Complotul împotriva Americii

Philip Roth
Complotul împotriva Americii
Editura Polirom, 2006
Traducere şi note de Fraga Cusin

*****

Intro

În anul 1997, Philip Roth a primit Premiul Pulitzer pentru Pastorala americană. În 1998 i-a fost decernată, la Casa Albă, National Medal of Arts, iar în 2002 Gold Medal in Fiction, cea mai înaltă distincţie a Academiei Americane, conferită anterior, printre alţii, lui John Dos Passos, William Faulkner şi Saul Bellow. A cîştigat de două ori National Book Award, PEN/ Faulkner Award şi National Book Critics Circle Award. În anul 2005, Philip Roth devine cel de-al treilea scriitor american în viaţă a cărui operă va fi publicată într-o ediţie completă şi definitivă de Library of America. Ultimul dintre cele opt volume este prevăzut să apară în 2013.

1. iunie 1940-octombrie 1940

Votaţi-l pe Lindbergh sau votaţi războiul

Frica este dominanta acestor amintiri, o frică permanentă. Fireşte, orice copilărie îşi are spaimele ei, cu toate acestea mă întreb: aş fi fost un băieţel mai puţin înspăimîntat dacă Lindbergh n-ar fi fost preşedinte sau dacă eu n-aş fi fost copil de evrei?

Cînd a venit primul şoc, în iunie 1940 – nominalizarea în cursa pentru preşedinţie a lui Charles A. Lindbergh, eroul american al aviaţiei internaţionale, la Convenţia Republicană de la Philadelphia – tata avea treizeci şi nouă de ani, era agent de asigurări, avînd ca studii şcoala primară, cîştiga puţin sub cincizeci de dolari pe săptămînă, care ajungeau pentru plata la timp a facturilor esenţiale, după care nu mai rămînea mare lucru. Mama, care voise să meargă la colegiul pedagogic, însă nu putuse din cauza cheltuielilor prea mari, care trăise acasă, lucrînd ca secretară de birou după ce terminase liceul, care reuşise să facă în aşa fel încît să nu ne simţim săraci în cea mai grea perioadă a Crizei, administrînd cîştigul pe care i-l încredinţa tata în fiecare vineri cu aceeaşi pricepere cu care conducea gospodăria, avea treizeci şi şase de ani. Fratele meu, Sandy, elev într-a şaptea, cu un talent deosebit la desen, avea doisprezece ani, iar eu, într-a treia, mai avansat cu un trimestru decît ar fi trebuit să fiu şi colecţionar începător de timbre, inspirat, ca milioane de alţi puşti, de cel mai mare filatelist al ţării, preşedintele Roosevelt, aveam şapte ani.

Locuiam în apartamentul de la nivelul al doilea al unei mici case cu mai mulţi locatari, de două-jumate, adică parter, etaj şi mansardă, pe o stradă mărginită de copaci, cu case tip, de lemn, cu verande de cărămidă roşie, fiecare verandă cu acoperiş triunghiular, şi cu cîte o curte minusculă în faţă, închisă cu gard viu, tăiat scurt. Cartierul Weequahic fusese construit pe loturi agricole, la marginea nesistematizată din sud-vest a oraşului Newark, imediat după primul război mondial, cu vreo jumătate de duzină din străzi înzestrate pompos cu nume de comandanţi glorioşi de marină din războiul hispano-american, şi cu cinematograful local botezat după un văr de-al cincilea al lui FDR – şi al douăzeci şi şaselea preşedinte al ţării – Roosevelt1. Strada noastră, Summit Avenue, se afla pe coama dealului din cartier, o ridicătură la fel de înaltă ca oricare alta dintr-un oraş-port, care doar ici şi colo se înalţă la o sută de picioare deasupra nivelului mlaştinii sărate mareice la nord şi est de oraş şi dînd spre golful adînc de la est de aeroport, care ocoleşte rezervoarele de petrol din peninsula Bayonne şi se uneşte acolo cu Golful New York, trecînd pe lîngă Statuia Libertăţii şi sfîrşind în Atlantic. Privind spre vest prin fereastra din spate a dormitorului nostru, puteam vedea uneori uscatul pînă hăt, la liziera întunecată a lanţului muntos Watchung, munţi scunzi, la poalele cărora se aflau mari domenii şi suburbii bogate, cu locuitori puţini, care reprezenta marginea extremă a lumii cunoscute şi se afla la vreo opt mile de casa noastră. O stradă mai la sud se afla oraşul muncitoresc Hillside, a cărui populaţie era predominant creştină. Frontiera cu Hillside marca intrarea în Union County, un New Jersey cu totul diferit.

Eram o familie fericită în anul 1940. Părinţii mei erau oameni de lume, primitori, prietenii lor se alegeau dintre colegii lui tata de la birou şi dintre femeile care, împreună cu mama, contribuiseră la organizarea Asociaţiei Părinţi-Profesori de la noua şcoală de pe Chancellor Avenue, unde învăţam eu şi fratele meu. Toţi erau evrei. Bărbaţii din cartier erau fie în afaceri pe cont propriu – patroni ai magazinului local de dulciuri ori ai băcăniei, magazinului de bijuterii, magazinului de îmbrăcăminte, magazinului de mobilă, atelierului de reparaţii, magazinului de delicatese, fie proprietari ai unor mici ateliere industriale la linia Newark-Irvington, fie liber-profesionişti – instalatori, electricieni, zugravi şi cazangii – sau comis-voiajori pedeştri ca tata, străbătînd zilnic străzile oraşului, intrînd în casele oamenilor, ca să-şi vîndă mărfurile contra comision. Medicii şi avocaţii evrei şi negustorii cărora le mergea bine şi care aveau magazine mari în centru locuiau în case pentru o singură familie, pe străzi care porneau de pe versantul de răsărit al dealului Chancellor Avenue, mai aproape de verdeaţa şi copacii din Weequahic Park, o zonă amenajată de trei sute de acri, cu lac pe care se putea merge cu barca, teren de golf şi pistă de călărie, care despărţea cartierul Weequahic de platformele industriale şi terminalele navale care se înşirau de-a lungul Route 27 şi a viaductului Căilor Ferate Pennsylvania la est de el şi pe lîngă aeroportul în plină dezvoltare de la est de acesta şi pînă la marginile Americii de la est de el – gările şi docurile din Golful Newark, unde se descărcau mărfuri aduse din toată lumea. La marginea de vest a cartierului, marginea fără parcuri, unde stăteam noi, locuia ici-colo cîte un profesor sau farmacist, în rest, puţini oameni cu profesii liberale se aflau printre vecinii noştri apropiaţi şi, evident, nici una dintre familiile bogate de întreprinzători sau fabricanţi. Bărbaţii munceau cincizeci, şaizeci, chiar şaptezeci de ore pe săptămînă sau şi mai mult; femeile munceau tot timpul, fără prea multe utilaje care să le uşureze munca, spălînd rufe, călcînd cămăşi, cîrpind ciorapi, întorcînd gulere, cosînd nasturi, apărînd lîneturile de molii, lustruind mobila, măturînd şi spălînd podele, frecînd ferestre, curăţînd chiuvete, băi şi closete şi sobe, dînd cu aspiratorul pe covoare, îngrijind de bolnavi, cumpărînd alimente, gătind, hrănind familia, făcînd ordine în dulapuri şi sertare, supraveghind vopsitul, zugrăvitul şi reparaţiile din gospodărie, organizînd sărbătorile religioase, plătind facturi şi ţinînd contabilitatea familiei, îngrijindu-se în acelaşi timp de sănătatea copiilor lor, de îmbrăcămintea şi curăţenia lor, de teme, de hrana şi comportamentul lor, de sărbătorirea zilelor lor de naştere, de disciplina şi starea lor de spirit. Cîteva femei munceau cot la cot cu soţii lor în prăvălii de familie de pe străzile comerciale din apropiere, ajutate după şcoală şi sîmbăta de copiii mai mari, care livrau comenzi, luau seama la marfă şi se ocupau de curăţenie.

Eu îi identificam şi îi deosebeam pe vecinii noştri mai mult după muncă decît după religie. Nimeni din cartier nu purta barbă sau îmbrăcăminte demodată din Lumea Veche, nici chipă, afară sau în casele prin care mă perindam în mod obişnuit cu prietenii de-o vîrstă cu mine. Adulţii nu mai practicau religia în chip manifest, la vedere, dacă o mai practicau serios în vreun fel şi, cu excepţia unora mai vîrstnici, ca măcelarul cuşer şi croitorul, şi a bunicilor bolnavi sau decrepiţi care locuiau de nevoie cu urmaşii lor adulţi, rar auzeai pe cineva vorbind cu accent prin împrejurimi. Deja în anul 1940, părinţii evrei şi copiii lor din partea de sud-vest a celui mai mare oraş din New Jersey vorbeau între ei într-o engleză americană care suna mai degrabă ca limba vorbită în Altoona sau Binghamton decît ca faimoasele dialecte vorbite dincolo de Hudson de evrei ca noi din cele cinci districte. Inscripţii ebraice mai găseai desenate pe vitrina măcelarului şi gravate pe pragul micilor sinagogi din cartier, dar nicăieri în altă parte (cu excepţia cimitirului) ochiul nu se întîlnea cu alfabetul din cartea de rugăciuni, ci cu literele familiare ale limbii autohtone, folosită tot timpul, practic de toată lumea, în orice scop, important sau nu. La chioşcul de ziare din faţa magazinului de dulciuri din colţ, cei care cumpărau Racing Form erau de zece ori mai numeroşi decît aceia care luau ziarul în idiş, Forvertz.

Israelul încă nu exista, şase milioane de evrei europeni încă nu încetaseră să existe, iar relevanţa locală a îndepărtatei Palestine (aflată sub mandat britanic după dizolvarea, în 1918, de către Aliaţii victorioşi, a ultimelor provincii îndepărtate ale defunctului Imperiu Otoman) era pentru mine un mister. Cînd un străin care chiar purta barbă şi nu fusese nici măcar o clipă văzut fără pălărie, se arăta o dată la cîteva luni, după lăsarea întunericului, să ceară într-o engleză stricată o contribuţie pentru întemeierea unei patrii naţionale evreieşti în Palestina, eu, care nu eram un copil neştiutor, nu prea pricepeam ce căuta el pe palierul nostru. Părinţii ne dădeau, mie sau lui Sandy, cîţiva bănuţi să-i punem în cutia lui de colectă, o generozitate, mă gîndeam eu mereu, venită din cumsecădenie, aşa, ca să nu rănească sentimentele unui biet bătrîn care, de la un an la altul, părea incapabil să-şi bage în cap că noi deja aveam o patrie, de trei generaţii. Eu juram credinţă steagului patriei noastre în fiecare dimineaţă, la şcoală. Cîntam despre minunăţiile ei cu colegii de clasă la serbări. Respectam cu rîvnă sărbătorile ei naţionale, fără să mă îndoiesc o clipă de afinitatea mea cu focurile de artificii din ziua de 4 Iulie sau cu curcanul din Ziua Recunoştinţei sau cu meciurile simultane de Ziua Eroilor. Patria noastră era America.

Apoi, republicanii l-au desemnat candidat pe Lindbergh şi totul s-a schimbat.

Timp de aproape un deceniu, Lindbergh a fost un mare erou în cartierul nostru, ca pretutindeni, de altfel. Ba chiar, încheierea zborului său solo, de treizeci şi trei de ore şi jumătate, fără oprire, de la Long Island la Paris, în minusculul monoplan botezat Spirit of St. Louis, s-a întîmplat să coincidă cu ziua din primăvara lui 1927 în care mama a descoperit că e însărcinată cu fratele meu mai mare. Ca urmare, tînărul aviator, a cărui îndrăzneală dăduse fiori Americii şi lumii întregi şi a cărui realizare prevestea un viitor de progres aeronautic inimaginabil, a ajuns să ocupe un loc aparte în galeria de poveşti de familie din care se naşte prima mitologie închegată a unui copil. Reunite, misterul sarcinii şi eroismul lui Lindbergh îi confereau o distincţie aproape divină dragei mele mame, pentru care nici mai mult, nici mai puţin decît o bunăvestire globală însoţise întruparea primului ei copil. Sandy avea să nemurească mai tîrziu acest eveniment printr-un desen care ilustra suprapunerea celor două măreţe evenimente. În desen, realizat la vîrsta de nouă ani şi trăsnind cu totul nepotrivit a afiş sovietic, Sandy şi-a imaginat-o pe mama la mile distanţă de casa noastră, în mijlocul unei mulţimi voioase, la locul unde se întîlnesc străzile Broad şi Market. O tînără suplă de douăzeci şi trei de ani, cu păr negru şi un zîmbet tot numai încîntare sănătoasă e, surprinzător, singură şi purtîndu-şi şorţul de bucătărie înflorat la intersecţia celor mai aglomerate artere principale ale oraşului, cu o mînă desfăcută larg peste şorţ, acolo unde şoldurile ei au încă o înşelătoare formă feciorelnică, în timp ce cu cealaltă, doar ea din toată mulţimea, arăta către cer, spre Spirit of St. Louis, care trece vizibil deasupra centrului Newarkului exact în momentul în care femeia îşi dă seama că, printr-o ispravă tot atît de triumfătoare pentru un muritor, ca aceea a lui Lindbergh, l-a conceput pe Sanford Roth.

Sandy avea patru ani, iar eu, Philip, încă nu mă născusem, cînd, în martie 1932, primul copil al lui Charles şi Anne Morow Lindbergh, un băiat a cărui venire pe lume, în urmă cu douăzeci de luni, fusese prilej de bucurie naţională, a fost răpit din casa nouă, izolată, a familiei sale, aflată în localitatea rurală Hopewell, New Jersey. Vreo zece săptămîni mai tîrziu, trupul în descompunere al micuţului a fost descoperit din întîmplare în pădure, la cîteva mile depărtare. Copilul fusese ucis fie de o mînă criminală, fie accidental, după ce fusese smuls din pătuţul lui şi, la adăpostul întunericului, în hăinuţele de noapte, scos pe o fereastră a camerei de la etajul al doilea şi coborît pe-o scară improvizată, în timp ce doica şi mama erau ocupate cu activităţile obişnuite de seară în altă parte a casei. La vremea cînd s-a încheiat procesul de răpire şi ucidere, la Flemington, New Jersey, în februarie 1935, cu condamnarea lui Bruno Hauptmann – un fost puşcăriaş neamţ de treizeci şi cinci de ani care locuia în Bronx cu soţia sa nemţoaică –, vitejia primului pilot din lume care traversase singur Atlanticul era deja pătrunsă de un patos care făcea din el un titan martir comparabil cu Lincoln.

După proces, soţii Lindbergh au părăsit America, în speranţa că, printr-o expatriere temporară, vor putea feri de primejdii un nou copil Lindbergh şi vor putea dobîndi într-o oarecare măsură intimitatea la care rîvneau. Familia s-a mutat într-un sătuc din Anglia şi, de acolo, ca cetăţean particular, Lindbergh a început să facă în Germania nazistă călătoriile care aveau să-l transforme într-un ticălos pentru cei mai mulţi evrei americani. Pe parcursul a cinci astfel de vizite, în timpul cărora a reuşit să se familiarizeze în mod direct cu imensitatea maşinii de război germane, s-a întreţinut ostentativ cu mareşalul aerului Göring, a fost decorat solemn în numele Führerului şi şi-a exprimat deschis înalta stimă faţă de Hitler, numind Germania "cea mai interesantă naţiune" a lumii, iar pe liderul ei, "un mare bărbat". Şi tot acest interes şi toată această admiraţie, după ce legile rasiste ale lui Hitler din 1935 retrăseseră evreilor din Germania drepturile civile, sociale şi de proprietate, le anulaseră cetăţenia şi interziseseră căsătoriile între evrei şi arieni.

Cînd am început eu să merg la şcoală, în 1938, numele lui Lindbergh provoca aceeaşi indignare în casa noastră ca şi emisiunile duminicale de la radio ale părintelui Coughlin, preotul zonei Detroit care scotea un săptămînal de dreapta, intitulat Social Justice şi a cărui furie antisemită a stîrnit pasiunile unei audienţe considerabile în vremurile de restrişte ale ţării. Era în noiembrie 1938 – cel mai întunecat, cel mai crunt an pentru evreii Europei în optsprezece secole – cînd naziştii de pe tot cuprinsul Germaniei au declanşat Kristallnacht, cel mai groaznic pogrom din istoria modernă: sinagogi incendiate, casele şi magazinele evreilor distruse şi, pe tot parcursul unei nopţi ce prevestea un viitor monstruos, evrei, cu miile, luaţi cu forţa din căminele lor şi transportaţi în lagăre de concentrare. Cînd i s-a sugerat lui Lindbergh că ar trebui, ca o reacţie la această sălbăticie fără precedent comisă de către un stat asupra propriilor săi nativi, să se gîndească să înapoieze crucea de aur împodobită cu patru svastici, conferită lui în numele Führerului de către mareşalul aerului Göring, acesta a refuzat, pe motiv că, pentru el, a renunţa în public la Crucea Militară a Vulturului German ar constitui "o insultă fără rost" la adresa conducerii naziste.

Lindbergh a fost primul american celebru în viaţă pe care am învăţat să-l urăsc – aşa cum preşedintele Roosevelt a fost primul american celebru în viaţă pe care am fost învăţat să-l iubesc –, astfel încît desemnarea lui de către republicani pentru a candida împotriva lui Roosevelt în 1940 a însemnat pentru mine un atac mai dur decît orice altceva înainte de asta împotriva acelei uriaşe zestre de siguranţă personală pe care o luasem de bună, ca fiu american al unor părinţi americani, într-o şcoală americană dintr-un oraş american al unei Americi care trăia în pace cu lumea.

Singura ameninţare comparabilă apăruse cu vreo treisprezece luni mai devreme cînd, pe baza unor vînzări permanent ridicate în cea mai grea perioadă a Crizei, tatălui meu, ca agent al sucursalei Metropolitan Life din Newark, i se oferise o avansare în funcţia de director-adjunct însărcinat cu agenţii, la sediul companiei aflat la şase mile la vest de casa noastră, în Union, un oraş despre care ştiam doar că avea un cinematograf drive-in, unde se proiectau filme chiar cînd ploua, şi unde firma dorea ca tatăl meu şi familia sa să locuiască dacă primea slujba. Ca director-adjunct, tatăl meu ar fi putut să cîştige în scurt timp şaptezeci şi cinci de dolari pe săptămînă, iar în anii următori să ajungă la o sută pe săptămînă, o avere în 1939 pentru oameni cu pretenţiile noastre modeste. Şi, cum în Union se găseau de vînzare case la preţuri scăzute din pricina Crizei, cu cîteva mii de dolari, tata ar fi reuşit să-şi realizeze o ambiţie pe care o nutrise de cînd, copil sărac, creştea într-un apartament cu chirie din Newark: să devină proprietar american de casă. "Mîndria proprietăţii" era o expresie favorită a tatei, întruchipînd, pentru un bărbat de condiţia lui, o idee suptă odată cu laptele matern, una fără legătură cu competiţia socială sau cu consumul ostentativ, ci cu poziţia lui de bărbat care îşi întreţine familia.

