pun la uscat cojile de la 5 lamai spalate bine cu peria, in apa fierbinte. * 1,2 kg miez de nuca se usuca bine in cuptor sau pe tigaie si se trece prin rasnita fina pana se obtine un macinis ca faina. * Se pune pe foc o cratita cu un litru de lapte gras, de casa, proaspat muls, se incorporeaza faina de nuci si se fierbe pe foc mic 20-25 de minute, amestecand permanent, ca sa nu se arda la fund. Se pot adauga cate 100 ml de apa, de 3-4 ori, dar nu mai mult. * La final, se adauga 500 g de untura, se amesteca bine cu masa de nuci, apoi se pune o lingura plina de pulbere din cojile de lamaie, un pahar de smantana, 100 g de zahar amestecat cu 50 g de cacao si 6 galbenusuri de ou. * Se strecoara vinul de aloe si se toarna in laptele care fierbe incet. Preparatul se mai tine pe foc 10 minute si se amesteca in continuare. Daca se arde la fund, nu mai are calitati terapeutice. Batranii rasturnau preparatul intr-o oala de lut, lipita cu o turta de aluat la gura, pe care o tineau in cuptorul caldut 5-6 ore. Noi putem sa rasturnam compozitia in termos. * Cand se raceste preparatul, se mai incorporeaza si 250 g de miere de albine. Se pastreaza la rece. Copiii pana la 12 ani consuma 2/3 de lingura, cu 1,5 ore inainte de masa, iar adultii 1-1,5 linguri.
Reteta cu oua si lamaie
Un borcan de 3 litri se inveleste in hartie sau panza de culoare neagra. * Se spala cu apa foarte fierbinte 5 lamai mari si 10 oua de casa crude.
Lamaile fara seminte se dau prin masina de tocat carne sau robotul de bucatarie. Un sfert din masa obtinuta se pune pe fundul borcanului, se aseaza deasupra ouale si se toarna peste ele pulpa ramasa de lamaie, amestecata cu 300 g de frunze de aloe tocate si 500 g de miere de albine. Deasupra se toarna coniac bun, de 5 stele, astfel incat sa fie cu doua degete mai sus de continutul din borcan. * Se pune capacul si se lasa 9 zile intr-un loc fara lumina, la racoare, dar nu in frigider. * Se leaga doua straturi de tifon pe gura borcanului, se strecoara lichidul, iar lamaile si ouale se mixeaza si se amesteca apoi cu lichidul. Se mai adauga 300 g de usturoi zdrobit, se macereaza 24 de ore, dupa care se consuma dupa urmatoarea schema: prima zi cate o lingurita, de trei ori pe zi, cu 30 minute inainte de masa; a doua zi cate o lingura, de trei ori pe zi, din ziua a 3-a se bea cate un paharel de 25 ml. Bolnavul trebuie sa consume 2-3 borcane fara pauza. O varianta mai simpla: o lingurita de pulbere din coji de ou de gaina sau de prepelita se amesteca cu sucul proaspat stors din 3 lamai mari, se lasa in frigider 3 zile, apoi se bea cate o lingurita de doua ori pe zi, intre mese, timp de 6 luni.
Tratamente cu plante
Iarba mare
* Radacini de iarba mare (Inula helenium) - puteti prepara un decoct ce da efecte bune si in cazuri de bronsita, astm bronsic, diabet zaharat, hidropizie. O lingura de radacini curatate si tocate se pune intr-o craticioara emailata, se toarna un pahar de apa fierbinte, apoi se tine vasul pe bain-marie, acoperit cu capac, timp de 30 de minute. Se infuzeaza pana la racire, se strecoara si se completeaza cu apa fiarta pana la 200 ml. Se pastreaza la rece, dar nu mai mult de 48 de ore. Se bea caldut, cate 125 ml, de patru ori pe zi, cu 30 de minute inainte de masa.
* Radacina de tataneasa tocata sau rasa - se amesteca in parti egale cu miere de albine si se tine la frigider. Se consuma cate o lingurita, de 3 ori pe zi.