Unicul neajuns era că, întrucît Union, ca şi Hillside, era un oraş muncitoresc de creştini, tatăl meu mai mult ca sigur ar fi fost singurul evreu într-un birou de vreo treizeci şi cinci de angajaţi, mama mea singura evreică de pe strada noastră, iar eu şi Sandy – singurii copii evrei din şcoala noastră.

Sîmbătă, după ce i se oferise tatălui meu avansarea – o avansare care, mai presus de toate, ar fi răspuns speranţei unei familii care traversa Criza de a avea o fărîmă de siguranţă financiară – am pornit-o toţi patru, după prînz, să vizităm Union. Dar, odată ajunşi acolo, mergînd cu maşina în sus şi în jos pe străzile cu locuinţe şi uitîndu-ne la casele cu etaj – nu chiar identice, dar avînd totuşi fiecare verandă acoperită şi gazon tuns şi un arbust şi o alee cu zgură pînă la garajul pentru o maşină, case foarte modeste, dar, chiar şi aşa, mai spaţioase decît apartamentul nostru cu două dormitoare, şi semănînd foarte bine cu căsuţele albe din filmele despre orăşelul tipic american – cum ziceam, odată ajunşi acolo, entuziasmului nostru naiv în legătură cu avansarea familiei noastre în rîndurile clasei de proprietari de casă i-au luat locul, cum era de aşteptat, neliniştile în legătură cu limitele milei creştine. Cînd tata a întrebat: "Ce crezi, Bess?", mama, de obicei energică, a răspuns cu un entuziasm pe care pînă şi un copil îl simţea prefăcut. Şi, aşa mic cum eram, m-am priceput să ghicesc de ce. Pentru că ea gîndea aşa: "Casa noastră va fi casa «unde stau evreii». O să fie iar ca în Elizabeth".

Elizabeth, New Jersey, pe vremea cînd mama creştea acolo într-un apartament deasupra băcăniei tatălui ei, era un port industrial pe sfert cît Newark, dominat de muncitorii irlandezi şi politicienii lor şi de o viaţă parohială bine închegată, care gravita în jurul numeroaselor biserici din oraş, şi, cu toate că n-am auzit-o niciodată plîngîndu-se că ar fi fost rău tratată făţiş cînd era fetiţă, abia cînd s-a măritat şi s-a mutat în noul cartier evreiesc din Newark a descoperit încrederea care a făcut-o să devină mai întîi "mamă de şcoală primară" în Asociaţia Părinţi-Profesori, apoi vicepreşedintă a APP, însărcinată cu înfiinţarea unui Club al Mamelor de Grădiniţă, şi, în cele din urmă, preşedinta APP, poziţie din care, după ce a participat la o conferinţă în Trenton pe tema paraliziei infantile, a propus organizarea unui bal anual, sub egida organizaţiei March of Dimes, pe 30 ianuarie – ziua de naştere a preşedintelui Roosevelt –, sugestie acceptată de majoritatea şcolilor din Newark. În primăvara anului 1939, era în al doilea ei an de reuşite ca lider cu idei progresiste, deja sprijinind un tînăr profesor de studii sociale care dorea să introducă "educaţia vizuală" în clasele de la Chancellor, şi nu putea să nu se imagineze lipsită de tot ce realizase prin faptul că devenise soţie şi mamă pe Summit Avenue. Dacă am fi avut şansa să cumpărăm şi să ne mutăm într-o casă de pe oricare dintre străzile din Union, pe care le vedeam acum în cea mai avantajoasă înfăţişare a lor, primăvăratică, nu doar că statutul ei ar fi recăzut la ceea ce fusese pe cînd creştea ca fiică de băcan evreu imigrant în oraşul irlandez şi catolic Elizabeth, dar, mai rău decît atît, Sandy şi cu mine am fi fost obligaţi să retrăim propria ei tinereţe îngrădită, ca străinii din cartier.

În pofida stării de spirit a mamei, tata a făcut tot posibilul să ne încurajeze, remarcînd cît de curat şi bine întreţinut arăta totul, reamintindu-ne, lui Sandy şi mie, că, locuind într-una dintre acele case, noi doi nu va mai trebui să împărţim un dormitor mic şi un singur dulap şi explicîndu-ne că era mai profitabil să achităm o ipotecă decît să tot plătim chirie, o lecţie de economie elementară care s-a întrerupt brusc atunci cînd a trebuit să oprească maşina la un semafor lîngă un fel de grădină-restaurant care domina un colţ al intersecţiei. Mese verzi de picnic erau aşezate sub arbori umbroşi, plini de frunze, şi, în această după-amiază însorită de weekend, vedeam chelneri în haine albe cu brandemburguri mişcîndu-se repede, purtînd tăvi pline cu sticle şi căni şi farfurii, şi bărbaţi de toate vîrstele adunaţi în jurul fiecărei mese, fumînd ţigări şi pipe şi trabucuri, sorbind din cupe înalte şi halbe de porţelan. Era şi muzică – un acordeon la care cînta un omuleţ îndesat cu pantaloni scurţi şi ciorapi lungi şi o pălărie împodobită cu o pană.

— Ticăloşii! a exclamat tata. Fascişti nenorociţi!

Apoi lumina semaforului s-a schimbat şi am pornit mai departe, în tăcere, să vedem clădirea de birouri unde tata era pe cale să prindă ocazia de-a cîştiga mai mult de cincizeci de dolari pe săptămînă.

Fratele meu a fost cel care, atunci cînd ne-am dus la culcare în seara aceea, mi-a explicat de ce tata îşi ieşise din fire şi înjurase tare în faţa copiilor: jumătatea de hectar amenajată intim, cu parfum de petrecere în aer liber în mijlocul oraşului, se numea grădină-berărie, grădina-berărie avea ceva de-a face cu Bundul Germano-American, Bundul Germano-American avea ceva de-a face cu Hitler, iar Hitler, după cum nu trebuia să mi se spună mie, avea totul de-a face cu persecutarea evreilor.

Beţia antisemitismului. Aşa am ajuns să mi-i imaginez pe toţi ăia care beau cu atîta voioşie în grădina-berărie în acea zi – ca toţi naziştii de pretutindeni – dînd de duşcă halbă după halbă de antisemitism ca şi cum ar fi înghiţit leacul universal.

Tatăl meu a trebuit să-şi ia liber o dimineaţă de lucru, pentru a se duce la sediul central din New York, clădirea înaltă pe al cărui turn cel mai înalt se afla farul pe care compania sa îl numise cu mîndrie "Lumina care nu se stinge niciodată", şi să-l informeze pe administratorul agenţiilor că nu putea accepta avansarea la care aspira.

— E vina mea, a rostit mama deîndată ce el a început să povestească la cină ce se întîmplase acolo, la etajul optsprezece de pe Madison Avenue nr. 1.

— Nu-i vina nimănui, a zis tata. V-am explicat înainte să plec ce-aveam de gînd să-i spun şi m-am dus şi i-am spus şi gata. Nu ne mutăm în Union, băieţi. Rămînem aici.

— Şi el ce-a făcut? a întrebat mama.

— A ascultat pînă la capăt.

— Şi pe urmă? a întrebat ea.

— S-a ridicat şi mi-a strîns mîna.

— N-a zis nimic?

— A zis "Noroc, Roth".

— S-a supărat pe tine.

— Hatcher e un gentleman de modă veche. Un goi voinic, de aproape doi metri. Arată ca o vedetă de cinema. Are şaizeci de ani şi e în mare formă. Ãştia sînt oamenii care conduc, Bess, ei nu-şi pierd timpul supărîndu-se pe cineva ca mine.

— Şi-acum, ce urmează? a întrebat ea, vrînd să spună că orice avea să se întîmple ca o consecinţă a întrevederii lui cu Hatcher n-avea să fie de bine şi putea să fie de rău.

Şi eu credeam că înţeleg de ce. Dă-ţi toată silinţa şi poţi reuşi – asta era axioma în care fuseserăm crescuţi de ambii părinţi. La masa de seară, tatăl meu le spunea copiilor săi, iar şi iar:

— Dacă te întreabă cineva: "Poţi faci treaba asta? Te descurci?", tu răspunzi: "Fără doar şi poate". Pînă să-şi dea ei seama că nu poţi, vei fi învăţat deja şi slujba e a ta. Şi, cine ştie, se poate dovedi că a fost şansa vieţii tale.

Dar la New York el nu făcuse deloc aşa.

— Ce-a zis Şeful? a insistat mama.

Şeful îi ziceam noi patru cînd vorbeam despre directorul sucursalei din Newark a tatălui meu, Sam Peterfreund. În acele zile de contingentări discrete, menite să ţină numărul de evrei admişi în colegii şi şcoli profesionale la o cotă minimă, şi de discriminare incontestabilă, care refuza evreilor avansările în marile corporaţii, şi de restricţii rigide în privinţa membrilor evrei din miile de organizaţii sociale şi instituţii comunitare, Peterfreund a fost unul dintre primii şi foarte puţinii evrei care au dobîndit o funcţie de conducere la Metropolitan Life.

— El este cel care te-a propus, a adăugat mama. El cum s-o fi simţind?

— Ştii ce mi-a spus cînd m-am întors? Ştii ce mi-a zis despre sucursala din Union? E plină de beţivani. E vestită pentru beţivanii ei. Înainte, nu voise să-mi influenţeze hotărîrea. Nu voise să-mi stea în cale, dacă asta era ce-mi doream eu. Vestită pentru agenţii care lucrează două ore dimineaţa şi-şi petrec restul timpului la tavernă, sau mai rău. Iar eu ar fi trebuit să merg acolo, evreul nou-sosit, noul boss strălucit, pentru care se dau în vînt să lucreze toţi goii, ar fi trebuit să merg acolo şi să le reamintesc de datoria lor faţă de nevestele şi copiii lor. Ohoo, ce m-ar mai fi iubit, băieţi, pentru că le făceam un bine. Vă puteţi închipui în cîte feluri m-ar fi făcut pe la spate. Nu, mi-e mai bine aici unde sînt. Tuturor ne e mai bine.

— Dar ar putea să te concedieze pentru că ai refuzat?

— Scumpo, ce-am făcut e bun făcut. Şi cu asta basta.

Însă ea nu credea ce i-a povestit el că spusese Şeful; credea că inventase ce spusese Şeful, pentru ca ea să nu se mai simtă vinovată pentru refuzul de-aş muta copiii într-un oraş de creştini care era un paradis pentru Bundul Germano-American, şi pentru că îi refuzase astfel şansa vieţii lui.

Consolările filozofiei

Alain de Botton
Consolările filosofiei
Editura Curtea Veche, 2007

*****

1

Acum câţiva ani, în timpul unei aspre ierni new-yorkeze, având o după-amiază de pierdut înainte să iau avionul spre Londra, m-am îndreptat către galeria pustie de la nivelul superior al Muzeului Metropolitan de Artă. Era puternic luminată şi foarte tăcută - cu excepţia unui murmur fin care venea dinspre sistemul de încălzire, aflat sub podea. Ajuns în zona picturilor din perioada impresionistă, căutam indicatorul spre cafenea, de unde speram să cumpăr un pahar de lapte cu ciocolată - o anumită marcă americană, de care eram foarte încântat pe vremea aceea -, când privirea mi s-a oprit asupra unui tablou din a cărui legendă rezulta că fusese pictat la Paris, în toamna anului 1786, de către Jacques-Louis David, pe atunci în vârstă de treizeci şi opt de ani.

Socrate, fiind condamnat la moarte de cetăţenii Atenei, se pregăteşte să bea potirul de cucută, înconjurat de prietenii săi, copleşiţi de durere. În primăvara anului 399 î.C., trei cetăţeni atenieni l-au chemat pe filozof în judecată. Îl învinuiau de lipsă de credinţă în zeii cetăţii, de propovăduirea de idei religioase neobişnuite şi de coruperea tineretului atenian - şi, având în vedere severitatea acuzaţiilor, cereau să fie pedepsit cu moartea.

Socrate a răspuns cu o seninătate legendară. La proces, cu toate că i s-a dat posibilitatea să renunţe la propria-i filozofie, el a susţinut ceea ce credea că este adevărat, nu ce ştia că ar fi fost pe placul auditoriului. Potrivit relatării lui Platon, el ar fi spus sfidător juriului: "Câtă vreme mai suflu şi mai sunt în putere, nu voi înceta să filozofez, să vă sfătuiesc, să lămuresc adevărul pentru oricine mi-ar ieşi în cale... Bărbaţi atenieni, la cele spuse mai adaug doar atât: indiferent dacă mă eliberaţi sau mă osândiţi, eu nu-mi schimb felul de viaţă, de-ar fi să mor şi de mai multe ori." Drept care, şi-a găsit sfârşitul într-o închisoare ateniană, moartea lui devenind un moment crucial în istoria filozofiei.

O mărturie a importanţei acesteia este frecvenţa cu care a fost pictată. În anul 1650, pictorul francez Charles-Alphonse Dufresnoy a creat tabloul Moartea lui Socrate, expus astăzi la Galeria Palatină din Florenţa (care nu are cafenea). Apogeul interesului pentru moartea lui Socrate s-a manifestat în secolul XVIII, cu precădere după ce Diderot, într-un pasaj din Tratat despre poezia dramatică, a atras atenţia asupra faptului că acest episod se pretează în mod deosebit a fi exploatat de pictori în creaţiile lor.

Jacques-Louis David a primit comanda, în primăvara anului 1786, de la Charles-Michel Trudaine de la Sablière, un bogat membru al Parlamentului şi înzestrat elenist. Recompensa era generoasă - 6.000 de livre avans, plus alte 3.000 la predarea lucrării (Ludovic XVI i-a plătit numai 6.000 de livre pentru tabloul de mai mari dimensiuni Jurământul Horaţilor). Expusă la Salonul din 1787, pictura a fost considerată cea mai inspirată redare a sfârşitului lui Socrate. Sir Joshua Reynolds spunea despre ea că "...este cel mai încântător şi minunat gest artistic după Capela Sixtină şi Stanţele de la Vatican ale lui Rafael. Tabloul ar fi onorat Atena lui Pericle."

Am cumpărat, din magazinul de suveniruri al Muzeului, cinci cărţi poştale cu pictura lui David şi, mai târziu, zburând pe deasupra câmpiilor îngheţate ale Newfoundlandului (colorate într-un verde luminos de luna plină şi cerul fără nori), analizam una dintre ele, ciugulind din cina fără gust lăsată pe măsuţa din faţa mea de o stewardesă, în timp ce eu, neinspirat, aţipisem.

Platon stă la picioarele patului, cu o pană şi un pergament alături, martor tăcut al nedreptăţii statului. La moartea lui Socrate, Platon avea cam douăzeci şi nouă de ani, însă David l-a înfăţişat ca pe un bărbat în vârstă, cu părul cărunt şi cu o expresie gravă. Printr-un coridor, temnicerii o escortează afară din închisoare pe Xantipa, soţia lui Socrate. Şapte dintre prietenii lui jelesc. Criton, cel mai apropiat tovarăş al lui Socrate, aşezat lângă el, îşi priveşte maestrul cu devotament şi îngrijorare. Dar filozoful, împietrit în poziţia şezând, cu trunchi şi bicepşi de atlet, nu arată nici teamă, nici regret. Faptul că numeroşi atenieni l-au denunţat ca fiind nebun nu i-a zdruncinat convingerile. David plănuise să-l picteze pe Socrate în timp ce înghite otrava, însă poetul André Chenier i-a sugerat că s-ar fi creat o mai mare tensiune dramatică, dacă l-ar fi surprins încheindu-şi pledoaria filozofică şi, în acelaşi timp, primind senin cucuta care urmează să-i pună capăt vieţii, simbolizând, astfel, atât supunerea faţă de legile Atenei, cât şi credinţa în chemarea sa. Suntem martorii momentelor cruciale ale unei treceri în nefiinţă.

Probabil că imaginea de pe cartea poştală m-a impresionat atât de tare deoarece comportamentul înfăţişat acolo contrasta evident cu al meu. În conversaţii, prioritatea mea era mai degrabă să mă fac plăcut, decât să spun adevărul. Dorinţa de a plăcea mă determina să râd la glumele modeste, ca un părinte în seara prezentării unei piese de teatru la şcoala copilului său. Cu străinii, adoptam conduita servilă a unei recepţioniste care îşi întâmpină clienţii înstăriţi la un hotel - entuziasm greţos, născut dintr-o nevoie morbidă, nediscriminatorie, de afecţiune. Nu puneam la îndoială în mod public ideile acceptate de majoritate. Căutam aprobarea celor care reprezentau autoritatea şi, după întâlnirea cu ei, mă îngrijora faptul că poate nu mă consideraseră pe gustul lor. La trecerea prin vămi sau - când şofam - pe lângă maşinile Poliţiei, nutream o dorinţă confuză ca oficialii în uniformă să-şi facă o părere bună despre mine.

Filozoful, în schimb, nu a cedat în faţa oprobriului public şi a condamnării statului, nu şi-a retractat opiniile atunci când ele nu au fost pe placul celorlalţi. Dimpotrivă, îndrăzneala sa a izvorât dintr-o sursă mult mai profundă decât înfierbântarea minţii sau curajul prostesc. Era înrădăcinată în filozofie. Aceasta din urmă i-a oferit lui Socrate convingeri în care putea avea o încredere raţională, şi nu una isterică, atunci când se confrunta cu dezaprobarea.

În noaptea aceea, deasupra ţinuturilor îngheţate, o asemenea libertate de gândire a constituit o revelaţie şi o provocare pentru mine. Ea promitea o contrapondere la tendinţa de a urma pasiv practicile şi ideile acceptate în societate. În viaţa şi moartea lui Socrate aflam o chemare la un scepticism inteligent.

Mai mult, această întâmplare, în care filozoful grec reprezenta simbolul suprem, parcă mă invita să-mi asum o misiune pe cât de profundă, pe atât de ridicolă: să devin înţelept cu ajutorul filozofiei. În ciuda marilor diferenţe dintre mulţi gânditori, numiţi de-a lungul timpului filozofi (oameni în realitate atât de diferiţi, încât, dacă s-ar aduna împreună la o petrecere gigantică, nu numai că nu ar avea ce să-şi spună unul altuia, ci, probabil, s-ar lua la bătaie după câteva pahare), mi se părea posibilă identificarea unui mic grup de oameni, despărţiţi de secole, dar împărtăşind o credinţă vagă într-o viziune despre filozofie, sugerată de etimologia greacă a cuvântului - philo, "dragoste"; sophia, "înţelepciune" - un grup unit de interesul comun de a spune câteva lucruri consolatoare şi practice despre cauzele suferinţelor noastre cele mai profunde. La aceştia m-am hotărât să apelez.

2

Fiecare societate îşi are noţiunile sale despre ce ar trebui să creadă sau cum ar trebui să se comporte cineva pentru a evita neîncrederea şi dezaprobarea. Unele dintre aceste convenţii sociale sunt formulate explicit în legi, altele sunt înglobate, în mod intuitiv, într-un vast corp de judecăţi etice şi practice, denumit "bun-simţ", care ne dictează ce să purtăm, ce valori financiare să adoptăm, pe cine să respectăm, ce maniere să avem şi cum să ne organizăm viaţa de familie. Ar putea părea bizar, chiar agresiv, să pui la îndoială aceste norme. Bunul-simţ se află fie în afara oricărei îndoieli, deoarece judecăţile lui de valoare sunt considerate prea fireşti pentru a deveni subiecte de analiză.