Pentru ceai, radacina uscata se marunteste cu ciocanul, apoi in rasnita de cafea. O lingura de radacina se opareste cu 200 ml apa clocotita, se tine pe baie de aburi 10-15 minute, dupa care se infuzeaza in termos, timp de 7 ore. Adultii beau cate o lingura de 4 ori pe zi, copiii cate o lingurita de 3 ori pe zi. In primele doua zile se incepe distrugerea in masa a bacteriilor, si bolnavul se simte mai rau, din cauza intoxicatiei, pe urma starea lui se imbunatateste.
* Muschiul (lichen) de piatra (Cetraria islandica) este o planta cu efecte sigure impotriva bacteriilor tuberculozei. Planta nu produce dependenta, disbacterioza sau reactii alergice. Este benefica si pentru copii, si pentru adulti, mai putin pentru cei cu hepatita C, cand antibioticele continute in planta pot sa produca efecte negative.
Lichen de piatra
Batranii preparau decoct din muschi islandez, pentru intarirea bolnavilor epuizati de o boala grea. In zilele noastre bolnavilor de tuberculoza li se prescriu multe medicamente de sinteza, mai ales antibiotice care, concomitent cu flora patogena, distrug si baza fabricii de imunitate - microflora intestinala, provocand uneori si o disbacterioza grava. Bolnavii din zona montana pot consuma muschi proaspat tocat si amestecat cu miere de albine, deoarece are un gust foarte amar. Pentru o cura este nevoie de 1,5-2 kg de planta. Din muschiul uscat se prepara infuzie sau decoct in vas emailat, acoperit cu capac. Pentru infuzie: o lingura de planta tocata se pune in doua pahare de apa rece si se aduce aproape de punctul de fierbere. Dupa racire, se bea fractionat lichidul in timpul zilei, iar muschiul se mananca.
Pentru decoct: 6 linguri de planta se oparesc cu 700 ml de apa clocotita, se tin pe foc mic 7 minute si se infuzeaza o ora, in vas cu capac. Lichidul obtinut se bea in 4-6 reprize. (O parte puteti sa adaugati in ceai sau in lapte cald.)
* Patlagina. Pentru cresterea imunitatii si stimularea producerii de hemoglobina, oprirea hemoragiilor si cicatrizarea ranilor pulmonare se bea suc din frunze. Se bea cate o lingura, de trei ori pe zi, cu 15-20 de minute inainte de masa. Se practica si inhalarea fumului de frunze uscate de patlagina. Se pun intr-o scrumiera 2-3 linguri de frunze sfaramate, se aprind, se lasa sa arda partial si se sting. Fumul se inhaleaza pe gura.
O alta varianta de inhalare. Se amesteca parti egale de frunze uscate de patlagina si de podbal, se confectioneaza tigari din plantele sfaramate si se fumeaza 4-5 "tigari" pe zi. Se foloseste si in caz de bronsita.
* Coniferele se folosesc de mii de ani in vindecarea tuberculozei. Cel mai bun efect se obtine atunci cand bolnavul inghite 5-7 bilute confectionate din rasina de pin sau brad. Daca rasina este uscata, se piseaza si se inghite cate 1/2 de lingurita de pulbere, cu ceai preparat din ace de pin, de brad sau din amestec de ambele plante.
Componente pentru ceai: se amesteca parti egale de varfuri tinere de brad sau ace de pin si brad, frunze de patlagina, podbal si sovarf. In 350 ml de apa rece, se macereaza timp de 2 ore 4 lingurite de amestec, apoi se pune pe foc, se aduce pana la punctul de fierbere, se lasa pe flacara mica timp de 5 minute, apoi se infuzeaza pana la racire. Lichidul strecurat se bea in timpul zilei, intre mese, impartit in trei reprize.
* Polen de pin. Batranii culegeau de pe varful ramurilor de pin inflorescentele masculine de culoare galbena, data de polen. Dupa uscare, polenul se pastra in borcane si se consuma cate 1/2 lingurita, inainte de masa. Se spune ca favorizeaza si longevitatea. Pentru bolnavii slabiti de tuberculoza, polenul se fierbe in lapte, impreuna cu unt de casa. Dupa racire se adauga mierea.
* Conurile de pin se toaca marunt, se iau 3 linguri si se pun la macerat in 500 ml de tuica, pentru cel putin 7 zile. Nu se strecoara. Se bea de 2 ori pe zi, dupa masa, incepand de la o lingurita. Treptat, se mareste doza pana la o lingura. Se bea pana la imbunatatirea starii de sanatate.