De exemplu, în cursul unei conversaţii obişnuite, cu greu ar fi considerat acceptabil să întrebi ce scop atribuie societatea noastră muncii...

...sau să ceri unui cuplu proaspăt căsătorit să explice în amănunt motivele deciziei de a se căsători...

...ori să te interesezi de ce turiştii s-au hotărât să plece în vacanţă.

Cu siguranţă că vechii greci aveau la fel de multe reguli de bun-simţ şi le respectau cu aceeaşi încăpăţânare. Cândva, la un sfârşit de săptămână, în timp ce răscoleam printr-un anticariat din Bloomsbury, am dat peste o colecţie de cărţi istorice pentru copii, conţinând o mulţime de fotografii şi ilustraţii interesante. Din serie făceau parte: Călătorind printr-un oraş egiptean, O plimbare printr-un castel şi un volum - pe care l-am cumpărat împreună cu o enciclopedie de plante otrăvitoare - intitulat Călătorind printr-un oraş antic grecesc.

Am găsit acolo informaţii despre cum era considerat firesc să se îmbrace populaţia din cetăţile Greciei în secolul V î.C.

În carte se explica faptul că grecii venerau numeroşi zei - zei ai dragostei, ai vânătorii, ai războiului, zei care aveau putere asupra recoltei, focului şi mării. Înainte de a se aventura într-o călătorie, oamenii se rugau zeilor fie într-un templu, fie în micul altar amenajat în casă şi sacrificau animale în cinstea lor. Trebuie să fi fost obiceiuri scumpe: Atena era plătită cu o vacă; Artemis şi Afrodita cereau câte o capră; lui Asclepios i se aducea ofrandă câte o găină sau un cocoş.

Grecilor le plăcea să aibă sclavi. În secolul V î.C., numai în Atena trăiau între optzeci de mii şi o sută de mii de sclavi - câte unul, adică, la fiecare trei cetăţeni liberi.

Grecii au fost pricepuţi într-ale artei militare, preţuind curajul pe câmpul de luptă. Pentru a putea fi considerat bărbat adevărat, trebuia să ştii să retezi capetele duşmanilor. Soldatul atenian care punea capăt vieţii unui persan (moment pictat pe o farfurie din epoca celui de-al doilea război cu perşii) constituia un model demn de urmat.

Femeile trăiau sub autoritatea absolută a soţilor şi a taţilor lor. Nu luau parte la viaţa politică sau publică şi nu aveau dreptul să moştenească proprietăţi, nici să deţină bani. De obicei, se căsătoreau la vârsta de treisprezece ani, soţii fiindu-le aleşi de taţi, care nu ţineau cont de vreo potrivire sentimentală.

Nimic din toate acestea nu i-ar fi mirat pe contemporanii lui Socrate. Pe ei i-ar fi uimit şi chiar înfuriat întrebarea de ce trebuia să-i fie sacrificaţi cocoşi zeului Asclepios, sau de ce bărbaţii trebuiau să ucidă pentru a fi virtuoşi. Li s-ar fi părut la fel de ridicol ca şi atunci când i-ai fi întrebat de ce primăvara urmează iernii sau de ce gheaţa este rece.

Însă nu numai ostilitatea celorlalţi ne împiedică să punem la îndoială starea de fapt. Îndoiala ne poate fi inhibată la fel de bine de convingerea interioară că normele sociale trebuie să aibă temeiuri solide - chiar dacă nu suntem siguri care sunt acestea -, întrucât ele au fost acceptate de atâta timp de mulţi oameni. Pare de necrezut faptul că societatea noastră s-ar putea înşela amarnic în convingerile ei şi, în acelaşi timp, noi să fim singurii care ne dăm seama de acest lucru. Ne îngropăm adânc îndoielile şi urmăm turma, pentru că nu ne vedem pe noi înşine ca fiind pionieri ai unor adevăruri incomode, necunoscute până atunci.

Pentru a fi ajutaţi să ne învingem pasivitatea, trebuie să apelăm la filozof.

Lovitura cea mare (Recompensă de o sută şase mii de dolari)

Dashiell Hammett
Lovitura cea mare
Editura Fabulator, 2005



*****

Recompensă de o sută şase mii de dolari

- Eu sunt Tom-Tom Carey, spuse el, tărăgănând cuvintele.

Am făcut un semn din cap spre scaunul de lângă biroul meu şi l-am cântărit din ochi până ajunse la el. Înalt, larg în umeri, cu pieptul lat, mijloc subţire, cântărind cam la o sută nouăzeci de pfunzi. Faţa lui oacheşă era bătătorită ca un pumn, dar nu avea nimic răutăcios în expresie. Era faţa unui bărbat trecut de patruzeci de ani, care trăise dur şi făcuse bani din asta. Hainele lui albastre erau de calitate şi stăteau bine pe el.

Pe scaun răsuci în hârtie brună o priză de Bull Durham şi sfârşi prin a se prezenta:
- Sunt Paddy, fratele lui Mex.

M-am gândit că poate spune adevărul. Paddy purtase aceleaşi culori şi avusese aceleaşi maniere.
- Asta înseamnă că, de fapt, numele dumitale adevărat este Carrera, am sugerat eu.
- Da. Îşi aprindea o ţigară: Alfredo Estanislao Cristobal Carrera, dacă vrei toate detaliile.

L-am întrebat cum se scrie Estanislao, am trecut numele pe-o bucăţică de hârtie, menţionând alias Tom-Tom Carey, am sunat să vină Tommy Howd, şi i-am spus ca funcţionarul de la fişier să verifice dacă avem ceva în legătură cu el.
- În timp ce voi, domnilor, deschideţi morminte, să vă spun de ce mă aflu aici - tărăgănă oacheşul prin fum după ce Tommy ieşi cu hârtia.
- Dură chestie, că Paddy a fost lichidat astfel, am spus eu.
- Era prea al naibii de convins c-o să trăiască mult, explică fratele lui. Un astfel de hombre era - ultima oară l-am văzut acum patru ani, aici, la San Francisco. Mă întorceam dintr-o expediţie - nu contează unde. Oricum, eram pe jantă. În loc de perle mă alesesem din escapadă doar c-o dâră de glonţ pe şold. Paddy se mânjise cu vreo cincisprezece miare, pentru care tocmai îl făcuse pe cineva. În după-amiaza în care l-am văzut avea o întâlnire la care ezita s-apară cu atâţia bani. Aşa că mi-a dat mie cele cincisprezece miare, să-i ţin eu până-n noaptea aceea.

Tom-Tom Carey suflă fumul şi zâmbi blajin, dincolo de mine, unei amintiri.
- Genul ăsta de hombre era, continuă el. Avea încredere până şi-n propriul lui frate. M-am dus la Sacramento după-amiaza aceea şi am luat un tren spre est. O fată din Pitsburgh m-a ajutat să cheltuiesc cele cincisprezece miare. O chema Laurel. Îi plăcea whiskyul de secară, cu lapte, ca să-l stingă. Beam şi eu chestia asta cu ea până mă covăseam pe dinăuntru, şi de-atunci n-am mai avut nici un fel de apetit pentru schmierkäse. Deci există o sută de mii de dolari recompensă pentru Papadopoulos ăsta, nu-i aşa?
- Şi şase. Companiile de asigurări au pus laolaltă o sută de mii, asociaţia bancherilor cinci, şi primăria o mie.

Tom-Tom Carey se descotorosi de ce-i mai rămăsese din ţigară în scuipătoare şi începu să-şi construiască alta.
- Să presupunem că ţi-l pun în mână? întrebă el. Pe câte căi trebuie s-o ia banii?
- Nici un sfanţ nu se opreşte aici, l-am asigurat eu. Agenţia Continental nu se atinge de banii daţi recompensă - şi nici nu permite asta angajaţilor ei. Dacă cineva de la poliţie e implicat în arestare, o să-şi vrea partea.
- Dar dacă nu, sunt toţi ai mei?
- Dacă-l predai fără ajutoare, sau fără nici un ajutor, în afară de al nostru.
- Asta o să fac. Cuvintele erau rostite ca-ntr-o doară. Apoi continuă: Asta în ce priveşte arestarea. Acum în privinţa condamnării. Dacă puneţi mâna pe el, eşti sigur că-l puteţi ţintui pe cruce?
- Ar trebui să fiu, doar că trebuie să apară în faţa unui juriu - şi asta înseamnă că se poate întâmpla orice.

Mâna maronie şi musculoasă care ţinea ţigara maronie făcu un gest nepăsător.
- Atunci mai bine să-i smulg o confesiune înainte de a-l da în gât, spuse el senin.
- Ar fi mai sigur aşa, am fost eu de acord. Va trebui să laşi tocul ăla de pistol o idee mai jos. Aduce patul revolverului prea sus. Umflătura se vede când stai jos.
- Îhî. Te referi la cel din partea stângă. L-am luat de la un tip după ce l-am pierdut pe-al meu. Breteaua-i prea scurtă. Îmi iau altele după-amiaza asta.

Tommy intră cu un dosar pe care scria Carey, Tom-Tom, 1361-C. Conţinea câteva tăieturi din ziare, cea mai veche din urmă cu zece ani, cea mai nouă de opt luni. Le-am parcurs pe îndelete, trecându-i-o pe fiecare oacheşului după ce terminam cu ea. Tom-Tom era catalogat acolo drept mercenar, traficant de arme, braconier de foci, contrabandist şi pirat. Dar toate erau bănuieli, presupuneri şi suspiciuni. Fusese prins în diferite situaţii, dar niciodată condamnat pentru ceva.
- Mă cam nedreptăţesc, se plânse el placid când terminarăm amândoi cu cititul. De exemplu, n-a fost vina mea cu furtul canonierei aceleia chinezeşti. Am fost constrâns la asta - eu am fost cel fentat. După ce s-au văzut cu marfa la bord, n-au mai vrut să plătească. Nu mai puteam s-o descarc. N-am avut încotro decât să iau canoniera cu totul. Companiile de asigurări şi-l doresc teribil pe acest Papadopoulos, de-au pus o sută de mii pe capul lui.
- Destul de ieftin, dacă aşa-l scot din circulaţie, am spus eu. Poate că nu-i aşa cum îl descriu toate ziarele, poate şi-au găsit naşul. A adunat blestemata aia de armată de haidamaci aici, a luat cu asalt un sector întreg din districtul comercial, a prădat cele mai mari două bănci, a înfruntat întregul departament de poliţie, a reuşit să scape, s-a descotorosit de armată, şi-a folosit câţiva din locotenenţi ca să le facă felul altora - atunci a mierlit-o şi fratele tău Paddy - şi apoi, ajutat de Pogy Lee, Flora cea Mare şi Roşcovanul O'Leary, a măturat ce mai rămăsese din locotenenţi. Şi nu uita, aceşti locotenenţi nu erau chiar copii de grădiniţă - erau coţcari versaţi precum Bluepoint Vance, Tremurici şi Darby M'Laughlin - păsărele care ştiau cât e ceasul.
- Îhî. Carey nu era impresionat. Dar totuşi s-a lăsat cu nişte arestări. Aţi recuperat tot mălaiul, şi el a scăpat ca prin urechile acului.
- A avut un pic de ghinion, am explicat eu. Pe Roşcovanul O'Leary l-a lovit febra dragostei şi a vanităţii. Pe asta nu i-o poţi trece-n cont lui Papadopoulos. Să nu crezi cumva că-i vreun debil mintal. E un tip periculos şi n-aş reproşa companiilor de asigurări c-ar fi mai liniştite să ştie că nu-i liber să mai poată pune la cale şi alte devalizări ale băncilor asigurate.
- Nu ştii prea multe despre el, aşa-i?
- Nu, am spus eu adevărul. Şi nimeni nu ştie. Oferta asta de-o sută de mii face ca jumătate din leprele din ţară să devină turnători. Sunt tot aşa de-ncinşi pe urma lui ca noi - nu doar din cauza recompensei, ci şi din cauza clapei trase cu ridicata. Şi ştiu tot atât de puţine despre el ca şi noi - c-a fost urma degetelor lui în cel puţin o duzină de alte mangleli, că el e creierul în afacerea lui Bluepoint Vance cu titlurile de rentă şi că prietenii lui au obiceiul de-a muri tineri. Dar nimeni nu ştie de unde vine şi unde stă când zice că-i acasă. Nu cred că-l ridicăm în slăvi ca pe Napoleon sau pe-un geniu de almanah - dar e o deşcă bătrână unsă cu toate unsorile şi vicleană ca vulpea. Cum spuneai, nu ştiu multe despre el - dar sunt mulţi oameni despre care nu ştiu prea multe.

Tom-Tom Carey dădu din cap să arate că înţelesese ultima parte şi începu să-şi facă a treia ţigară.
- Eram în Nogales atunci când Angel Grace Cardigan mi-a trimis vorbă că Paddy a fost curăţat, spuse el. Asta a fost cu aproape cu o lună în urmă. Părea convinsă c-o s-o zburd încoace - dar nu m-ardea la degete. Am lăsat chestia să doarmă. Dar săptămâna trecută am citit într-o gazetă despre toţi banii ăştia de recompensă puşi pe capul acelui hombre pe care ea-l acuza că-l răsese pe Paddy. Asta schimba lucrurile - le schimba cu o sută şi şase mii de dolari în plus. Aşa că am amarat aici, am vorbit cu ea şi m-am prezentat să mă asigur că nu va apărea nimic între mine şi recompensa aia când pun laţul pe acest Papanache.
- Angel Grace te-a trimis la mine?
- Îhî - doar că ea nu ştie. Te-a băgat în poveste - spunea c-ai fost prieten cu Paddy, de treabă pentru un copoi şi că-ţi crapă buza după Papadache ăsta. Aşa că am socotit că eşti tipul pe care trebuie să-l văd.
- Când ai plecat din Nogales?
- Marţi - săptămâna trecută.
- Asta, am spus punându-mi memoria la lucru, a fost la o zi după ce Newhall a fost ucis dincolo de graniţă.

Oacheşul dădu din cap în semn că da. Expresia feţei îi rămase neschimbată.
- Cât de departe de Nogales s-a petrecut evenimentul?
- A fost găurit pe lângă Oquitoa - asta-i undeva pe la şaizeci de mile la sud vest de Nogales. Te interesează chestia asta?
- Nu - doar că mă-ntrebam cum se face c-ai părăsit locul în care a fost ucis exact la o zi după întâmplare ş-ai apărut aici, unde-a trăit. L-ai cunoscut?
- Mi-a fost arătat în Nogales drept un milionar din San Francisco ducându-se c-o suită să vadă nu'ş ce proprietate minieră din Mexic. Mă gândeam că mai târziu n-ar strica să-i vând ceva, dar patrioţii mexicani mi-au luat-o înainte.
- Aşa c-ai venit în nord?
- Îhî. Ecourile mi-au cam stricat ploile. Aveam o treabă frumuşică de... să-i zicem, aprovizionare - peste graniţă şi viceversa. Asasinarea lui Newhall a pus reflectoarele pe coltucul ăla de ţară. Aşa c-am chitit să vin să încasez suta aia de mii şi să las lucrurile să se mai aşeze pe-acolo. Sincer, frate'meu, n-am mai ras un milionar de săptămâni de zile, dacă asta te munceşte.
- E bine de ştiut. Acum, după câte am priceput, te bazezi că-l vei găbui pe Papadopoulos. Angel Grace ţi-a trimis vorbă, convinsă că-i vei face felul să-i plăteşti moartea lui Paddy, dar, de fapt, vrei banii, aşa că ţi-ai făcut socoteala să joci şi cu mine, şi cu Angel. Aşa-i?
- Şah.
- Ştii ce păţeşti dacă află că te-ai dat cu mine?
- Îhî. Ar apuca-o spasmele - suflă şi-n iaurt când e vorba de copoi, nu-i aşa?
- E... cândva i-a băgat cineva în cap ceva despre onoarea dintre hoţi şi încă nu i-a trecut. Fratele ei e la termen acum, undeva mai sus, în nord - Johnny Instalatorul l-a dat în gât. Paddy, omul ei, a fost secerat tocmai de prieteni. Au făcut-o să se trezească astea două lucruri? Nici pe departe. Mai degrabă l-ar scăpa pe Papadopouls decât să să-şi unească forţele cu noi.
- Totu-i în regulă, mă asigură Tom-Tom Carey. Ea mă crede fratele loial - Paddy n-avea cum să-i fi spus multe despre mine -, aşa că las-o pe mâna mea. I-ai lipit o umbră?
- Da, am spus eu, din clipa când i s-a dat drumul. A fost ridicată în aceeaşi zi când au fost săltaţi Flora, Pogy şi Roşcovanul, dar n-aveam ce-i pune-n cârcă decât că fusese puicuţa lui Paddy, aşa c-am lăsat-o să mişune. Cât ai reuşit să scoţi de la ea?
- Mi i-a descris pe Papadopoulos şi pe Nancy Regan - şi asta-i tot. Nu ştie despre ei mai multe de câte ştiu eu. Şi ce are a face fâţa asta de Regan cu toată povestea?
- Mai nimic, decât că ne-ar putea conduce la Papadopoulos. A fost prietena Roşcovanului. Faptul că avea întâlnire cu ea a dat lucrurile peste cap. Când Papadopoulos a scăpat din laţ, a luat fata cu el. Habar nu am de ce. Nu era implicată în atacuri.

Tom-Tom Carey termină de făcut şi-şi aprinse ce-a de-a patra ţigară, apoi se ridică în picioare.
- Batem palma? întrebă el în timp ce-şi culegea pălăria.
- Dacă-l aduci fedeleş pe Papadopoulos, o să am grijă să primeşti fiecare bănuţ la care ai dreptul, am răspuns. Şi-ţi las cale liberă - nu te stresez băgându-mi prea mult nasul în treburile tale.

Spuse că i se părea destul de rezonabil, mă informă că se aciuase la un hotel pe Ellis Street şi plecă.

Sunând la biroul răposatului Taylor Newhall, mi se spuse că pentru orice informaţie privind afacerile sale să încerc să sun la reşedinţa de la ţară, câteva mile la sud de San Francisco. Aşa am făcut. O voce ministerială care mă informă că aparţinea majordomului mi-a spus că avocatul lui Newhall, Franklin Ellert, era persoana de care aveam nevoie. M-am dus la biroul lui Ellert.

Acesta s-a dovedit a fi un bătrânel nervos şi iritabil, peltic şi cu ochii bulbucaţi din cauza presiunii sanguine.
- Există vreun temei, am întrebat eu direct, să presupunem că uciderea lui Newhall a fost ceva mai mult decât ieşirea violentă a unui bandit mexican?

Avocaţilor nu le place să li se pună întrebări. Cel de faţă bolborosi ceva, se strâmbă la mine, lăsă ochii să-i iasă şi mai abitir din cap şi, desigur, nu-mi răspunse la întrebare.
- Cum? Cum? se oţărî el prost dispus. Ehplică-mi ce frei să spui, thomnule!

Se holbă la mine, apoi la propriu-i birou, împingându-şi hârtiile cu mâini agitate, de parc-ar fi căutat după un ţignal de poliţist. I-am spus povestea mea - i-am relatat despre Tom-Tom Carey.