* Suc de brad alb. In medicina populara este apreciat in lupta cu tuberculoza sucul obtinut din muguri sau crengute tinere de brad alb. Se spala bine in apa rece, se usuca pe un prosop, se toaca marunt si se aseaza in straturi presarate cu zahar in borcan de sticla. La un borcan de 5 kg se foloseste 1 kg de zahar. Se lasa borcanul o noapte in bucatarie, dupa care se amesteca cu o lingura de lemn, se leaga la gat cu un prosopel de bumbac si se tine la soare 10-12 zile. Sucul strecurat se pastreaza in sticle de culoare inchisa. Se beau cate 2 linguri (adulti) dimineata, pe nemancate. Copiii beau cate o lingura.
Ienupar
* Fumigatii cu ienupar. Frate cu chiparosul, ienuparul este o fabrica naturala de fitoncide si ozon, dezinfecteaza si asaneaza atmosfera, are efect antibacterian, de aceea stramosii nostri aprindeau in camera bolnavului crengute de planta. Cercetarile contemporane au confirmat efectul benefic al procedurilor de afumare a spatiilor infectate. Ienuparul omoara bacteriile tuberculozei, de aceea, in camera bolnavului se pun cat mai aproape de pat 2-3 ghivece cu planta vie.
Vreau sa atrag atentia persoanelor care culeg si vand fructe de ienupar ca in unele locuri din tara creste o forma toxica de ienupar-pitic, care nu se foloseste in terapii naturiste. Iata care sunt diferentele. Fructele ienuparului terapeutic au culoare negru-brun, frunzulite ce seamana cu acele si, atentie, trei seminte. Planta toxica are fructe de un negru-albastru, acoperite de un strat subtire de ceara, pulpa de culoare verde si contine doar doua seminte in interior, iar frunzulitele sunt plate, stranse spre crenguta. Fructele de ienupar se folosesc, de regula, in combinatii cu alte plante. Uneori se prescriu si cure cu fructe proaspete, cand in prima zi se mesteca bine dimineata, inainte de masa, 2-3 fructe, apoi numarul lor creste cu o bobita zilnic. Cand bolnavul a ajuns la 13-15 fructe, se consuma in descrestere, pana se ajunge la 5 fructe. Metoda este mai eficienta decat decoctul. Dar atata timp cand majoritatea populatiei nu are acces la fructe proaspete sau macar congelate, va ofer o reteta cu fructe uscate. O lingura de fructe zdrobite se fierb 5 -7 minute, in 250 ml apa. Se bea dupa racire cate o lingura, de patru ori pe zi.
Contraindicatii
Preparatele de ienupar irita rinichii, de aceea nu se folosesc in cazuri de pielonefrita, glomerulonefrita. Curele trebuie sa fie de 5-7 zile, cu pauze intre ele de 4-5 zile. Nu depasiti dozele recomandate, deoarece reactiile adverse sunt grave: voma cu sange, diaree, urinare excesiva, la femei insarcinate apar hemoragii sau se produce avortul. Consumul unei cantitati mai mari de 45-50 de fructe proaspete provoaca uneori decesul bolnavului.
Alte metode populare
Cand bacteriile tuberculozei trec prin cateva mutatii si devin invulnerabile la minimum doua preparate farmaceutice, terapia naturista ofera o solutie eficace. Intr-un borcan de 3 litri, se toarna 2,5 l de apa fiarta si racita, dar nu de la robinet. Se mai adauga 500 ml gudron de mesteacan (se gaseste la farmaciile veterinare) si se inchide ermetic. Borcanul se lasa timp de 14 zile intr-un loc cald, fara lumina. Apoi se face un orificiu mic in capac in care se introduce un tub cu diametrul mic si se scoate stratul de sus al apei, limpede si curat. Gudronul ramane la fund. Se beau cate 100 ml de apa, de trei ori pe zi. Pentru o cura este nevoie de 3-4 borcane. Curele se fac de doua ori pe an.
*
Inainte de a bea orice lichid, bolnavul citeste deasupra lui "Tatal nostru" sau rugaciunea catre Sf. Pantelimon. Paharul se tine in palma stanga, iar cu cea dreapta se face de trei ori cruce deasupra lui.