Ellert mai scuipă ce mai scuipă şi mă luă la rost:
- Ce naiba frei să spui? şi făcu un haos complet din toate hârtiile de pe masă.
- Nu vreau să spun nimic, am mârâit la rândul meu. Spun doar ce se vorbeşte.
- Ta! Ta! Ştiu! Încetă a se mai holba la mine şi vocea lui era mai puţin ţâfnoasă. Dar nu exhistă absolut nici un motif pethru asmenhea suspicihuni. Nici unul, thomnule, absholut nici unul!
- Poate c-aşa e. M-am îndreptat spre uşă. Dar oricum, am de gând s-arunc un ochi în tărăşenia asta.
- Stai! Stai! Se adună din scaunul său şi dădu fuga roată pe după birou, să m-ajungă. Cred că vă înşhelaţi, dar tacă tot investhigaţi, aş vreau să şthiu şi eu ce-aţi consthathat. Phoate c-ar fi mai bhine să-mi thrimiteţi mie facthura cu onhorariul thumneavoastră penhru asta şi să mă ţineţi la churent cu phrogresele. Bhun aşa?

Am admis că da, am revenit la birou şi am început să-l chestionez. Nu era, după spusele avocatului, nimic în afacerile lui Newhall care să ne aţâţe simţurile. Răposatul era de nu ştiu câte ori milionar, cea mai mare parte a banilor fiind plasaţi în mine. Aproape jumătate din banii pe care-i deţinea îi moştenise. N-au fost practici dubioase, preluări ilegale de terenuri, nici o şmecherie în trecutul lui, nici duşmani. Era divorţat şi avea o fiică. Aceasta avusese tot ce-şi dorise cât a fost el în viaţă şi ţinuseră foarte mult unul la celălalt. El s-a dus în Mexic cu un grup de investitori minieri din New York, care intenţiona să-i vândă nişte terenuri acolo. I-au atacat bandiţii, au respins atacul, dar Newhall şi un geolog pe nume Parker şi-au pierdut viaţa în ambuscadă.

Ajuns la birou, am expediat o telegramă filialei noastre din Los Angeles, cerându-le să trimită un agent la Nogales să cerceteze cum fusese ucis Newhall şi afacerile lui Tom-Tom Carey. Funcţionarul căruia i-am dat-o s-o codifice şi s-o expedieze îmi spuse că Bătrânul voia să mă vadă. Am intrat în biroul lui şi am fost prezentat unui bărbat scund şi rotofei, pe nume Hook.
- Dl. Hook, spuse Bătrânul, este proprietarul unui restaurant în Sausalito. Lunea trecută a angajat o chelneriţă pe nume Nelly Rilley. Aceasta i-a spus că vine din Los Angeles. Descrierea ei, aşa cum o face Dl. Hook, se potriveşte cu descrierea pe care i-aţi făcut-o tu şi Couniham lui Nancy Regan. Nu-i aşa? se adresă el grăsunului.
- Absolut. Exact cum am citit în ziare. Înaltă de aproximativ cinci picioare şi cinci inci, potrivită, cu ochi albaştri şi părul şaten, cam la douăzeci şi unu - douăzeci şi doi de ani, făţoasă, dar mai mult ca orice snoabă ca dracul - nimic n-o mulţumeşte. Păi, când am încercat să fiu puţin drăguţ, mi-a spus să-mi ţin acasă "ghearele murdare". Ş-apoi am constatat că habar n-are de nimic din Los Angeles, deşi pretindea că trăise acolo doi sau trei ani. Pariez că de ea e vorba, ce mai!

Şi continuă prin a ne împuia capul cu câţi bani de recompensă o să ia el.
- Te-ntorci acum înapoi, la Los Angeles? l-am întrebat.
- Foarte curând. Mai stau să mă interesez de nişte reţetare. Apoi mă duc înapoi.
- Fata asta mai e angajată?
- Da.
- Atunci trimit un om cu dumneata - unul care o cunoaşte pe Nancy Regan.

L-am chemat pe Jack Counihan din camera operativilor şi i l-am prezentat lui Hook. S-au înţeles să se întâlnească peste o jumătate de oră la feribot şi Hook o luă la picior.
- Nelly Rilley asta nu-i Nancy Regan, am spus eu. Dar nu ne putem permite să ignorăm nici măcar o şansă de unu la sută.

Le-am povestit lui Jack şi Bătrânului despre Tom-Tom Carey şi despre vizita mea la biroul lui Ellert. Bătrânul ascultă cu obişnuita lui atenţie politicoasă. Tânărul Counihan - doar de patru luni în meseria de vânător de capete - asculta cu ochii mari.
- Mai bine ai şterge-o acum să te întâlneşti cu Hook, am spus eu când am terminat şi ieşeam cu Jack din biroul Bătrânului. Şi dacă se dovedeşte a fi Nancy Regan - înşfac-o şi nu-i mai da drumul. Eram prea departe ca Bătrânul să ne poată auzi, aşa că am adăugat: Şi pentru numele lui Dumnezeu, de data aceasta nu mai lăsa galanteria jună să te onoreze cu un pumn în falcă. Prefă-te că eşti băiat mare.
- Du-te naibii, spuse băiatul şi roşi, îşi îndreptă cravata şi pe-aci ţi-e drumul, să se vadă cu Hook.

Aveam de scris câteva rapoarte. După ce le-am terminat, mi-am pus picioarele pe birou, am făcut goluri într-un pachet de Fatima şi până la şase fix m-am gândit la Tom-Tom Carey. Apoi am coborât la States să-mi iau budinca de moluşte şi grătarul la minut, după aceea acasă să mă schimb, înainte de-a ieşi la Sea Cliff pentru un pocheraş.

Telefonul sună în timp ce mă îmbrăcam. La celălalt capăt al firului era Jack Counihan.
- Sunt în Sausalito. Fata nu e Nancy, dar am dat de altceva. Nu ştiu cum să procedez. Poţi veni încoace?
- E ceva destul de important ca să merite să renunţ la un poker bun?
- Da, e... cred că-i mare. Era agitat: Aş vrea să vii şi tu aici. Cred c-am dat cu-adevărat de-un fir.
- Unde eşti?
- La feribot. Nu Golden Gate, celălalt.
- Bun. Iau primul vaporaş.

O oră mai târziu coboram de pe vaporaş în Sausalito. Jack Counihan îşi făcu loc cu coatele prin mulţime şi începu să-mi turuie:
- Venind aici ca să iau vaporaşul înapoi...
- Aşteaptă până ieşim din mulţime, l-am sfătuit eu. Trebuie să fi fost îngrozitor - ţi-e îndoit vârful stâng al gulerului.

În timp ce mergeam pe stradă, îndreptă în mod mecanic această defecţiune, în altminteri ireproşabila lui ţinută, dar era prea preocupat de ce avea-n minte ca să mai zâmbească.
- Pe aici, spuse el, dând colţul cu mine. Locanta lui Hook i-aici la colţ. Poţi s-arunci fetei o privire dacă vrei. E cam la fel la statură şi înfăţişare ca Nancy Regan, dar atâta tot. E-un drac pe băţ care, probabil, fusese concediată pentru că lăsase să-i cadă guma în supă la ultimul loc de muncă.
- Bun. Asta o scoate din cărţi. Acum spune-mi despre ce-i vorba?
- După ce-am văzut-o am luat-o înapoi spre feribot. Când mai aveam două blocuri, sosi o navă la chei. Doi bărbaţi care, probabil, călătoriseră cu ea, veneau pe stradă, spre mine. Erau greci, destul de tineri, duri, dar în mod normal nu le-aş fi acordat nici un fel de atenţie. Dar, pentru că Papadopoulos e grec, au început să ne intereseze toţi grecii, evident, prin urmare i-am scanat pe tipii ăştia. Se certau din mers în legătură cu ceva, fără să ridice vocea, dar încruntându-se unul la altul. Trecând pe lângă mine, cel dinspre rigolă îi spuse celuilalt: "I-am atras atenţia să nu uite c-au trecut deja douăzeci şi nouă de zile".
- Douăzeci şi nouă de zile. Am numărat din urmă şi sunt exact douăzeci şi nouă de zile de când îl vânăm pe Papadopoulos. El e grec, iar tipii ăştia erau greci. Atunci când am terminat cu număratul, am făcut repede stânga-mprejur şi m-am luat după ei. M-au purtat de-a curmezişul întregului oraş şi am urcat pe unul dintre dealurile lăturalnice. S-au îndreptat spre o căbănuţă - nu putea avea mai mult de trei camere - mai izolată, într-un luminiş de pădure. Avea aninată o tablă cu "De vânzare", fără perdele la geamuri, nici un semn c-ar fi ocupată -, dar în faţa uşii din spate era o porţiune umedă, de parcă cineva ar fi aruncat apa dintr-o găleată sau dintr-o cratiţă. Am rămas între tufişuri până când s-a făcut ceva mai întuneric. Apoi m-am apropiat puţin. Am auzit voci înăuntru, dar n-am putut vedea nimic prin geamuri. Fuseseră placate cu scânduri. După un timp, cei doi pe care-i urmărisem au ieşit afară, spunând ceva celui care era în cabană, într-o limbă pe care n-am înţeles-o. Uşa a rămas deschisă până s-au depărtat cei doi pe alee - aşa că n-am putut să-i urmăresc fără să fiu văzut de cel care se afla la uşă. Apoi uşa s-a închis şi am auzit nişte indivizi care se mişcau înăuntru - sau poate o singură persoană -, am simţit miros de mâncare, şi pe horn a ieşit un fir de fum. Am aşteptat şi am aşteptat, dar nu s-a mai întâmplat nimic şi m-am gândit că mai bine să iau legătura cu tine.
- Sună interesant, am recunoscut eu.

Treceam pe sub un felinar. Deodată, Jack mă opri, punându-mi mâna pe braţ, şi pescui ceva în buzunarul pardesiului.
- Uite aici! Întinse ceva spre mine. O bucată arsă de cârpă albastră. Poate să fie o rămăşiţă dintr-o pălărie de damă, arsă pe trei sferturi. Am examinat-o la lumina felinarului, apoi mi-am folosit lanterna ca s-o cercetez mai îndeaproape.
- Am cules-o din spatele cabanei, în timp ce-i dădeam târcoale, spuse Jack, şi...
- Şi Nancy Regan purta o pălărie de nuanţa asta, în noaptea în care ea şi Papadopoulos s-au făcut nevăzuţi, am terminat eu fraza pentru el. Haidem la cabană.

Am lăsat în urma noastră luminile stradale, am urcat dealul, am coborât o mică văiugă, am dat într-o cărăruie şerpuitoare de nisip, am părăsit-o ca s-o luăm prin iarbă, printre copaci, spre un drum de pământ, am bătut o jumătate de milă pe acesta, apoi am luat-o cu Jack pe-o potecă îngustă, ce cotea printr-un hăţiş de tufe negre şi copăcei. Speram că nu-şi pierduse direcţia.
- Aproape c-am ajuns, şopti el.

Un bărbat sări dintre tufe şi mă luă de gât.

Mâinile îmi erau în buzunarele pardesiului - una ţinând lanterna, cealaltă pistolul.

Am împins gura ţevii prin buzunar spre individ - am apăsat pe trăgaci.

Împuşcătura însemnă pentru mine ruinarea unui pardesiu de şaptezeci şi cinci de dolari. Dar m-a scăpat de individul care mi se agăţase de gât.

Am avut noroc. Altul îmi sărise deja în spate.
Am încercat să mă descotorosesc de el - n-am reuşit în totalitate - şi-am simţit o lamă de cuţit croindu-şi drum în lungul spinării mele.

Asta nu se mai numea nenoroc - a fost doar cu ceva mai bine decât ortul popii.
Am dat cu capul în spate, încercând să-i stâlcesc faţa - dar n-am reuşit -, am continuat să mă zvârcolesc şi să mă răsucesc până când mi-am scos mâinile din buzunare şi l-am înşfăcat.

Am simţit lama de cuţit cu latul pe faţă. Am prins mâna care-o ţinea şi m-am lăsat pe spate - el dedesubt.
- Uhh, făcu el.

M-am rostogolit, am ajuns cu mâinile şi genunchii pe pământ, şi o lovitură de pumn îmi luă smalţul.

Nişte degete se încleştară de genunchiul meu.
Am început să mă comport nepoliticos. M-am descotorosit de degetele lui - i-am găsit individului trupul - şi i-am ars două - tare.

Vocea lui Jack mă strigă pe nume, în şoaptă. Nu vedeam în întuneric, nu-l vedeam nici pe individul pe care-l împuşcasem.
- La mine e-n regulă, i-am spus lui Jack. Tu cum ai ieşit?
- Prima-ntâia. Asta-i tot?
- Nu ştiu, dar o să risc totuşi s-arunc o privire, să văd ce-am prins.

Am îndreptat lanterna în jos, spre omul pe care-l aveam sub picior ş-am aprins-o. Un bărbat subţiratic, cu faţa mânjită de sânge, cu ochii încercănaţi cu roz şi bulbucaţi, încercă s-o facă pe iepurele prins în lumina farurilor.
- Astâmpără-te! i-am ordonat eu.

Un pistol de mare calibru se descărcă în hăţişul tufelor - apoi altul, mai mic. Gloanţele sfâşiară frunzişul.

Am stins lanterna, l-am apăsat pe om la pământ, apoi l-am ars la scăfârlie cu patul pistolului.
- Apleacă-te, i-am şoptit lui Jack.

Pistolul cel mic răsună iar, de două ori. Era undeva în faţă şi la stânga.

Mi-am lipit gura de urechea lui Jack.
- Ne ducem la blestemata aia de cabană chiar dacă unora nu le place. Rămâi aplecat şi nu trage nici un foc până când nu vezi în ce tragi. Ia-o înainte.

Aplecat cât puteam mai aproape de pământ, l-am urmat pe Jack pe potecă, înainte. Poziţia aceasta făcea să se deschidă tăietura ce-o aveam pe spinare - o durere arzătoare ce pornea dintre umeri până aproape de talie. Simţeam cum mi se prelingea sângele în jos pe coapse - sau eram convins că-l simt.

Bezna era prea mare pentru a te juca de-a indienii. Tot felul de chestii îmi trozneau sub tălpi, foşneau frecându-mi-se de umeri. Prietenii din tufişuri făceau uz de pistoale. Noroc că troznetul de vreascuri şi foşnetul frunzelor în beznă nu-i cel mai bun reper. Gloanţe şuierau pe ici, pe colo, dar pe nici unul nu l-am oprit. Nici n-am răspuns cu altele. Ne-am oprit acolo unde capătul desişului făcea noaptea ceva mai cenuşie.
- Asta e, spuse Jack despre o formă pătrăţoasă din faţă.
- La atac, am mugit eu şi am ţâşnit spre cabana întunecată.

Picioarele zvelte şi lungi ale lui Jack îl purtau cu uşurinţă pe lângă mine, în timp ce traversam în fugă luminişul.

O siluetă se prelinse de după forma obscură a clădirii şi pistolul ei începu să scapere spre noi. Împuşcăturile erau atât de apropiate una de alta, că sunau ca o singură detunătură bâlbâită.

Trăgându-l pe june după mine, m-am lipit de pământ, mai puţin porţiunea în care gura zimţată a unei cutii goale de conservă îmi ridică faţa ceva mai sus.

Din cealaltă latură a clădirii tuşi încă un pistol. De lângă trunchiul unui copac din dreapta, un al treilea. Jack şi cu mine ne-am pus şi noi pe ars silitră în direcţia lor.

Un glonţ îmi umplu gura de pământ şi pietricele. Am scuipat noroi şi l-am prevenit pe Jack:
- Tragi prea sus. Ţinteşte mai jos şi apasă mai fin pe trăgaci.

O excrescenţă apăru în profilul întunecat al clădirii. Am expediat un glonte în ea.

O voce de bărbat răcni:
- Au-uuuu! şi apoi, ceva mai încet, dar cu multă amărăciune: Oh, naiba să te ia... naiba să te ia!

Timp de două secunde fierbinţi gloanţele plouară peste tot în jurul nostru. Apoi nici un sunet nu mai conturbă tăcerea nopţii.

După ce se împliniră cinci minute de linişte, m-am ridicat pe mâini şi pe genunchi şi am început să înaintez aşa, Jack venind după mine. Terenul nu era menit acestui gen de activităţi. După vreo trei metri am hotărât că-i destul. Ne-am ridicat şi am străbătut pe picioare restul drumului până la clădire.
- Aşteaptă, am spus în şoaptă, şi lăsându-l pe Jack la un colţ al cabanei, am început să mă învârt în jurul acesteia, fără să dau de nimeni, fără să aud nimic altceva decât zgomotul pe care-l făceam eu însumi.

Încercarăm uşa din faţă. Era încuiată, dar nu deosebit de fermă. Am deschis-o cu o izbitură de umăr şi am intrat înăuntru - lanterna şi pistolul în mâini.

Hogeacul era pustiu.

Nici o persoană - nici un mobilier - nici urmă nici de unele, nici de altele în cele două încăperi goale - nimic altceva decât pereţii goi de lemn, podeaua goală, tavanul gol prin care ieşea un burlan de sobă la care nu se conecta nimic.

Jack şi cu mine am rămas miraţi în mijlocul încăperii, uitându-ne la pustietatea din jur şi blestemând şandramaua, de la uşa din faţă până la cea din spate, pentru că era goală. Nici nu terminasem, când afară se auziră paşi, o lumină albă ţâşni în spaţiul uşii deschise, şi o voce stridentă spuse:
- Hei! Puteţi ieşi afară unul câte unul - dar uşurel de tot!
- Cine zice asta? am întrebat, stingând lanterna şi trăgându-mă ceva mai aproape de unul din pereţi.
- O gloată întreagă de ajutoare galonate de şerif, mă lămuri vocea.
- N-aţi putea să-l împingeţi pe unul înăuntru, să-l vedem şi să ne putem convinge singuri? am întrebat. Prea am fost strâns de gât, crestat cu cuţitul şi-mpuşcat în noaptea asta, ca să mă mai încred în spusele cuiva.

Un ins costeliv, cu picioarele în formă de X şi o faţă suptă şi tăbăcită, îşi făcu apariţia în spaţiul uşii. Îmi arătă insigna, eu scotocii după scrisorile mele de acreditare, iar ceilalţi poliţişti intrară şi ei înăuntru. Erau trei de toţi.
- Eram în trecere pe drumul ăsta cu o trebuşoară pe lângă promontoriu, când am auzit împuşcăturile, ne lămuri costelivul. Care-i treaba?

I-am spus.
- Hogeacul ăsta e pustiu de multă vreme, spuse el, după ce am terminat. Oricine s-ar fi putut instala aici fără mari probleme. Crezi că era Papadopoulos ăla, eh? O să scotocim în jur, poate dăm de urma sa şi a prietenilor lui - mai ales că se oferă o recompensă frumuşică în bani.

Am scotocit pădurea, dar fără să găsim nimic. Cel pe care l-am doborât şi cel pe care l-am împuşcat dispăruseră şi ei.

Eu şi Jack ne-am întors la Sausalito împreună cu poliţiştii. Am reperat acolo un doctor care să-mi îngrijească spinarea. Îmi spuse că tăietura e lungă, dar superficială. Apoi ne-am întors la San Francisco şi ne-am despărţit, luând-o fiecare spre casa lui.

Şi cu asta mi-am terminat treaba pe ziua aceea.

Dar a doua zi s-a întâmplat ceva. N-am văzut cu ochii mei. Am auzit câte ceva, înainte de amiază, şi am citit apoi în ziarele din după-amiaza aceea. N-am ştiut la momentul acela că mă priveşte în vreun fel, dar mai târziu mi-am dat seama - aşa că o să vă inserez faptele la locul lor.

La zece dimineaţa, pe aglomerata Market Street şi-a făcut apariţia, împleticindu-se în mers, un bărbat gol puşcă, din creştetul capului său stâlcit până la tălpile picioarelor mânjite de sânge. De pe pieptu-i gol şi de pe spinare atârnau mici fâşii de carne, mustind de sânge. Braţul stâng îi era fracturat în două locuri. În partea stângă, oasele capului său chel erau zdrobite şi-nfundate. O oră mai târziu, muri la spitalul de urgenţă - fără să fi scos nici un cuvânt, cu aceeaşi privire absentă în ochi.

Poliţia reconstitui fără dificultate traseul, după picăturile de sânge. Acestea sfârşeau într-o pată roşie, în aleea de lângă un mic hotel, nu departe de Market Street. În hotel, poliţia găsi încăperea din care omul sărise, căzuse sau fusese aruncat. Patul mustea de sânge. Pe el zăceau sfâşiate şi răsucite cearşafurile care fuseseră înnodate şi folosite drept frânghie. Mai era şi un prosop, folosit pe post de căluş.

Dovezile spuneau că omului gol puşcă i se pusese un căluş în gură şi fusese crestat peste tot cu cuţitul. Doctorii spuneau că fâşiile de carne fuseseră tăiate cu lama cuţitului, nu rupte sau sfâşiate. După ce a plecat cuţitarul, omul gol puşcă scăpase din legături şi, probabil înnebunit de durere, fie că sărise, fie căzuse pe fereastră. Căzătura îi zdrobise capul şi-i fracturase braţul, dar izbuti să se deplaseze cale de un bloc şi jumătate.

Conducerea hotelului declară că omul stătuse acolo două zile. Se înregistrase drept un oarecare H. F. Barrows, din City. Avea un geamantan dublu în care, în afară de haine, ustensile de bărbierit şi altele asemenea, poliţia găsi o cutie de cartuşe de 0.38, o batistă neagră cu găuri pentru ochi, patru şperacle, un levier mic şi o cantitate de morfină, cu un ac şi cu restul trusei. În altă parte, în încăpere, au fost găsite celelalte haine ale sale, un revolver de calibrul 0.38 şi doi litri de alcool. Bani nu, nici măcar un cent.

Se presupunea că acel Barrows fusese un spărgător, că fusese legat, torturat şi jefuit, probabil de tovarăşi, între opt şi nouă, în dimineaţa aceea. Nimeni nu ştia nimic despre el. Nimeni nu văzuse să fi avut vreun oaspete sau vizitatori. Camera din stânga lui nu fusese ocupată. Cel care stătea în cealaltă parte plecase la lucru, la o fabrică de mobilă, înainte de ora şapte.

În timp ce se întâmplau acestea, eu mă aflam la birou, aşezat la capătul fotoliului ca să-mi menajez spinarea, citind rapoarte, care toate relatau cum operativi ai diferitelor filiale ai Agenţiei Continental tot nu reuşesc să găsească nici un fel de indicii în privinţa reşedinţei din trecut, prezent şi viitor a lui Papadopoulos şi Nancy Regan. În nici unul din aceste rapoarte nu existau nici un fel de noutăţi, - citisem altele asemenea în ultimele trei săptămâni.

Bătrânul şi cu mine am ieşit să luăm prânzul împreună, şi în timp ce mâncam i-am povestit despre aventurile prin care trecusem cu o noapte înainte, la Sausalito. Faţa lui de bunic era la fel de atentă ca de obicei, şi zâmbetul lui dovedea acelaşi interes politicos, dar când am ajuns la jumătatea istoriei şi-a întors ochii blânzi şi albaştri spre salata pe care o avea înainte şi nu şi-a luat privirea de la ea până când n-am terminat de vorbit. Apoi, fără să ridice încă privirea, a spus că regreta că fusesem cuţitărit. I-am mulţumit şi o vreme am fost ocupaţi cu mâncatul.

Într-un sfârşit, a ridicat ochii la mine. Blândeţea şi curtenia care-i mascau, de obicei, sângele rece erau prezente, se puteau citi pe faţa şi în ochii lui, când spuse:
- Prima indicaţie că Papadopoulos mai trăieşte a apărut imediat după sosirea lui Tom-Tom Carey.

A fost rândul meu să mă uit în altă parte.

M-am uitat la ruloul pe care-l frângeam şi am spus:
- Da.

În după-amiaza aceea sosi un apel telefonic de la o femeie aflată la Mission, care fusese martora unor întâmplări mai mult decât misterioase şi era sigură că acestea aveau ceva de-a face cu mult trâmbiţatele spargeri bancare. Aşa că am ieşit să mă întâlnesc cu ea şi mi-am petrecut cea mai mare parte a după-amiezii ca să aflu că jumătate din acele întâmplări erau rodul fanteziei ei, iar cealaltă jumătate constituiau efortul unei soţii geloase să-şi înfunde soţul.

Era aproape ora şase când m-am întors la Agenţie. Câteva minute mai târziu mă sună la telefon Dick Foley. Dinţii îi clănţăneau, aşa că abia am putut înţelege ce spunea.
- Ppp-oţiii-s-ajjunn-gi-pânnă-las-pittt-al-ul-ppportu-lui?
- Cum? am întrebat, şi el repetă acelaşi lucru, şi chiar mai rău. Dar de data asta am reuşit să ghicesc că mă-ntreba dacă pot ajunge până la spitalul portului.

I-am spus că pot în zece minute, şi cu ajutorul unui taximetru am ajuns.

La spital, micul operativ canadian mă aştepta la intrare. Hainele şi părul îi erau ude leoarcă, dar luase o gură de whisky şi dinţii nu-i mai clănţăneau.
- Nebuna aia a sărit în golf! se răţoi el de parcă ar fi fost vina mea.
- Angel Grace?
- Pe cine altcineva urmăream eu? S-a urcat pe feribotul spre Oakland. Cel care se tractează cu cablul. Am crezut că vrea să arunce ceva peste bord. N-am scăpat-o din ochi. Bingo! Pleosc.

Dick fu zguduit de un strănut.
- Am fost destul de dobitoc să sar după ea. Am scos-o la suprafaţă. Am fost pescuiţi. Acolo - făcu el arătând cu capul spre interiorul spitalului.
- Ce s-a întâmplat înainte de-a lua feribotul?
- Nimic. A stat în crâşmă toată ziua. Drept la feribot, de-acolo.
- Şi ieri?
- Apartament toată ziua. Ieşit noaptea cu bărbat. Local la şosea. Acasă la patru. Despărţire furtunoasă. Nu l-am putut urmări.
- Cum arăta?
Omul pe care mi-l descrise Dick era Tom-Tom Carey.
- Bun, am spus eu. Mai bine şterge-o acasă pentru o baie fierbinte şi nişte cârpe uscate.

M-am dus s-o văd pe sinucisă.
Zăcea pe spate, întinsă pe un pat pliant şi uitându-se-n tavan. Faţa îi era palidă, dar aşa îi era întotdeauna, şi ochii ei verzi erau mai mohorâţi ca de obicei. În afara faptului că părul ei scurt era închis la culoare, pentru că era ud, nimic nu trăda că s-ar fi întâmplat ceva neobişnuit.
- Îţi trece prin cap să faci lucruri din cele mai caraghioase, i-am spus când am fost lângă pat.

Ea tresări şi faţa i se-ntoarse brusc spre mine, surprinsă. Apoi mă recunoscu şi zâmbi - un zâmbet care aduse pe faţa ei lumina pe care obişnuita mohoreală o ţinea departe.
- Nu vrei să-ţi pierzi antrenamentul - să te strecori neauzit spre oameni? întrebă ea. Cine ţi-a spus că sunt aici?
- Toate lumea ştie. Fotografia-ţi este pe prima pagină a tuturor ziarelor, cu povestea vieţii tale şi ce ai vorbit cu prinţul de Wales.

Zâmbetul îi pieri şi mă privi ţintă.
- Ştiu! exclamă ea după câteva secunde. Piticania aceea care s-a aruncat după mine era unul din oamenii tăi - mă urmărea. Nu-i aşa?
- Nu cunosc pe nimeni care să se fi aruncat după tine, am răspuns eu. Am crezut că ai venit la mal după ce ţi-ai terminat partida de înot. Nu intenţionai să vii la ţărm?

Nu zâmbi. Ochii ei începură să vadă ceva îngrozitor.
- Oh! Dar de ce nu sunt lăsată în pace? se jelui ea, cu un frison. Viaţa asta i-un lucru fără sens.

M-am aşezat pe un scăunel lângă patul alb şi am bătut uşurel cu palma proeminenţa pe care o făcea umărul ei sub cearşaf.
- Ce s-a întâmplat? Eram eu însumi surprins de tonul patern pe care-l aveam. De ce voiai să mori, Îngeraş?

Cuvintele nespuse îi luciră-n ochi, îi angrenară muşchii feţei, îi rotunjiră buzele - dar asta fu tot. Cuvintele pe care le rosti ieşiră apatice, dar cu un fel de reluctantă finalitate. Acestea au fost:
- Nu. Eşti vardistul, eu sunt hoţul. Rămân în partea mea de teren. Nimeni n-o să poată spune că...
- Bine! Bine! m-am dat eu bătut. Dar pentru numele lui Dumnezeu, nu mă face să mai ascult una din conferinţele tale etice. Pot face ceva pentru tine?
- Mulţumesc, nu.
- E ceva ce-ai vrea să-mi spui?

Clătină din cap.
- Eşti bine acum?
- Da. Am fost urmărită, aşa-i? Altfel n-ai fi aflat ce s-a întâmplat atât de repede.
- Sunt detectiv - eu ştiu totul. Să fii cuminte.

De la spital m-am dus până la Palatul de Justiţie, la biroul de detectivi al poliţiei. Locotenentul Duff luase-n primire biroul căpitanului. I-am povestit despre plonjonul fetei.
- Ai idee de ce-a făcut-o? voi el să ştie când am terminat.
- E prea departe de centru ca să conteze. O vreau la adăpost.
- Daa? Am crezut c-o vrei liberă s-o poţi supraveghea.
- Asta a cam ieşit de pe rol acum. Mi-ar plăcea s-o pot pune la container pe vreo treizeci de zile. Flora cea Mare e în aşteptarea procesului. Angel ştie că Flora a făcut parte din trupa celor care i-au făcut felul lui Paddy al ei. Dar poate că Flora n-o ştie. Să vedem ce se întâmplă dacă punem puicuţele în acelaşi coteţ, vreme de-o lună.
- Poate că da, fu de acord Duff. Angel asta nu pare să aibă nici un fel de venit şi-i clar că n-ar trebui să umble creanga aruncându-se prin cine ştie ce golfuri. Dau eu sfoară-n ţară.

De la Palatul de Justiţie m-am dus la hotelul de pe Ellis Street la care Tom-Tom Carey mi-a spus că trăsese. Era plecat. Am lăsat vorbă că mă-ntorc într-o oră şi am folosit intervalul ca să mănânc. Când m-am întors la hotel, tânărul cel oacheş era în hol. Mă luă cu el sus în cameră şi făcu să apară un gin, suc de portocale şi ţigări de foi.
- Ai văzut-o pe Angel Grace? l-am întrebat.
- Da, noaptea trecută. Ne-am cam ciondănit.
- Astăzi ai văzut-o?
- Nu.
- S-a aruncat în golf în după-amiaza asta.
- Să mă ia naiba!

Părea doar pe jumătate surprins.
- Au pescuit-o de-acolo. E bine acum.

Luminiţa din ochii lui putea fi semnul unei uşoare dezamăgiri.
- Ciudată fiinţă - fata asta, remarcă el. N-aş spune că Paddy n-a dat dovadă de gust când a ales-o, dar nu-i întreagă la cap.
- Faci progrese în vânarea lui Papadopoulos?
- Fac. Dar n-ar fi trebuit să-ţi calci cuvântul. Mi-ai promis că nu pui pe nimeni pe urmele mele.
- Nu-s eu şeful, m-am scuzat. Câteodată nu se potriveşte ce vreau eu cu ce vrea bossul. Asta n-ar trebui să te prea deranjeze - te poţi descotorosi de tip, nu?
- Îhî. Asta am şi făcut. Dar cine are chef să tot sară dintr-un taximetru-n altul şi să iasă pe uşile din dos?

Am mai stat de vorbă şi-am mai băut câteva minute, apoi am părăsit camera lui Carey şi hotelul şi-am intrat în cabina telefonică a unei drogherii. L-am sunat pe Dick Foley, acasă, şi i-am dat semnalmentele oacheşului şi adresa.
- Nu vreau să te ţii pe urmele lui Carey, Dick. Vreau să afli cine se ţine pe urmele lui - şi urmăritorul e păsărica pe care va trebui să n-o scapi din ochi. Dimineaţă ai tot timpul să începi - usucă-te mai întâi.

Şi cu asta am pus capăt şi acestei zile.

M-am trezit în mohoreala unei dimineţi ploioase. Poate că era din cauza vremii, poate că fusesem prea zburdalnic c-o zi înainte, oricum tăietura de pe spinare era ca un furuncul lung de treizeci de centimetri. I-am telefonat doctorului Canova, care locuia la etajul de sub mine, şi l-am pus să examineze tăietura înainte de a pleca spre cabinetul lui din centru. Mi-a bandajat-o din nou şi m-a sfătuit să iau viaţa mai uşor timp de vreo două zile. M-am simţit mult mai bine după ce şi-a făcut meseria, dar am sunat la Agenţie şi i-am spus Bătrânului că dacă n-apare ceva palpitant, rămân toată ziua în repaus medical.

Mi-am petrecut timpul proptit între perne, în faţa rugului cu gaz, citind şi fumând ţigări care nu voiau să ardă din motive meteorologice. Noaptea aceea m-am folosit de telefon ca să pun la cale o partidă de poker, din care n-am făcut mare scofală indiferent cum ai fi luat-o. La sfârşit aveam un avantaj de cincisprezece dolari care nu-mi ajungeau să plătesc cât băuseră ceilalţi pe socoteala mea.

Spinarea era ceva mai bine în ziua următoare. M-am înfăţişat la Agenţie. Pe masa mea era o notiţă din care reieşea că Duff sunase cum că Angel Grace Cardigan fusese pusă la adăpost şi la răcoare - treizeci de zile în puşcăria municipală. Mai aveam teancul uzual de rapoarte de la diferite filiale privind incapacitatea agenţilor lor de-a pescui ceva despre Papadopoulos şi Nancy Regan. Tocmai le parcurgeam, când îşi făcu apariţia Dick Foley.
- L-am ginit, raportă el. Treizeci sau treizeci şi doi de ani. Un metru şaptezeci. O sută treizeci, greutate. Păr nisipiu, ten nasol. Faţă subţiratică, năpârlit. Şobolan. Trăieşte într-o ghenă pe Seventh Street.
- Ce-a făcut?
- L-a umbrit pe Carey două străzi. Carey s-a descotorosit. L-a amuşinat până la două dimineaţa. N-a dat de el. Valea - acasă. Îl mai iau?
- Du-te la hogeacul lui şi află cine e.

Micuţul canadian lipsi timp de o jumătate de oră.
- Sam Arlie, spuse când se întoarse. Stă de şase luni. Se zice c-ar fi frizer - când lucrează -, dacă lucrează.
- Am două deducţii în privinţa lui Arlie ăsta, i-am spus eu lui Dick. Prima este că el e tipul care m-a cuţitărit la Sausalito, noaptea trecută. A doua e că i se va întâmpla ceva.

Pentru Dick e împotriva regulii să facă risipă de cuvinte, aşa că nu spuse nimic.

Am sunat la hotelul lui Tom-Tom Carey şi l-am cerut pe oacheş la telefon.
- Vino-ncoa, l-am poftit. Am noutăţi pentru tine.
- Imediat ce-am pus ceva pe mine şi-am luat dejunul, promise el.
- Când porneşte Carey, tu te-aţii după el, i-am spus lui Dick după ce-am agăţat telefonul în furcă. Dacă Arlie ia legătura cu el acum, poate că vor pune de-o trebuşoară. Încearcă să vezi ce.

Apoi am sunat la biroul de detectivi şi mi-am fixat o întâlnire cu sergentul Hunt ca să vizităm apartamentul lui Angel Grace Cardigan. M-am cufundat după aceea în hârţoage până când Tommy a venit să-l anunţe pe omul oacheş din Nogales.
- Trepăduşul care se ţine după tine, l-am informat eu după ce se aşeză şi începu să-şi confecţioneze o ţigară, i-un frizer pe nume Arlie, apoi i-am spus unde locuia Arlie.
- Da. Un flăcău supt la faţă şi nisipiu?
I-am dat caracteristicile pe care mi le dăduse Dick.
- Ăsta-i hombre, spuse Tom-Tom Carey. Mai ştii altceva despre el?
- Nu.
- Aţi pus-o la adăpost pe Angel Grace.

Nu era nici acuzaţie, nici întrebare, aşa că nu i-am răspuns.
- E totuna, continuă lunganul. Aş fi fost obligat totuşi s-o expediez undeva, de-aici. E în stare să compromită lucrurile cu nerozia ei când aş fi fost gata să arunc laţul.
- Asta va fi curând?
- Totul depinde de cum evoluează lucrurile. Se ridică în picioare, căscă şi se mişcă din umerii lui largi. Dar nimeni n-ar muri de foame dacă s-ar decide să nu mai mănânce până pun eu mâna pe el. N-ar fi trebuit să te acuz c-ai pus pe cineva să mă umbrească.
- Asta nu mi-a înecat corăbiile.
- Pe curând, spuse Tom-Tom Carey şi îşi luă tălpăşiţa.

M-am dus cu maşina până la Palatul de Justiţie, l-am luat pe Hunt şi ne-am dus amândoi la clădirea de pe Bush Street, în care locuise Angel Grace Cardigan. Managerul - o femeie grasă, îmbibată cu parfum şi cu ochii umezi - ştia deja despre chiriaşa ei că se afla la răcoare. Ne duse imediat la camera fetei.

Angel nu era prea ordonată. Era destul de curat, dar vraişte. Chiuveta din bucătărie era plină de farfurii nespălate. Patul, care se plia, era făcut mai mult decât de mântuială. Haine, şi tot felul de mărunţişuri şi anexe ale vestimentaţiei feminine, atârnau de orice se putea, din baie până în bucătărie.

Ne-am descotorosit de proprietăreasă şi am scotocit peste tot cu de-amănuntul. Am ieşit de-acolo cu tot ce se putea şti despre garderoba fetei, şi cu nu puţine despre obiceiurile ei personale. Dar n-am găsit nimic care să ducă la Papadopoulos.