Tratamente EXTERNE
* Inhalatii. Preparati pentru inhalatii o combinatie din parti egale de cimbru, sovarf, eucalipt, podbal, flori de soc si seminte de fenicul. In 2 litri de apa care fierbe pe foc mic se pun 2 linguri de amestec, o lingura de miere (si mai bine de fagure), se mai lasa pe foc 3 minute, se lasa sa se raceasca putin si se fac inhalatii, 10-15 minute, timp de 6 saptamani. In timpul inhalatiilor va sfatuiesc sa faceti si exercitii de respiratie, ca sa mariti efectul procedurilor, imbunatatind circulatia sanguina la nivelul plamanilor. Luati in gura un pai si scufundati varful lui in lichid. Inspirati aburii pe nas, expirati prin pai cu efort. Periodic inspirati aburii si cu gura.
* Salina la domiciliu. Sare grunjoasa, de bucatarie, sau sare de mare se macina in rasnita de cafea, pana se obtine un praf fin. Se deschide rasnita si se inhaleaza nourasul ce se ridica din rasnita. Praful ramas se toarna in sticla cu gatul larg. Se agita energic, se scoate repede capacelul si se inhaleaza la fel ca prima data (din rasnita). Se repeta de 3-5 ori pe zi.
* Frectie. Seara, inainte de culcare, se fac frectii pe spate, intre omoplati, si pe piept, cu putina untura incalzita. Alternativ se foloseste un unguent ce contine venin de vipera, timp de doua luni.
* Comprese cu ridiche neagra - se aplica daca in plamani se aduna lichid. Ridichea rasa si stropita cu alcool sanitar se pune intr-un saculet de bumbac, se incalzeste pe calorifer sau pe capacul unei cratite cu apa fierbinte si se aplica pe spate. Se acopera cu celofan si un prosop flausat. In timpul procedurii, bolnavul se culca cu fata in jos, pe doua perne situate in zona abdomenului. Ridichea provoaca senzatie de usturime, dar nu produce arsuri. Imediat dupa procedura, se bea un pahar de lapte fierbinte, cu o lingurita de unt, o lingurita de miere de albine si jumatate lingurita de pulbere din coaja de ou.
N-am povestit nimanui ceea ce scriu acum. Pur si simplu mi-a fost rusine sa dezvalui ceea ce se ascunde in spatele casniciei mele "de invidiat", asa cum o numeau multi dintre cunoscuti.
Poate ca asa a si fost si asa am simtit-o si eu, pana in ziua in care am descoperit ca barbatul meu traieste si cu o alta femeie. Ma uit la cuvintele insirate pe pagina alba si nu-mi vine sa cred ca pot sa vorbesc cu atata detasare despre ceea ce s-a petrecut si a tulburat atat de mult viata mea. Nu-mi vine sa cred ca sunt in stare sa asc
und in niste vorbe seci zile si nopti de chin, lacrimi si regrete fara speranta. Nu stiu daca faptul ca reusesc sa ma spovedesc, oarecum in public, inseamna ca m-am si vindecat, cert este ca acum pot vorbi despre ceea ce a schimbat viata mea cu totul. Si cred ca vorbele, odata rostite, vor indeparta de mine
suferinta si mai mult.
M-am casatorit in timpul facultatii, cu un coleg mai mare decat mine cu doi ani. Cand el a terminat scoala, a fost repartizat intr-un alt oras, si astfel a trebuit sa traim o vreme separati. Ne vedeam destul de rar, mereu pe fuga, intre doua trenuri si, cu toate acestea, fiecare intalnire era un prilej de mare bucurie. Cand eram impreuna, timpul trecea fara sa ne dam seama. Ne desparteam in gara, cu mare parere de rau si cu speranta ca poate, poate, la urmatoarea intalnire vom reusi sa stam impreuna mai mult, chiar si cu cateva minute. Traiam numai pentru aceste intalniri. Ele erau reperele dupa care se ordona toata existenta mea. Am ramas insarcinata, am nascut o fetita, si parea ca toate sunt pe masura fericirii noastre. Eram tanara, chiar trufasa, in fericirea si bucuria pe care le traiam. Nici in cele mai negre vise nu mi-as fi putut imagina ca disperarea avea sa-si faca adapost, cuib, in inima mea, pentru multi ani. Dupa terminarea facultatii, am reusit sa ne mutam, in sfarsit, impreuna. Barbatul meu mai intarzia uneori, motivand ca are probleme la serviciu. Nici o clipa nu m-am gandit ca aceste absente ale lui ascund, de fapt, o tradare, o abdicare de la ceea ce a insemnat iubirea noastra. Dar asta numai pana intr-o zi, in care m-am trezit in bratele barbatului meu adormit, care avea pe trup urmele lasate de alta femeie.
Nu stiu daca pot gasi comparatii pentru durerea care m-a strafulgerat. Si nu stiu daca pot si vreau sa gasesc un nume pentru ceea ce a facut el. Cateva zile dupa aceea am fost mai mult moarta decat vie. Mergeam pe strazi ca si cum as fi plutit intr-o mare murdara, nu mai conta nimic. De-abia aveam putere sa-mi ingrijesc fetita. Lui nu i-am marturisit atunci ca am vazut acele semne. Mi-am zis ca trebuie sa iau o hotarare inteleapta, sa nu ma arunc in gol, sa intorc lucrurile pe toate fetele. Am crezut ca trebuie sa las sa treaca furia din primul moment si sa judec in liniste. Dar mai puteam, oare, spera la liniste? Mai puteam astepta calm si impacare, cand ma taia plansul de cate ori ma uitam la el, caci imi aminteam mereu de urmele lasate pe trupul care crezusem ca-mi apartine doar mie? Disperarea si furia de inceput s-au estompat si a aparut mila. Mi-era mila de el, de slabiciunea si neputinta lui de a trai linistit, in relatia noastra asa de curata si de intensa. Si din momentul in care acest sentiment de mila a inceput sa devina tot mai puternic, dragostea a scazut si a disparut. Atat de puternic a fost socul pe care l-am avut cand mi-am dat seama ca sunt inselata, incat sufletul mi-a inghetat definitiv. Am ramas amputata oarecum. Eram ca un perete de gheata. Nu mai simtem nimic. Eram infirma.
Multa vreme, mi-am zis ca daca imi voi reveni si voi putea macar o secunda sa-l iubesc iar, macar o secunda, in care sa pot uita ce a facut, voi pleca de langa el. Acela ar fi fost momentul in care mi-as fi redobandit normalitatea, simtirea si demnitatea. As fi redevenit eu cea de altadata. Dar secunda aceea n-a mai venit. O astept si acum inca, pentru ca am ramas legata de el, prin nefericire, si nu prin dragoste. Cata vreme eu nu mai pot fi femeie intreaga, normala, ce rost are sa caut dragostea si implinirea in alta parte? Ma fac ca nu s-a intamplat nimic, ca nu stiu de tradarea lui. Intre timp, viata mea de femeie maritata s-a simplificat. Dragostea s-a preschimbat in datorie. Restul e tacere. Amalia P.
Ajuns in septembrie, 2010, la Tokyo, am aflat ca japonezii numara altfel anii: ei se afla in anul 22 al erei Heisei. Ei numara anii de la intronarea imparatului. La urcarea pe tron, monarhul japonez inaugureaza o era noua, si da epocii sale un nume-emblema, un nume-program. Actualul imparat, Akihito, a dat epocii sale numele Heisei, care se traduce: liniste, pace.
Pentru mine, cuvantul heisei a sunat drept hesychia (isihia), termen grec care inseamna tot "liniste", liniste luminata. Acest paralelism mi s-a parut providential. Sa vizitezi Japonia, in chiar epoca isihiei! Am luat-o si ca pe o adresare personala, oricum, de bu
n augur.
Am rugat un confrate japonez (pe care l-am cunoscut la Congresul scriitorilor la care eram delegat) sa-mi traduca in japoneza formula isihasta, stihul de 5 cuvinte: "Doamne Iisuse Hristoase, miluieste-ma", stih care se repeta in rugaciunea inimii (pe care voiam s-o fac cunoscuta in Japonia, pe cat posibil). Astfel, primele notiuni de limba japoneza le-am primit la invatarea formulei isihaste; ea suna astfel: "Shu Iesu Kirisutoyo, Watashi Wo Awarende, Kudasai".