Nici un raport despre tandemul Carey-Arlie nu sosi în după-amiaza sau în seara aceea, deşi în orice moment aşteptam veşti de la Dick.

La trei dimineaţa, telefonul de lângă patul meu îmi smulse urechea de pe pernă. Vocea care-mi parveni pe fir era a canadianului.
- Exit Arlie, spuse el.
- R.I.P.?
- Mda.
- Cum?
- Plumb.
- Flăcăul nostru?
- Mda.
- O lăsăm pe dimineaţă?
- Mda.
- Ne vedem la birou, şi mi-am văzut de somn.

La nouă, când am ajuns la Agenţie, unul din funcţionari tocmai terminase de decodat o scrisoare sosită în timpul nopţii de la operativul din Los Angeles, care fusese trimis la Nogales. Era o telegramă lungă şi săţioasă.

Se spunea în ea despre Tom-Tom Carey că era bine cunoscut de-a lungul frontierei. Vreme de şase luni fusese implicat în traficul transfrontalier - arme ce mergeau spre sud, băutură şi, probabil, droguri şi imigranţi ce veneau spre nord. Săptămâna trecută, cu puţin înainte să vină încoace, se interesase în privinţa unui oarecare Hank Barrows. Descrierea acestui Hank Barrows se potrivea lui H. F. Barrows făcut panglici, cel care căzuse pe fereastra hotelului şi murise.

Operativul din Los Angeles nu fusese capabil să afle prea multe despre Barrows, decât că acesta o ştersese în grabă din San Francisco, fusese pe graniţă doar câteva zile şi se pare că se întorsese la San Francisco. Operativul nu dăduse de nimic nou în privinţa morţii lui Newhall - ideea încă părea să fie că fusese ucis în timp ce se opunea capturării sale de către patrioţii mexicani.

Dick Foley intră în birou în timp ce citeam noutăţile. Când am terminat, mi-a livrat contribuţia lui la istoria lui Tom-Tom Carey.
- I-am luat urma de-aici. La hotel. Arlie la colţ. Opt fix, Carey iese. Garaj. Închiriază maşină fără şofer. Înapoi la hotel. Nota. Două bagaje. Traversează parcul. Arlie după el cu rabla. Şalupa mea după Arlie. Pe bulevard. Intersecţie. Întuneric. Nimeni. Arlie apasă pedala. Se-apropie. Bang! Carey opreşte. Două pistoale se descarcă. Exit Arlie. Carey înapoi în oraş. Hotel Marquis. Se-nregistrează George F. Danbey, San Diego. Camera 622.
- Tom-Tom l-a gâdilat după ce l-a doborât?
- Nu. Nu l-a atins.
- Aşa? Ia-l pe Mickey Linehan cu tine. Să nu vă scape Carey din ochi. Dacă pot, o să trimit mai târziu pe cineva să vă schimbe, pe tine şi pe Mickey, în noaptea asta, dar trebuie urmărit douăzeci şi patru de ore pe zi, până când..., nu ştiam ce urmează, aşa că m-am oprit.

Am luat povestea lui Dick cu mine, în biroul Bătrânului, şi i-am relatat-o acestuia, încheind:
- Arlie a tras primul, după spusele lui Foley, aşa că Tom-Tom intră la autoapărare, dar, în sfârşit, lucrurile se mişcă şi nu vreau să fac nimic să le-ncetinesc. Aşa că aş vrea să ţinem sub tăcere ce ştim despre împuşcături, vreo două zile. N-o să fim mai prieteni cu şeriful dacă află ce facem, dar cred că merită.
- Dacă asta ţi-e voia, acceptă Bătrânul, întinzând o mână spre telefonul ce suna.
Vorbi în instrument şi mi-l trecu mie. Sergentul detectiv Hunt era la celălalt capăt.
- Flora cea Mare şi Grace Cardigan s-au topit din puşcărie înainte să se crape de ziuă. Şansele sunt ca ele...

N-aveam chef de detalii.
- Au şters-o englezeşte? am întrebat.
- Nici o urmă pân-acum, dar...
- Îmi dai detalii când ne vedem. Mulţumesc, şi am închis. Angel Grace şi Flora cea Mare au scăpat din închisoarea municipală, i-am transmis eu noutăţile Bătrânului.

Zâmbi curtenitor, de parcă ar fi fost vorba de ceva care nu-l interesa în mod special.
- Te feliciţi singur pentru că, în sfârşit, ai parte de acţiune, murmură el.

Mi-am transformat încruntarea în zâmbet, am murmurat "Ei da, poate că da", m-am întors în biroul meu şi i-am telefonat lui Franklin Ellert. Avocatul sâsâit spuse că va fi plăcerea lui să mă vadă, aşa că m-am deplasat la biroul lui.
- Shi acum, ce progrese ai făcut? întrebă el curios, după ce am luat loc lângă masa lui.
- Am făcut ceva. Un tip pe nume Barrows a fost şi el în Nogales când a fost ucis Newhall, şi a apărut şi el la San Francisco, imediat după aceea. Carey l-a urmărit pe Barrows până aici. Ai citit despre bărbatul care umbla gol pe străzi, tăiat peste tot?
- Mda.
- Acela era Barrows. Apoi alt tip intră în joc - un bărbier pe nume Arlie. Îl spiona pe Carey. Noaptea trecută, pe un drum pustiu, la sud de aici, Arlie a tras aspra lui Carey. Carey l-a ucis.

Ochii bătrânului avocat se bulbucară şi mai mult.
- Ce drum? gâfâi el.
- Vrei coordonatele?
- Dha.

Am tras telefonul lui mai aproape, am sunat la Agenţie, am cerut să mi se citească raportul lui Dick şi i-am dat avocatului informaţia pe care o voia.

Se schimbă la faţă. Sări de pe scaun. Sudoarea îi strălucea de-a lungul ridurilor care-i brăzdau faţa.
- Doamna Newhall esste singură acolo! Drumul ăssta-i doar la o jumate de milă de cassa ei!

M-am încruntat şi mi-am adunat minţile laolaltă, dar n-am ajuns la nici un rezultat după acest efort.
- Dac-aş pune un om la faţa locului, să aibă grijă de ea? am sugerat.
- Esscelent!

Faţa lui îngrijorată se lumină până la a nu mai avea decât cincizeci sau şaizeci de riduri pe ea.
- Nu va phutea fi convinsă să se muthe de-acolo cât timp jeleşte moartsea tatălui ei. O să tsrimiţi un capabil?
- Stânca Gibraltarului e frunză-n vânt în comparaţie cu el. Scrie-mi un bilet, să i-l dau, să-l ia cu el. Îl cheamă Andrew McElroy.

În timp ce avocatul scârţâia nota pe hârtie m-am folosit din telefonul lui să sun la Agenţie, să-i spun operatoarei să-l găsească pe Andy şi să-i comunice că aveam nevoie de el. Am mâncat de prânz înainte de-a mă întoarce la Agenţie. Andy mă aştepta când am ajuns acolo.

Andy McElroy era o stâncă de om - nu foarte înalt, dar gros şi tare la cap şi la trup. Un bărbat mohorât, sever, care nu avea mai multă imaginaţie ca o maşină de socotit. Nu sunt sigur că ştia măcar să citească. Dar eram sigur că atunci când lui Andy i se spunea să facă ceva, aia făcea şi nu altceva. Nu-l ducea mintea să facă altminteri.

I-am dat biletul avocatului să-l înmâneze doamnei Newhall, apoi i-am spus unde să se ducă şi ce să facă, şi problemele doamnei Newhall îmi ieşiră din minte.

De trei ori în după-amiaza aceea am avut ştiri de la Dick Foley şi Mickey Linehan. Tom-Tom Carey nu făcea nimic care să mă pună pe jar, deşi cumpărase două cutii cu gloanţe de 0.44 dintr-un magazin de articole sportive de pe Market Street.

Ziarele de după-amiază publicau fotografii cu Flora şi Angel Grace Cardigan, împreună cu o relatare despre evadarea lor. Relatarea era tot atât de departe de toate probabilităţile, pe cât sunt de obicei relatările din ziare. Pe altă pagină se afla o însemnare despre descoperirea frizerului mort pe drumul neumblat. Acesta fusese împuşcat în cap şi în piept, de patru ori în total. Opinia oficialităţilor districtuale era că fusese ucis în timp ce încerca să se împotrivească unui jaf şi că bandiţii o şterseseră fără a-l mai jecmăni.

La cinci fix, Tommy Howd se prezentă la uşa mea.
- Tipul ăla, Carey, doreşte să te vadă, spuse băiatul cu faţa pistruiată.
- Fă-i vânt înăuntru.

Oacheşul intră cu lejeritate, spuse "Salut", se aşeză şi îşi făcu o ţigară maronie.
- Ai ceva special în plan pentru seara asta? întrebă el după ce începu să fumeze.
- Nimic la care să nu pot renunţa dacă apare ceva mai bun. Dai o petrecere?
- Îhî. M-am gândit la asta. Un fel de petrecere surpriză pentru Papadopoulos. Vrei să vii şi tu?

A fost rândul meu să spun:
- Îhî.
- Trec să te iau la unsprezece - la Van Ness şi Geary, tărăgănă el. Dar asta va trebui să fie un fel de petrecere restrânsă - doar tu cu mine - şi el.
- Nu. Mai există cineva care trebuie să participe. Îl aduc eu.
- Nu-mi place chestia asta. Tom-Tom Carey clătină încet din cap, încruntându-se uşor la ţigara lui. Voi, copoiii, nu trebuie să fiţi mai mulţi ca mine. Trebuie să fim unu la unu.
- Numeric, nu vei fi copleşit, i-am explicat eu. Individul pe care-l aduc n-o să fie de partea mea mai mult decât de a ta. Şi va trebui să ţii pe el un ochi atent, cum va trebui s-o fac şi eu - şi s-avem grijă să nu ajungă în spatele nici unuia din noi, dacă ne stă în putere.
- Ş-atunci, de ce vrei să-l mai târăşti şi pe el cu noi?
- Motive personale, am rânjit eu.

Oacheşul se încruntă din nou, mai puţin amabil de data asta.
- Cele o sută şi şase mii de dolari recompensă - nici nu mă gândesc să-i împart cu cineva.
- Destul de corect, am fost eu de acord. Nimeni adus de mine nu va emite nici o pretenţie asupra lor.
- Te cred pe cuvânt în chestia asta, spuse şi se ridică în picioare. Şi va trebui să-l supraveghem pe hombre ăsta, huh?
- Dacă vrem să decurgă totul bine.
- Să presupunem că se pune de-a curmezişul - vrea să ne-o facă. Putem să-l punem la punct sau îi spunem doar "Ruşinică! Ruşinică!"?
- Riscul va fi al lui.
- Destul de corect.

Faţa lui îşi recâştigă din nou buna dispoziţie şi se îndreptă spre uşă.
- La unsprezece la Van Ness şi Geary.

M-am întors în camera operativilor, unde Jack Counihan era cufundat într-un fotoliu, citind dintr-o revistă.
- Sper c-ai născocit şi pentru mine ceva de făcut, mă întâmpină el. Încep să fac bătături de cât am stat "la dispoziţie".
- Răbdare, fiule, răbdare - asta va trebui să-nveţi dacă vrei să devii vreodată detectiv. Păi când eram şi eu un puşti de vârsta ta, la începuturile mele în Agenţie, am avut noroc să...
- Nu începe cu asta, mă imploră el. Apoi faţa lui plăcută şi tânără deveni serioasă: Nu înţeleg de ce mă ţii ţintuit aici. Eu sunt singurul, în afară de tine, care a apucat să arunce o privire ca lumea lui Nancy Regan. Credeam c-o să mă pui să dau de urmele ei.
- Şi eu i-am spus Bătrânului acelaşi lucru, l-am compătimit eu. Dar nu vrea să rişte să ţi se întâmple ceva. Zice că în toţi cei cincizeci de ani de tălpăleală n-a văzut niciodată un operativ atât de frumuşel, pe lângă că-i fluturaş de salon, totdeauna la patru ace şi moştenitorul unor milioane. Ideea lui este că trebuie să te ţinem ca pe un fel de exponat şi să nu...
- Du-te naibii, spuse Jack, roşu la faţă ca para focului.
- Dar l-am convins să mă lase să scot husa de protecţie de pe tine, seara asta, am continuat eu. Aşa că ne întâlnim la Van Ness şi Geary înainte de unsprezece.
- Acţiune?

Fremăta nu altceva.
- Poate că da.
- Ce vom face?
- Adu-ţi cu tine pistolaşul tău cu dopuri. Îmi veni o idee şi i-am dat glas: Ar fi bine să fii tip-top - haine de seară.
- Smoking?
- Nu chiar - tot tacâmul, în afară de melon. Acum, în ce priveşte comportamentul: nu trebuie să treci drept agent. Nu sunt sigur ce anume ar trebui să treci, dar asta n-are nici o importanţă. Tom-Tom Carey va fi pe aproape. Te comporţi ca şi cum n-ai fi nici prietenul meu, nici al lui - ca şi cum n-ai avea încredere în nici unul din noi. Noi vom fi prudenţi în privinţa ta. Dacă eşti întrebat ceva şi nu ştii să răspunzi, te prefaci, chipurile, a fi ostil. Dar nu-l înghesui pe Carey prea tare. Ai priceput?
- Eu... eu cred că da. Vorbi rar, prinzându-şi fruntea-n mâini. Trebuie să mă port ca şi cum m-aş afla cu aceeaşi treabă ca şi voi, dar că în afara de asta noi nu suntem prieteni. Ca şi cum n-aş fi prea dispus să am încredere în voi. Asta e?
- Exact. Fii prevăzător. O să înoţi tot timpul în nitroglicerină.
- Ce se-ntâmplă? Fii băiat bun şi spune-mi şi mie câte ceva.

I-am râs în nas, de jos în sus. Era mult mai înalt ca mine.
- Aş putea, am recunoscut eu, dar mă tem că prea te-ai speria. Aşa că mai bine nu-ţi spun nimic. Fii fericit câtă vreme mai poţi. Ia o cină bună. O groază de condamnaţi par să savureze câte-un dejun ca lumea, cu ouă şi şuncă, înainte de-a bate pasul spre frânghie. Poate că nu merg pentru cină, dar...

La unsprezece fără cinci, Tom-Tom Carey veni cu un sedan mare şi negru la colţul unde Jack şi cu mine aşteptam într-o ceaţă care era ca o haină de blană umedă.
- Urcaţi, ordonă el când ieşirăm în intersecţie.

Am deschis uşa din faţă şi l-am împins pe Jack spre ea. El înălţă cortina şi jucă sceneta, privindu-mă cu răceală şi deschizându-şi uşa din spate.
- Eu o să stau aici în spate, spuse el sec.
- Nu-i o idee rea, şi am urcat alături de el.

Carey se răsuci pe locul lui şi el şi Jack se înfruntară din priviri, o vreme. N-am spus nimic, nu le-am făcut cunoştinţă. Când oacheşul termină să-l cântărească pe tinerel din ochi, îşi mută privirile de la gulerul şi cravata acestuia - hainele acelea de seară care nu erau cu totul ascunse de pardesiu - la mine, rânji şi spuse-n graiul lui tărăgănat:
- Prietenul tău e chelner, eh?

Am râs, pentru că indignarea care-i întunecă băiatului faţa şi-l făcu să-i cadă falca era naturală, nu făcea parte din joc. Mi-am împins piciorul într-al lui. Închise gura, nu spuse nimic, ne privi pe Tom-Tom Carey şi pe mine ca şi cum am fi fost nişte specimene ale unei forme inferioare de animale.

I-am râs cu înţeles lui Carey şi am întrebat:
- Aşteptăm ceva?

Spuse că nu, renunţă să se mai zgâiască la Jack şi puse maşina în mişcare. Ne duse prin parc, apoi de-a lungul bulevardului. Maşinile care circulau în direcţia noastră şi cele care veneau din sens opus apăreau brusc din ceaţa compactă a nopţii şi dispăreau tot acolo. Brusc, am lăsat oraşul în urmă şi am ieşit din ceaţă sub lumina clară a Lunii. Nu ne-am uitat înapoi la nici una din maşinile care rulau în spatele nostru, dar ştiam prea bine că într-una din ele se aflau Dick Foley şi Mickey Linehan.

Tom-Tom Carey făcu o buclă, scoţând maşina de pe bulevard pe un drum neted şi bine făcut, dar nu prea circulat.
- N-a fost ucis un om undeva pe-aici, pe drumul ăsta, noaptea trecută? am întrebat.

Carey confirmă din cap fără să-l întoarcă şi, după ce am mai străbătut cam un sfert de milă, spuse:
- Exact aici.

Am început să rulăm ceva mai încet, şi Carey stinse farurile maşinii. Pe drumul care era jumătate scăldat în argintul Lunii, pe jumătate în umbră, maşina abia dacă înaintă cale de cel mult o milă. Ne-am oprit în umbra unor tufe mai înalte, care lăsau o porţiune a drumului în întuneric.
- Debarcarea, toţi care debarcă, spuse Tom-Tom Carey şi se dădu jos din maşină.

Jack şi cu mine l-am urmat. Carey îşi scoase pardesiul şi-l zvârli în maşină.
- Locu-i imediat după cotul drumului, mai într-o parte, ne spuse el. A naibii de Lună! Mă bazam să fie ceaţă.

Eu n-am spus nimic şi nici Jack. Faţa flăcăului era albă şi aţâţată.
- Nu pierdem vremea, aţă înăuntru, spuse Carey, conducându-ne de-a curmezişul drumului, spre un gard înalt de sârmă.

El sări gardul primul, apoi Jack, apoi... zgomotul cuiva care se apropia din faţă, venind pe drum, mă făcu să mă opresc. Făcându-le semnul tăcerii celor doi, deja dincolo de gard, m-am tupilat lângă un tufiş. Paşii care se apropiau erau uşori, sprinteni, feminini.

O fată îşi făcu apariţia în lumina Lunii, chiar în faţa mea. Era o fată de douăzeci şi ceva de ani, nici înaltă, nici scundă, nici subţire, nici grăsuţă. Era într-o fustă scurtă, cu capul descoperit, şi purta un jerseu. Teroarea se putea citi pe faţa ei albă, în alura siluetei ei grăbite - dar mai avea ceva - mai multă frumuseţe decât era obişnuit să vadă copoiul între două vârste.

Când dădu cu ochii de automobilul lui Carey profilat în umbră, se opri brusc, cu un icnet care fu aproape un strigăt.

Am păşit în faţă, spunând:
- Salutare, Nancy Regan.

De data aceasta icnetul fu chiar un ţipăt:
- Ah! Ah!

Apoi, dacă nu cumva lumina Lunii îmi juca feste, mă recunoscu la rândul său şi teroarea începu să-i dispară de pe faţă. Întinse amândouă braţele spre mine, cu uşurare.
- Ei? Un mormăit ca de urs veni din partea unui munte de om care se detaşă din întuneric, în spatele fetei. Ce înseamnă toate astea?
- Salut, Andy, i-am spus matahalei.
- Salut, îngână MacElroy şi rămase nemişcat.