In japoneza, stihul isihast are 7 cuvinte, deci este mai lung decat versiunea romana sau greaca. Cuvantul in plus, kudasai, este o reverenta. Japonezii nu se pot lipsi de reverente nici in rugaciune. Ei sunt politicosi chiar si cu Dumnezeu! Dar faptul ca partea a doua a stihului, cea rostita pe expiratie, este ceva mai lunga vine perfect cand faci sincronizarea stihului cu respiratia.
Asadar, am resimtit un acord intre duhul epocii heisei ("linistea") si propria mea cautare spirituala de-o viata: isihia.
Alta usa deschisa spre "genius loci nipponensis" era acel precedent divin: binecuvantarea data Japoniei de catre calatorul mistic Monseniorul Ghika, acum opt decenii.
A pune o pecete pe viitorul lumii
As putea spune ca noi, romanii, avem o relatie speciala, o conexiune de destin, cu imparatul actual al Japoniei, Akihito. Pentru ca, spune legenda, actualul imparat a venit pe lume ca darul lui Dumnezeu, in urma binecuvantarii Monseniorului Vladimir Ghika.
A fost o minune. S-a petrecut in 1933. Voi povesti faptele, asa cum le stiu din atestari documentare sau din marturii, unele publicate, altele ramase in arhive sau in memoria unor contemporani.
La putin timp inainte de a fi arestat
In 1933, Monseniorul Vladimir Ghika a calatorit la Tokyo, cu vaporul. Mergea sa ajute la instalarea unei manastiri carmelite. Insotea un grup de calugarite care au insistat sa fie sprijinite de Monseniorul Ghika in misiunea lor. Pentru ca Monseniorul avea multe relatii peste tot. El a obtinut si gratuitatea acelei calatorii cu vaporul.
Monseniorul avea cunostinte insemnate la Tokyo. In primul rand, pe amiralul Yamamoto, pe care-l cunoscuse la Roma. Amiralul Yamamoto fusese atasat naval la Roma si se convertise la crestinism. In 1933, amiralul Yamamoto chiar l-a intampinat pe Monsenior la coborarea de pe vapor.
Monseniorul l-a rugat sa-i favorizeze o audienta la imparatul Hirohito. Voia sa-l binecuvanteze pe imparat! Aflase despre mahnirea imparatului Hirohito: nu avea un fiu care sa-i succeada la tron. Monseniorul i-a spus lui Yamamoto: "Daca il voi binecuvanta pe Imparatul, el va avea un fiu!". Yamamoto a raspuns ca este absurd si este un delict sa vrei sa-l binecuvantezi pe Imparatul, caci Imparatul este una cu Dumnezeu; si nu-l poti binecuvanta pe Dumnezeu! Imparatul are origine divina, este fiul lui Amaterasu, dumnezeul soarelui si al luminii.
Monseniorul Ghika a insistat senin: "Fa sa ajunga smerita mea sugestie la alteta sa, prilejuieste-mi o audienta la palat... si lasa-l pe Imparat sa aleaga el singur daca vrea sau nu sa-l binecuvantez".
Pentru aceasta audienta, Monseniorul a cerut sa i se traduca in japoneza formula "Dumnezeu sa te binecuvanteze". Amiralul Yamamoto i-a reamintit ca Mikadoul este una cu Dumnezeu, asa ca au "ajustat" formula astfel: "Sa te binecuvanteze Cel Atotputernic!". Spre surprinderea amiralului, mai marele Japoniei a aprobat audienta solicitata de prelatul roman. Intrevederea a fost deosebit de destinsa si senina. Imparatul Hirohito a vorbit cu Monseniorul in limba franceza, mandru ca vorbea impecabil franceza. In sala primirilor se aflau demnitari, ofiteri. Am citit intr-o sursa ca Imparatul insusi i-a spus Monseniorului roman ca este mahnit ca nu are descendenti masculini si doreste sa aiba un fiu.
Imparatul Akihito / Foto: Agerpres
Monseniorul a raspuns ca daca-i va da binecuvantarea Dumnezeu ii va da un fiu. Imparatul incuviinteaza. Se ridica amandoi in picioare. Imparatul se inclina in fata Monseniorului Ghika; acesta face semnul crucii pe fruntea Imparatului... Garzile se reped cu mana pe sabie, caci este nemaipomenit ca un om sa-l atinga pe Imparat. Hirohito linisteste garzile, surazand. Monseniorul rosteste in japoneza: "Sa te binecuvanteze Cel Atotputernic". Si: "Fie ca numele tau sa dainuie si sa ti se nasca un fiu". Face iar semnul crucii pe fruntea Imparatului.