Andy făcea totdeauna ceea ce i se spunea să facă. I se spusese să aibă grijă de Miss Newhall. M-am uitat la fată, apoi din nou la el.
- Asta e Miss Newhall? am întrebat.
- Mda, bubui el. Am venit încoace cum mi-ai ordonat, dar mi-a zis că n-are nevoie de mine - că nu-mi permite să intru în casă. Dar n-ai spus că pot să mă întorc. Aşa că am campat afară, pierzând vremea pe aproape, ţinând lucrurile sub ochi. Şi când am văzut-o escaladând o fereastră cu puţin timp în urmă, am luat-o uşurel pe urmele ei, să am grijă de ea, aşa cum mi-ai spus să fac.

Tom-Tom Carey şi Jack Counihan se întorseseră înapoi în drum şi veneau spre noi. Oacheşul avea un automat într-o mână. Ochii fetei nu se dezlipeau de ai mei. Nu le dădu celorlalţi nici un fel de atenţie.
- Ce înseamnă toate acestea? am întrebat-o eu.
- Nu ştiu nimic, se bâlbâi fata, mâinile ei întinzându-se să le prindă pe ale mele. Da, sunt Ann Newhall. Nu ştiu nimic. Am crezut că-i o simplă distracţie. Şi când am constatat că nu este, n-am mai putut da înapoi.

Tom-Tom Carey mormăia şi se muta nerăbdător de pe un picior pe celălalt. Jack Counihan scruta cu privirea în lungul drumului. Andy MacElroy stătea proţăpit în mijlocul acestuia, aşteptând să i se spună ce urma să facă. Fata nu întoarse nici o clipă privirile de la mine, spre nici unul din aceştia.
- Cum ai ajuns în anturaj cu ăştia? am vrut eu să ştiu. Spune fără preget.

I-am spus fetei să spună fără preget. Aşa făcu. Timp de douăzeci de minute rămase acolo şi revărsă cuvinte într-un flux clănţănit, fără să se-ntrerupă decât atunci când am intervenit să n-o las să se abată de la calea pe care voiam s-o ţină. Era o încâlceală confuză, aproape incoerentă pe alocuri, şi nu totdeauna plauzibilă, dar în tot acest timp sau în cea mai mare parte a lui am avut impresia că se străduia să spună adevărul.

Şi nici măcar o fracţiune de secundă nu-şi coborî privirile din ochii mei. Era ca şi cum i-ar fi fost teamă să privească în altă parte.

Fiica aceasta de milionar făcea parte, cu două luni în urmă, dintr-o gaşcă de patru tineri care se întorcea noaptea târziu de la o agapă, care avusese loc undeva mai jos, pe coastă. Cineva a sugerat să se oprească la un local pe marginea şoselei - o bombă cu reputaţie extraordinar de proastă. Asta făcea localul deosebit de tentant, desigur - fiind pentru ei, mai mult sau mai puţin, un lucru nou. Apoi avură ocazia să se convingă nemijlocit în noaptea aceea, pentru că nimeni nu şi-a dat seama cum anume s-au trezit implicaţi într-o încăierare, înainte să apuce să stea zece minute în speluncă.

Însoţitorul fetei o făcu de ruşine, dovedindu-se de-o laşitate absolut nerezonabilă. Îi permise Roşcovanului O'Leary să-l întoarcă pe genunchi şi să-i tragă una la fund - şi nici după aceea nu făcu nimic să dreagă lucrurile. Celălalt tânăr din gaşcă se dovedi nu cu mult mai brav. Fata, jignită de faptul că era cu nişte tipi atât de blegi, traversă localul spre flăcăul cel roşcovan şi-i spuse destul de tare ca să audă toată lumea:
- Eşti destul de bun să mă conduci până acasă?

Roşcovanul O'Leary a fost bucuros s-o facă. Ea l-a părăsit la o intersecţie sau două de casa ei, din centru. Îi spuse că o cheamă Nancy Regan. Probabil că el n-a crezut-o, dar n-a întrebat-o niciodată nimic, nu şi-a vârât nasul în treburile ei. În ciuda diferenţei dintre lumile lor, o adevărată amiciţie se înfiripă între ei. Îi plăcea de el. Era de-o bădărănie atât de nonşalantă, că văzu în el un fel de figură romantică. El se îndrăgosti de ea, ştia că-i cu mile întregi deasupra lui, aşa că Nancy n-a avut nici un fel de probleme în privinţa respectului.

Se întâlneau destul de des. O ducea cu el prin toate speluncile de la şosea, în zona golfului, o prezentă spărgătorilor, pistolarilor, escrocilor, îi spuse poveşti trase de păr despre aventuri gangstereşti. Ea ştia că e borfaş, a ştiut că e implicat în afacerile de la Seamen's National şi Golden Gate Trust când acestea se petrecură. Dar a văzut întreaga afacere ca pe un fel de spectacol de teatru. N-a văzut lucrurile cum erau, de fapt.

S-a trezit doar în noaptea în care au fost la Larouy's ş-au fost atacaţi de gangsterime, că Roşcovanul îl ajutase pe Papadopoulos şi pe ceilalţi să-i tragă pe restul pe sfoară. Dar atunci a fost prea târziu pentru ea să se desprindă. A fost luată pe sus, cu Roşcovanul, la hogeacul lui Papadopoulos, după ce-l împuşcasem pe zdrahon. Atunci a văzut cine erau cu adevărat eroii ei romantici - cu cine anume se înhăitase.

Când Papadopoulos s-a făcut scăpat, luând-o şi pe ea cu el, era deja complet trează, lecuită, sătulă pentru totdeauna de periculoasa ei cochetărie cu bandiţii. Aşa credea ea. Era convinsă că Papadopoulos era bătrânelul mărunţel, speriat, care părea a fi - sclavul Florei, un neghiob bătrân şi inofensiv, prea cu un picior în groapă pentru a constitui vreun pericol în sine. Se văicărise tot timpul, speriat. Se rugase de ea să nu-l abandoneze, o implorase în timp ce lacrimile i se scurgeau pe obrajii scofâlciţi, conjurând-o să-l ascundă undeva, să nu-l găsească Flora. L-a luat la reşedinţa ei de la ţară şi l-a lăsat să-şi petreacă vremea prin grădină, la adăpost de orice ochi cercetători. Idee n-a avut că el ştiuse tot timpul cine era ea, că o condusese la ideea de a-i sugera singură aranjamentul acesta.

Chiar şi când s-a spus în ziare că el a condus armata aceea de gangsteri, când s-a oferit o recompensă de o sută şi şase mii de dolari pentru arestarea lui, ea a mai crezut în inocenţa sa. El o convinse că Flora şi Roşcovanul dăduseră pur şi simplu vina pentru întreaga tărăşenie pe el, ca să poată scăpa ei cu pedepse mai uşoare. Era un moşulică atât de speriat - cine nu l-ar fi crezut?

Apoi a murit tatăl ei în Mexic şi durerea i-a ţinut minţile ocupate, excluzând toate celelalte lucruri până astăzi, când Flora cea Mare şi fata cealaltă - probabil Angel Grace Cardigan - au venit la ea acasă. Fusese speriată de moarte de Flora cea Mare şi când o văzuse înainte. Acum era şi mai speriată. Şi, curând, află că Papadopoulos nu era sclavul Florei, ci stăpânul ei. A văzut cine era bătrânul uliu, de fapt. Dar cu asta nu s-a încheiat încă deşteptarea.

Angel Grace a încercat fără veste să-l ucidă pe Papadopoulos. Flora a imobilizat-o. Grace, sfidătoare, le-a spus că e iubita lui Paddy Mexicanul. Şi apoi a ţipat la Ann Newhall:
- Şi tu, proasta dracului, nu ştii că l-au omorât pe tatăl tău? Tu nu ştii că...?

Degetele Florei se încleştară pe gâtul Îngeraşului şi au întrerupt ceea ce-ar fi urmat. Flora o legă zdravăn pe Angel şi se întoarse spre domnişoara Newhall.
- Eşti implicată, spuse ea brusc. Eşti vârâtă până-n gât. Joci cu noi sau o păţeşti. Uite cum facem, drăguţo. Bătrânul şi cu mine suntem meniţi amândoi s-o mierlim dacă suntem prinşi. Şi tu vei juca tontoroiul cu noi. Am eu grijă de asta. Fă ce ţi se spune şi ieşim cu toţii bine. Fă pe isteaţa şi te bat de-ţi sună apa-n cap!

Fata nu-şi mai amintea multe din cele ce-au urmat. Îşi amintea ca prin ceaţă că se dusese la uşă şi-i spusese lui Andy că nu are nevoie de serviciile lui. Făcuse aceasta mecanic, fără să fi fost măcar împinsă de femeia cea mare şi blondă, care se aţinea de aproape în urma ei. Mai târziu, în aburul aceleiaşi terori, a ieşit pe fereastra de la dormitor, a coborât pe partea cu viţă de vie a verandei, şi de-acolo, departe de casă, a alergat pe drum înainte, fără nici o ţintă, doar să evadeze.

Asta e ce am aflat de la fată. Nu mi-a spus toate astea. Mi-a spus foarte puţine. Dar aceasta-i povestea la care am ajuns, combinându-i cuvintele, modul de-a le spune, expresiile zugrăvite pe faţă, cu ceea ce deja ştiam şi cu ce putusem ghici.

Şi nici măcar o clipă cât timp a povestit, ochii ei nu s-au dezlipit de ai mei. Nici măcar o dată n-a trădat că era conştientă de prezenţa celorlalţi, care stăteau în drum, lângă noi. Mă privea în faţă cu o concentrare disperată, ca şi cum i-ar fi fost frică să-şi mute privirile, iar mâinile ei le ţineau pe ale mele, ca şi cum s-ar fi scufundat pământul sub ea dacă mi-ar fi dat drumul.
- Ce s-a întâmplat cu servitorii tăi? am întrebat.
- Nu mai sunt aici, acum.
- Papadopoulos te-a convins să te descotoroseşti de ei?
- Da - acum câteva zile.
- Atunci, Papadopoulos, Flora şi Angel Grace sunt singuri în casă, în acest moment?
- Da.
- Şi-au dat seama c-ai şters-o?
- Nu ştiu. Nu cred că şi-au dat. Am stat în camera mea de mai multă vreme. Nu cred că m-au suspectat c-aş îndrăzni să fac altceva decât ce mi-au spus ei.

Am fost stânjenit să constat că mă uitam în ochii fetei tot atât de fix cum se uita ea într-ai mei, şi când am vrut să-mi mut privirile n-a fost deloc uşor. Mi-am smuls ochii dintr-ai ei şi mi-am retras mâinile.
- Restul poţi să mi-l spui mai târziu, am mormăit eu, şi m-am întors spre Andy să-i dau ordine pe mai departe. Tu stai aici cu domnişoara Newhall, până ne întoarcem noi de la casă. Faceţi-vă comozi, în maşină.

Fata puse o mână pe braţul meu.
- Şi eu...? O să...?
- O să te predăm poliţiei, da - am asigurat-o eu.
- Nu! Nu!
- Nu fi copil, am implorat-o eu. Nu poţi să alergi aşa, în cerc, cu o gaşcă de spintecători de gâturi, să te trezeşti prinsă la mijloc de-o haită de criminali, şi apoi când eşti pusă la zid să zici: "Daţi-mi voie, vă rog" şi pe urmă să-ţi vezi de drum. Dacă povesteşti tot în faţa tribunalului - inclusiv ceea nu mi-ai spus mie -, sunt şanse să scapi. Dar în lumea asta n-ai cum să eviţi arestarea. Veniţi, le-am spus lui Jack şi lui Tom-Tom Carey. Trebuie să scuturăm copacul dacă vrem să-i prindem pe prietenii noştri acasă.

Uitându-mă înapoi în timp ce încălecam gardul, am văzut că Andy o pusese pe fată în maşină şi urca şi el.
- Doar o clipă, le-am strigat lui Jack şi Carey, care se porniseră deja peste peluză.
- Ţi-a mai venit ceva în minte, ca să pierdem timpul, se plânse oacheşul.

M-am întors la maşină, peste drum, şi i-am spus repede şi în şoaptă lui Andy:
- Dick Foley şi Mickey Linehan să se aţină pe aproape. Imediat ce am dispărut din vedere, dă cumva de ei. Predă-i-o pe domnişoara Newhall lui Dick. Zi-i s-o ia cu el şi s-o şteargă, să găseasc-un telefon şi să-l sune pe şerif. Spune-i lui Dick s-o predea pe fată şerifului, până vine după ea poliţia din San Francisco. Mai spune-i că nu trebuie s-o dea pe mâna nimănui altcuiva, nici măcar pe-a mea. Ai înţeles?
- Am înţeles.
- În regulă. După ce i-ai spus asta şi i-ai predat fata, îl aduci pe Mickey Linehan la reşedinţa Newhall, cât de repede poţi. Mai mult ca sigur, avem nevoie imediat de tot ajutorul de care putem face rost, şi asta cât se poate de repede.
- Te-am înţeles, spuse Andy.


- Ce-ai pus la cale? întrebă Tom-Tom Carey suspicios, când i-am ajuns din urmă pe el şi pe Jack.
- Chestii profesionale.
- Trebuia să fi venit încoa' şi să fi făcut toată daravera de unul singur, bombăni el. De când am pornit, n-ai făcut altceva decât să tragi de timp.
- Nu eu sunt cel care trage de timp, în momentul acesta.

Mârâi şi o porni din nou de-a curmezişul peluzei, Jack şi cu mine ţinându-ne după el. La capătul pajiştii se afla încă un gard de escaladat. Apoi am ajuns la un mic tăpşan împădurit şi iată reşedinţa Newhall în faţa noastră - o casă mare, albă, lucind în lumina Lunii, cu dreptunghiuri galbene, cu storurile trase peste geamurile luminate. Încăperile cu lumina aprinsă erau cele de la parter. La etaj, era întuneric. Peste tot era linişte.
- Naiba s-o ia de Lună! repetă Tom-Tom Carey, scoţând încă un pistol automat de sub haină, acum având câte unul în fiecare mână.

Jack duse şi el mâna după pistol, îmi aruncă o privire, văzu că nu făcusem nici un gest şi şi-o lăsă înapoi în buzunar.

Faţa lui Tom-Tom Carey era o mască săpată în piatră neagră - crăpături în loc de ochi, crăpătură în locul gurii -, masca sumbră a unui vânător de oameni, a unui ucigaş. Lângă el, Jack Counihan părea un şcolar agitat. Faţa lui era abjectă, ochii ieşiţi din orbite, suflând ca o pompă de umflat anvelope. Dar rânjetul de pe faţă era autentic, în ciuda nervozităţii pe care o trăda.
- O luăm spre casă din partea asta, am şoptit eu. Apoi unul poate ataca din faţă, altul din spate, şi celălalt poate aştepta până se dumireşte unde e mai multă nevoie. Bun?
- Bun, fu de acord oacheşul.
- Staţi! spuse Jack. Fata a coborât de la fereastră pe viţa de vie. Ce-ar fi să urc şi eu tot pe-acolo? Sunt mai uşor decât oricare din voi. Dacă nu şi-au dat seama că lipseşte, fereastra trebuie să fie încă deschisă. Daţi-mi zece minute s-o găsesc, să mă strecor prin ea şi să mă instalez. Şi când veţi ataca, eu mă voi afla deja în spatele lor. Ce ziceţi? cerşi el aplauzele noastre.
- Şi dacă te găbuiesc de îndată ce aprinzi lumina? am obiectat eu.
- Să presupunem că se va-ntâmpla aşa. Pot face destul zarvă ca să auziţi. Atacaţi atunci, în galop, cât sunt ocupaţi cu mine. Va fi bine şi aşa. Nu?
- La naiba! lătră Tom-Tom Carey. Cel mai bine e cum am hotărât înainte. Unul la uşa din faţă, unul la cea din spate, deschidem cu piciorul şi ne facem intrarea cu împuşcături.
- Dacă ideea asta nouă ţine, cel mai bine ar fi aşa, mi-am dat eu cu părerea. Jack, dacă vrei să sari în cazan, eu nu te opresc. Nu mă pun în calea vitejiei tale.
- Nu! se răţoi oacheşul. În nici un caz!
- Ba da, l-am contrazis eu. O să-ncercăm. Alocă-ţi douăzeci de minute, Jack. Asta înseamnă că nu mai ai timp de pierdut.

Îşi consultă ceasul şi eu pe-al meu, apoi o luă în direcţia casei.

Tom-Tom Carey, încruntându-se ameninţător, i se puse în cale. Am înjurat printre dinţi şi m-am interpus între oacheş şi flăcău. Jack ocoli prin spatele meu şi străbătu cu iuţeală spaţiul mult prea luminat dintre noi şi casă.
- Ţine-ţi firea, i-am spus lui Carey. În jocul ăsta există o groază de lucruri despre care nu ştii o iotă.
- Prea al naibii de multe! îşi arătă el colţii, dar îi îngădui flăcăului să se ducă.

Nu exista nici un geam deschis la etaj, pe latura pe care ne aflam noi. Jack o luă pe după casă şi dispăru din vedere.

Un foşnet slab se auzi în spatele nostru. Carey şi cu mine ne-am întors, ca la un semn. Pistoalele lui săltară la vedere. Am întins unul dintre braţe pe deasupra lor, împingându-le în jos.
- Nu dezlănţui o hemoragie, l-am prevenit eu. Ăsta-i încă unul din lucrurile pe care nu le cunoşti.

Foşnetul încetă.
- E-n regulă, am chemat eu cu voce scăzută.

Mickey Linehan şi Andy MacElroy apărură de sub umbra copacilor.
- Ai jucat dublu, ticălosule...
- Poartă-te frumos! Poartă-te frumos! Un om la vârsta ta! l-am admonestat eu. Nici unul din tipii ăştia nu sunt concurenţi la recompensa ta.
- Nu-mi place chestia asta cu gaşca, se răţoi el. Noi...
- Noi avem nevoie de tot ajutorul de care putem dispune, l-am întrerupt eu, uitându-mă la ceas. După care le-am spus celor doi operativi: vom începe acum să ne apropiem de casă. Pentru patru inşi câţi suntem, nu trebuie să fie o problemă. Îi ştiţi pe Papadopoulos, Flora cea Mare şi Angel Grace, după descrieri. Sunt acolo, înăuntru. Să nu riscaţi nimic în ce-i priveşte - Flora şi Papadopoulos sunt dinamită curată. În clipa de faţă Jack Counihan încearcă să se strecoare înăuntru. Voi doi aveţi grijă de spatele şandramalei. Carey şi cu mine o luăm din faţă. Noi pornim muzica. Vedeţi să nu ne-ajungă nimeni în spate. Înainte marş!

Oacheşul şi cu mine am luat-o spre veranda din faţă - o verandă largă, căptuşită din părţi cu viţă de vie, care bătea acum în galben de la lumina ce venea prin storurile trase ale ferestrelor.

N-am apucat să facem primii paşi către verandă, când una din ferestrele înalte se întredeschise.

Primul lucru pe care l-am văzut a fost spinarea lui Jack Counihan.

Împingea rama geamului, deschizând-o cu o mână şi cu un picior, fără a întoarce capul.