Monseniorul insusi a povestit scena, incheind: "Intr-adevar, in anul urmator, Imparatului i s-a nascut un fiu". Fiul este Akihito, imparatul de astazi al Japoniei. (Am preluat unele date dintr-o carte de Elisabeth de Miribel, care citeaza texte intre ghilimele, dar nu indica sursele.) In acel timp, Imparatul Hirohito avea 32 de ani, iar Monseniorul Ghika avea 60 de ani, si o barba alba, de patriarh carpatic.
Dupa alti ani, imparatul Hirohito a declarat oficial ca el nu este de origine divina, nu este fiu supranatural al zeitatii Amaterasu, nu este Dumnezeu! A renuntat la statutul sau legendar de "dumnezeu intrupat"; si si-a proclamat oficial natura omeneasca!
Declaratia lui a emotionat poporul, dar i-a scandalizat pe traditionalisti. Declarandu-si natura omeneasca, imparatul rupea o traditie imperiala de 1500 de ani. Dar japonezii l-au iubit mai mult ca om, decat ca divinitate!
Nu stim daca la aceasta hotarare epocala, a admiterii naturii sale omenesti si muritoare, a contribuit si acel moment cutremurator, al binecuvantarii de catre Monseniorul Ghika. Este posibil ca un proces metanoic sa se fi produs atunci. Mai tarziu, in 1959, Hirohito ii va permite fiului sau, Akihito, sa se insoare cu o fata fara blazon regesc, o fata din popor, cum se zice. Si aceasta a fost o noutate absoluta in traditia casatoriilor domnesti japoneze! Nu demult, frumosul cuplu imperial Akihito si Michiko au sarbatorit nunta de aur!
Postumitatea legendei
Am vrut sa aflu daca astazi, in Japonia, se cunoaste legenda aceasta despre binecuvantarea Monseniorului Ghika si urmarile ei istorice. Daca figureaza cumva in cartea de istorie, sau poate in folclorul sapiential... Constat ca nu este cunoscuta. Nu stiu nici daca Imparatul insusi o cunoaste!
Este drept ca, pana-n secolul 20, s-a practicat o discretie totala cu privire la imparat. Pana la Hirohito, era interzis sa-l povestesti sau sa-l desenezi pe imparat! Doar Hirohito a rupt aceasta traditie, a permis sa fie povestit, transformat in text. A fost primul care a admis sa dea si un interviu in presa! Asadar, acum imparatul poate fi povestit, de aceea ne-am ingaduit s-o facem. Dar o discretie persista. Enigma ne ocroteste.
Palatul Imperial
Actualul imparat Akihito a fost in Romania, in 1979. Era print mostenitor pe atunci. Era in octombrie. A vizitat si Bucovina, zone voievodale si religioase, Suceava, Sucevita, Marginea, Voronet. Eu eram foarte june pe atunci, dar impresionat de vizita aceasta... citeam tot ce se scria despre ea. Printul era pasionat de istorie si de... ichtiologie! In Bucuresti, la Muzeul de istorie, cuplul imperial japonez a fost fascinat de Columna lui Traian. Imparateasa Michiko nu se dezlipea din contemplarea Columnei, iar la urma, a comentat emotionata cum, in istorie, in piatra si-n mintea noastra, invinsul Decebal si invingatorul Traian stau asa, ca doua neamuri, la o senina comuniune.
Zicea: "Cat de pasnici stau acum Traian si Decebal unul langa altul... in ciuda confruntarii pe viata si pe moarte!" (Am urmarit ecourile acelui eveniment, pe atunci scriam romanul despre Columna, "De bello Dacico", primul volum aparuse chiar in zilele vizitei cuplului imperial japonez.)
In acea vizita la Bucuresti, nu stiu daca i-a spus cineva inaltului oaspete despre conexiunile de destin intre noi, romanii, si altetele lor... Cred ca politicienii cu care oaspetii s-au intalnit in 1979 nu stiau de Monseniorul Ghika, sau daca stiau, isi tineau gura inchisa. Comunistii care l-au exterminat pe Monseniorul Ghika, in inchisoarea Jilava, in 1954, nu cred ca s-au dat in vant sa-i cinsteasca harisma. Si, oricum, exista un tragism al cailor paralele: istoria profana, ignorand dureros istoria divina... Asadar, nu cred ca cineva le-a spus altetelor lor, atunci, despre Monseniorul Ghika... Fireste, voi avea vreme sa mai caut raspunsuri, facand pasi mici spre marile taine si spre protagonistii legendei. Ocazii se ivesc.
Receptie la un om de stat
Luni seara, pe 27 septembrie, am participat la o receptie la un om de Stat japonez, Hatayama, dintr-o familie de demnitari. Era o receptie oferita delegatilor la Congresul International al Scriitorilor. Ne-a invitat la palatul sau, superb, situat pe o inaltime, in mijlocul unui parc privat, in plin Tokyo. Aici, la Hatayam
a-Kaitan, am cunoscut multa lume buna. La ceremonia ceaiului, am stat alaturi de doua persoane din Ministerul Culturii. Am comunicat frumos, cu taceri, cu suras, cu gasho si san-pai (plecaciuni), dar si prin cuvinte. Timp aveam, in Japonia este timp.
La Templul de Aur din Kyoto
In acel context, am vrut sa aflu daca legenda Monseniorului Ghika este cunoscuta acolo. Erau bucurosi s-o afle. Le-am spus celor doi vecini de ritual despre conexiunile de destin (continui sa le numesc astfel) intre romani si alteta sa imperiala Akihito, conexiuni revelate printr-un sfant roman. Ei erau bucurosi sa auda povestea, se creau noi punti de comunicare intre noi. Imi cereau amanunte despre acest sfant roman si apropierea lui de Japonia.
Monseniorul Ghika a facut o a doua calatorie in Japonia, in 1936, sa viziteze si sa intareasca asezamintele medicale intemeiate de prietenul sau, doctorul Totzuka, un japonez crestinat. Pe dr. Totzuka Monseniorul Ghika l-a cunoscut la Paris, in casa filosofului Maritain. Doctorul Totzuka a studiat si teologia, a devenit preot; ca preot-medic, a intemeiat la Tokyo si-n imprejurimi cateva spitale. A infiintat si un ordin religios, "Asociatia Fratilor si Surorilor Sfantului Ioan". Japonezii au o mare evlavie la evanghelistul Ioan, care este evanghelistul "cel mai Zen"! adica este pe spiritul paradoxal si intuitiv al japonezilor.
Prietenii japonezi ai Monseniorului au infiintat o leprozerie. Monseniorul Ghika, el insusi avand si studii medicale, a petrecut un timp in leprozeria japoneza, sa dea asistenta medicala si spirituala. (Stim ca, in alta etapa, a stat doi ani intr-o leprozerie in India, acordand asistenta medicala; atunci a starnit admiratia lui Gandhi, cu care apoi a avut lungi discutii sapientiale.)
In 1936, in Japonia, Monseniorul Ghika a facut liturghia de Craciun la leprozeria nipona. A povestit el insusi, cutremurator, cum a dat sfanta impartasanie la leprosii aceia, simtind la ei lucrarea metanoica a euharistiei, simtind cum, in trupurile ruinate de boala, "stateau suflete de sfinti".
Ce pot cuvintele?
Este o intrebare-alarma, pe care si-o pune scriitorul azi; a fost si intrebarea-tema a congresului de la Tokyo ("What can words do?").
Raspunsul priveste planul social, dar si cel psihic individual. Pentru planul social, am raspuns si prin titlul comunicarii expuse la congres, "Cuvintele pot boicota sfarsitul lumii", si cu argumente dintr-o experienta romaneasca (cea a revistei "Formula AS"), a obstacularii unui proiect devastator la Rosia Montana. Pentru planul psihic, metanoic, ma gandeam la cuvintele purtatoare de duh, cuvintele teoforice, ale celor harismatici, care schimba destine. Exista cuvinte-fapta. Rostirea si lucrarea Monseniorului Ghika sunt argumente despre cuvantul-fapta. Inchei cu o fraza a Monseniorului, aleasa ca motto, si care-mi pare o cheie a sortii sale: "Vei fi frumos si impalpabil, ca un juramant care-si pune pecetea pe viitor".