Dincolo de flăcău - faţă-n faţă cu el, în încăperea puternic luminată - se aflau un bărbat şi o femeie. Bărbatul era vârstnic, mărunt, slăbănog, ridat, speriat de te lua mila - Papadopoulos. Am văzut că-şi răsese mustaţa, albă şi rară. Femeia era înaltă, bine făcută, roză la carne şi cu părul blond - o atletă la patruzeci de ani, cu ochi limpezi, cenuşii, afundaţi în faţa frumoasă şi brutală - Flora Brace. Stăteau aşa fără să se mişte, umăr la umăr, privind în ţeava pistolului din mâna lui Jack Counihan.

Cât timp am stat eu în faţa ferestrei asistând la această scenă, Tom-Tom Carey trecu pe lângă mine şi intră prin fereastra de-un stat de om, alăturându-se flăcăului. Nu l-am urmat înăuntru.

Ochii căprui şi speriaţi ai lui Papadopoulos se mutară pe chipul oacheşului. Ochii cenuşii ai Florei Brace se îndreptară într-acolo fără grabă, apoi mai departe, la mine.
- Rămâneţi aşa, cu toţii! am ordonat eu, şi m-am retras de la fereastră spre marginea verandei, unde perdeaua de viţă era mai subţire.

Aplecându-mă printre mlădiţe, în aşa fel ca faţa mea să fie deplin vizibilă în lumina Lunii, am aruncat o privire în partea aceea a casei. O umbră dintr-o parte a garajului putea fi un om. Am scos un braţ în lumină şi am făcut un semn de chemare. Umbra înaintă spre mine - Mickey Linehan. Capul lui Andy MacElroy apăru de după colţul casei şi aruncă o privire. Am făcut alt semn cu mâna şi el îl urmă pe Mickey.

M-am întors la fereastra deschisă.

Papadopoulos şi Flora - un iepure şi o leoaică - stăteau privind ţintă la pistoalele lui Carey şi Jack. Îmi aruncară din nou o privire când mi-am făcut apariţia, şi un zâmbet începu să se întindă pe buzele pline ale femeii.

Mickey şi Andy veniră şi se postară lângă mine. Zâmbetul femeii se şterse înciudat.
- Carey, am spus eu, tu şi cu Jack rămâneţi unde vă aflaţi. Mickey, Andy - intraţi înăuntru şi luaţi în primire darurile pe care ni le face Domnul.

Cei doi operativi trecură prin spaţiul ferestrei - şi în clipa aceea lucrurile se puseră-n mişcare.

Papadopoulos scoase un ţipăt.

Flora cea Mare şarjă, aruncându-l în uşa din spate.
- Fugi! Fugi, îi răcni ea.

Împleticindu-se, clătinându-se pe picioare, el se porni să traverseze încăperea.

Flora avea o pereche de pistoale - apărute brusc în mâinile ei. Trupul ei mare păru să umple încăperea, de parcă prin puterea voinţei s-ar fi transformat într-o uriaşă. Se aruncă şi ea - drept în pistoalele pe care le ţineau în mâini Jack şi Carey -, ascunzând uşa din spate şi pe cel care fugea din bătaia lor.

O umbră vagă din dreapta era Andy MacElroy în mişcare.

Mâna mea era pe braţul lui Jack, cel în care ţinea arma.
- Nu trage, i-am murmurat în ureche.

Pistoalele Florei detunară concomitent. Dar era deja în cădere. Andy se izbise în ea. Se aruncase la picioarele ei, ca un om care aruncă un bolovan.

Când Flora fu pe jos, Tom-Tom Carey n-a mai aşteptat.

Primul lui glonţ trecu atât de aproape de ea, că-i tunse părul blond şi buclat. Dar trecu - îl prinse pe Papadopoulos tocmai când acesta se strecura pe uşă. Glontele îl prinse la baza spinării - îl făcu să se-ntindă lat, pe podele.

Carey trase iar - iar - iar - în trupul acela întins pe jos.
- N-are nici un rost, am bombănit. Mai mort n-ai cum să-l faci.

El chicoti şi lăsă pistolul să coboare.
- O sută şi şase împărţit la patru. Toată proasta dispoziţie, mohoreala, îi trecuse. Asta înseamnă douăzeci şi şase de mii, şi cinci sute de dolari, de fiecare împuşcătură.

Andy şi Mickey o imobilizaseră pe Flora şi o ridicau pe sus, de la podea.

De la ei mi-am întors privirile spre oacheş şi mi-am spus:
- Încă nu s-a terminat totul.
- Nu? păru el surprins. Ce mai urmează?
- Stai treaz şi lasă-ţi conştiinţa să te îndrume, i-am replicat eu şi m-am întors spre junele Counihan: vino cu mine, Jack.

Am păşit înainte prin fereastra deschisă şi spre verandă, şi ajuns acolo m-am rezemat de balustradă. Jack veni şi el şi rămase în faţa mea, cu pistolul încă atârnându-i în mână, alb la faţă şi extenuat după tensiunea nervoasă. Privind peste umărul lui, vedeam încăperea pe care tocmai o părăsisem. Andy şi Mickey, şi Flora între ei, stăteau acum pe sofa. Carey în picioare, ceva mai la o parte, privind curios la mine şi la Jack. Eram în centrul fâşiei de lumină care răzbătea prin fereastra deschisă. Puteam vedea înăuntru - doar că spinarea lui Jack se afla în cale - şi puteam fi văzuţi de acolo, dar ce vorbeam nu se putea auzi decât dacă am fi ridicat vocea.

Asta doream şi eu.
- Acum spune tot, i-am ordonat eu lui Jack.
- Deci, am găsit fereastra deschisă, începu flăcăul.
- Cunosc partea asta, i-am tăiat-o eu. Ai intrat înăuntru şi le-ai spus amicilor tăi - Papadopoulos şi Flora - că fata fugise şi că veneam eu şi Carey. I-ai sfătuit să simuleze că s-au lăsat prinşi de tine singur. Asta urma să ne atragă înăuntru, pe mine şi pe Carey. Cu tine, mai presus de bănuială în spatele nostru, ar fi fost uşor pentru voi trei să ne-nşfăcaţi pe amândoi. După aceea tu puteai s-o iei pe drum în jos şi să-i spui lui Andy că-l trimisesem după fată. A fost o găselniţă bună - doar că tu nu ştiai că-i aveam pe Dick şi Mickey în mânecă, nu ştiai că n-aveam de gând să te las să-mi treci în spate. Dar nu asta e ce vreau eu să ştiu. Vreau să ştiu ce te-a făcut să ne vinzi - şi ce crezi că vei face acum.
- Ai înnebunit? Faţa lui tânără trăda uluire, ochii lui tineri, groază. Sau asta-i cumva o...?
- Sigur c-am înnebunit, i-am spus. N-am fost destul de nebun să mă las atras de tine în cursa aceea de la Sausalito? Dar n-am înnebunit într-atât, încât să nu-mi dau seama mai târziu. N-am înnebunit într-atât, încât să nu văd că lui Ann Newhall îi era teamă să privească spre tine. Nu-s atât de nebun, încât să cred că i-ai putut captura pe Papadopoulos şi pe Flora altfel decât dacă au consimţit ei. Sunt nebun - dar cu moderaţie.

Jack râse - un râs nepăsător şi tânăr, dar prea strident. Ochii lui nu râdeau o dată cu gura şi glasul. În timp ce râdea, privirile lui se plimbau de la mine la pistolul pe care-l avea în mână şi înapoi la mine.
- Vorbeşte, Jack, i-am cerut eu răguşit, punându-i o mână pe umăr. Pentru Dumnezeu, de ce-ai făcut asta?

Flăcăul închise ochii, înghiţi în sec şi umerii îi tresăriră. Când deschise ochii, aceştia erau duri şi lucitori, plini de-o veselie drăcească.
- Partea cea mai rea, spuse el aspru, trăgându-şi umărul de sub mâna mea, este că n-am fost un escroc grozav, nu? Nu am reuşit să te duc de nas.

Am tăcut.
- Presupun că ţi-ai câştigat dreptul s-auzi povestea, spuse el după o anumită pauză. Vocea lui era intenţionat monotonă, de parcă s-ar fi abţinut cu bună ştiinţă de la exprimarea oricărei emoţii. Era prea tânăr ca să vorbească firesc. Am întâlnit-o pe Ann Newhall acum două săptămâni, la noi acasă. Fusese colegă de şcoală cu surorile mele, deşi n-o întâlnisem niciodată până atunci. Ne-am dat seama imediat cine suntem fiecare, şi evident - mi-am dat seama că era Nancy Regan, ea că sunt operativ la Continental. Aşa că am ieşit într-o seară numai noi doi şi am dezbătut situaţia. Apoi m-a dus să-l văd pe Papadopoulos. Mi-a plăcut şi lui i-a plăcut de mine. Mi-a demonstrat cum am putea acumula noi doi o sumă nemaipomenită de bani. Asta-i tot. Perspectiva atâtor bani mi-a dat cu totul peste cap morala. I-am spus despre Carey imediat ce-am aflat de la tine şi te-am condus în capcana aceea, cum ai spus. Opinia lui era că ar fi mai bine dacă te-am opri să ne mai deranjezi înainte de-a afla ce legătură este între Newhall şi Papadopoulos. După ce treaba aceea a dat greş, el dorea să mai încerc o dată, dar am refuzat să mă implic în alte fiasco-uri. Nimic nu-i mai dizgraţios decât o crimă care nu reuşeşte. Ann Newhall nu e vinovată de nimic mai mult decât de naivitate. Nu cred să aibă nici cea mai mică suspiciune că am fost implicat în murdăria faptului că până la urmă n-a fost nimeni arestat. Asta, scumpul meu Sherlock, cam pune punct spovedaniei mele.

Am ascultat povestea flăcăului, lăsându-l să perceapă o atenţie deosebit de deferentă. Apoi m-am încruntat la el şi i-am vorbit acuzator, dar încă nu lipsit de prietenie.
- Termină cu panarama asta! Nu banii sugeraţi de Papadopoulos te-au cumpărat. Ai întâlnit fata şi n-ai avut puterea s-o dai pe mâna autorităţilor. Dar vanitatea ta - mândria de-a te vedea singur drept individ rece şi stăpân pe sine - nu te lasă s-o recunoşti nici măcar în sinea ta. Trebuie să laşi imaginea de om dur. Aşa c-ai fost carne macră pentru tocătoarea lui Papadopoulos. Ţi-a acordat un rol pe care să-l poţi juca în faţa oglinzii - supergentlemanul escroc, creierul, pungaşul afabil şi deznădăjduit, şi alte mizerii din acestea, romantice. Asta ţi s-a-ntâmplat, fiule. Ai trecut mai departe decât era nevoie, ca să salvezi o fată de la pârnaie - doar ca să dovedeşti lumii, dar în primul rând ţie însuţi, că nu acţionezi din sentimentalism, ci conform propriei şi incorigibilei tale voinţe. Iată-te. Uită-te la tine.

Indiferent ce vedea la sine - ceea ce vedeam eu sau altceva -, faţa lui începu să se-nroşească uşor, şi evită să mă privească. Privea dincolo de mine, la drumul aflat departe.

Am aruncat o privire în încăperea luminată din spatele său. Tom-Tom Carey înaintase până în mijlocul încăperii, unde rămăsese şi se uita la noi. I-am făcut un semn cu colţul buzei - o avertizare.
- Deci..., începu băiatul din nou, dar n-a mai ştiut ce să spună după asta. Se muta de pe un picior pe altul şi evita să mă privească în faţă.

Mi-am îndreptat ţinuta şi m-am descotorosit de ultima urmă de simpatie ipocrită.
- Dă-mi încoa' pistolul, şobolan nenorocit ce eşti! m-am răstit eu la el.

A făcut un salt în spate, de parcă l-aş fi lovit. Un acces de nebunie îi răvăşi trăsăturile. Săltă pistolul la înălţimea pieptului.

Tom-Tom Carey văzu pistolul ridicându-se. Oacheşul trase de două ori. Jack Counihan era deja mort la picioarele mele.

Mickey Linehan trase un singur foc. Carey fu jos, la podea, sângerând la tâmplă.

Am păşit peste trupul lui Jack, am intrat în încăpere şi am îngenuncheat lângă oacheş. Se zvârcoli, încercă să spună ceva şi muri înainte de-a putea să-i dea glas. Am aşteptat până ce chipul meu şi-a regăsit expresia, înainte de a mă ridica.

Flora cea Mare mă studia cu ochi cenuşii, îngustaţi. I-am susţinut privirile.
- Încă nu înţeleg ce se-ntâmplă, spuse ea rar, dar dacă tu...
- Unde-i Angel Grace? am întrerupt-o eu.
- Legată de masa din bucătărie, mă informă ea, şi continuă să gândească cu voce tare: ai jucat o mână care...
- Mda, am spus eu posac. Sunt un alt Papadopoulos.

Trupul ei mare se cutremură brusc. Durerea făcu să i se împăienjenească faţa brutală şi frumoasă. Două lacrimi îi izvorâră de sub globii ochilor.

Naiba să mă ia dacă nu-l iubise pe bătrânul şnapan.

Trecuse de opt dimineaţa când m-am întors în oraş. Am luat micul dejun, apoi m-am dus la Agenţie, unde Bătrânul îşi parcurgea corespondenţa de dimineaţă.
- S-a terminat totul, i-am spus eu. Papadopoulos ştia că Nancy Regan era moştenitoarea lui Taylor Newhall. Când a avut nevoie de un loc în care să se ascundă, după ce lovitura cu băncile dăduse greş, a făcut-o să-l ia la reşedinţa de la ţară a familiei Newhall. Avea două clenciuri cu care-o ţinea. Ea îl compătimea ca pe un bătrân nenorocit care plătea oalele sparte, şi era - chiar dacă fără vina ei - complice după cele întâmplate cu lovitura. Curând Papa Newhall a trebuit să plece cu afaceri în Mexic. Papadopoulos a văzut ocazia de-a acţiona. Dacă Newhall era înlăturat, fata se alegea cu nişte milioane - şi bătrânul hoţ ştia că i le poate lua. L-a trimis pe Barrows până la graniţă să angajeze crima cu nişte bandiţi mexicani. Barrows a pus lucrurile la punct, doar c-a vorbit prea mult. I-a spus unei fete în Nogales cum că trebuie "să se întoarcă la Frisco să primească o mulţime de mălai de la un grec bătrân", şi că după aia se întoarce să-i cumpere ce-i pofteşte ei inima. Fata i-a împărtăşit veştile lui Tom-Tom Carey. Carey a adunat doi cu doi şi până la urmă a obţinut cel puţin o duzină. Apoi l-a urmărit pe Barrows până aici. Angel Grace era împreună cu el în dimineaţa în care a trecut aici, pe la Barrows - să afle dacă grecul lui bătrân e cu adevărat Papadopoulos şi unde poate da de el. Barrows era prea îmbibat cu morfină ca s-asculte de glasul raţiunii. Era atât de îndopat cu droguri, încât, chiar şi după ce oacheşul a-nceput să-i explice cu cuţitul cum stă treaba, a trebuit să-l facă pe Barrows fâşii înainte ca acesta să simtă că-i rănit. Măcelul acesta i-a făcut greaţă lui Angel Grace. Aşa că a şters-o, după ce încercase în van să-l facă pe Carey să se oprească. Şi când a citit în ziarele de după-amiază ce final apoteotic dăduse acesta isprăvii, a încercat să se sinucidă, să alunge imaginile ce i se învălmăşeau în minte. Carey a obţinut toată informaţia de care avea nevoie de la Barrows, dar Barrows nu ştia unde anume se ascundea Papadopoulos. Papadopoulos a aflat de venirea lui Carey - ştii cum anume a aflat. El l-a trimis pe Arlie să-l oprească pe Carey. Carey nu i-ar fi lăsat bărbierului nici o şansă - dar oacheşul începuse să suspecteze că Papadopoulos s-ar afla la casa de la ţară a familiei Newhall. S-a dus cu maşina până acolo, lăsându-l pe Arlie să-l urmărească. Imediat ce Arlie a descoperit care-i destinaţia, s-a apropiat, hotărât până la Dumnezeu să-l oprească pe Carey cu orice preţ. Asta şi voia Carey. L-a împuşcat pe Arlie, s-a întors înapoi în oraş, m-a luat pe mine şi m-a dus la faţa locului ca să-l ajut să-ntoarcă lucrurile cu susu-n jos. Între timp, Angel Grace, aflată la răcoare, s-a împrietenit cu Flora cea Mare. Ea o ştia pe Flora, dar Flora n-o ştia pe ea. Papadopoulos aranjase o evadare pentru Flora. Pentru doi e întotdeauna e mai uşor să scape decât pentru unul. Flora a luat-o pe Angel cu ea, la Papadopoulos. Angel i-a sărit la beregată, dar Flora a pocnit-o la scăfârlie ş-a legat-o fedeleş. Flora, Angel Grace şi Ann Newhall alias Nancy Regan sunt în puşcăria districtuală, am făcut eu bilanţul. Papadopoulos, Tom-Tom Carey şi Jack Counihan sunt morţi.

Am terminat de povestit şi mi-am aprins o ţigară, fără grabă, privind ţigara şi chibritul cu luare aminte cât a durat operaţia. Bătrânul alese o scrisoare, o puse jos fără s-o citească şi luă alta.
- Au fost ucişi în cursul arestării?

Vocea lui blândă nu trăda nimic altceva decât obişnuita şi impenetrabila lui politeţe.
- Da. Carey l-a ucis pe Papadopoulos. O clipă mai târziu l-a împuşcat pe Jack. Mickey - fără să ştie nimic altceva decât că oacheşul trăgea în Jack şi în mine, cum stăteam la o parte, discutând - a tras şi l-a ucis pe Carey.

Cuvintele mi se-nvârteau în gură, de parcă nu voiau să iasă.
- Nici Mickey şi nici Andy nu-l ştiau pe Jack... Nimeni, decât dumneavoastră şi cu mine, nu ştia cu precizie ce făcuse Jack... ce anume pusese la cale. Flora cea Mare şi Ann Newhall au ştiut, dar dacă spunem că el a acţionat tot timpul la ordin, nimeni n-o să poată spune că n-a fost aşa.

Bătrânul aprobă din capul lui blajin de bunic şi zâmbi, dar pentru prima oară în atâţia ani de când îl cunoşteam mi-am dat seama ce gândeşte. Se gândea că dacă Jack ar fi scăpat cu viaţă, am fi fost în faţa neplăcutei alegeri dacă-l lăsăm să plece singur sau lăsam o vânătaie neagră pe obrazul Agenţiei, îngăduind să se afle că unul din oamenii noştri a fost escroc.

Am aruncat ţigara cât colo şi m-am ridicat în picioare. Bătrânul se ridică şi el şi-mi întinse mâna.
- Mulţumesc, spuse el.

I-am luat mâna şi l-am înţeles, dar n-am avut nimic ce să-i mărturisesc - nici măcar prin tăcere.
- Aşa au decurs lucrurile, am spus eu formal. Eu am făcut mişcarea de deschidere, aşa că a mea e responsabilitatea pentru oalele sparte, dar lucrurile aşa s-au petrecut.

El aprobă din cap, zâmbind binevoitor.
- O să-mi iau vreo două săptămâni libere, i-am spus din uşă.

Mă simţeam obosit, epuizat.