Augustin Buzura: Viaţa cea mai lungă o au tocmai demodaţii. Modele trec, demodaţii rămân.

Daniel Cristea-Enache: Stimate domnule Augustin Buzura, vă propun un dialog care să nu fie despre Fundaţia Culturală Română, instituţia pe care o conduceţi. Pentru mulţi, aţi ajuns să vă identificaţi oarecum cu ea. Nu credeţi că scriitorul Augustin Buzura e tot mai “neglijat” dat fiind că multe din comentarii îl vizează – mai laudativ sau mai acuzator – pe preşedintele de instituţie? Şi, pe de altă parte, nu sunteţi obligat să adoptaţi, în general, atitudini mai “diplomatice”, prin simplul fapt că aveţi această funcţie, care obligă? Libertatea Dvs. de exprimare nu este, din cauza ei, mult limitată?

Augustin Buzura: De câţiva ani încoace, în toate ocaziile, am vorbit mai ales despre Fundaţie pentru că mi se părea necesar, dar visam o zi în care să nu mai fie nevoie să o fac. Din nefericire, însă, ziua aceea pare tot mai îndepărtată. Am plecat de la minus zero, ignorând concertele de înjurături ale tuturor oportuniştilor şi laşilor pentru a ajunge să colaborăm cu mari personalităţi din domeniul culturii şi al ştiinţei, din întreaga lume, cu mari universităţi, fundaţii, edituri şi publicaţii, iar în anumite perioade să ţinem – fără să vrem – locul unor ministere, să facem programe cu vârfurile reale ale emigraţiei româneşti etc.

Am creat pe lângă Fundaţie douăzeci de publicaţii, unele în limbi de circulaţie, o editură, două mari centre de cercetări cu publicaţii proprii, şi, desigur, am format oameni pentru a întreţine un adevărat dialog internaţional sau, mai exact, pentru a putea fi consideraţi un partener serios. Am colaborat cu mari instituţii din lume – Smithsonian Institution, Japan Foundation etc. –, fiind, dintre instituţiile româneşti, preferaţi pentru profesionalismul nostru. Ne-am îndeplinit, cu alte cuvinte, obligaţiile statutare în condiţii foarte grele şi cu subvenţii mici, incredibil de mici. Numai cei ce lucrează în Fundaţie ştiu cu ce preţ, cu câtă umilinţă şi tenacitate am obţinut şi încrederea şi banii şi succesele... Am publicat, de altfel, o sinteză de câteva sute de pagini, dar nici aceasta, nici munca, nici experienţa nu ne-au ajutat să obţinem banii necesari pentru a funcţiona relativ normal, de a fi în situaţia de a mai angaja programe, de a mai putea tipări cărţi şi reviste. Şi e păcat că tocmai acum, când România are nevoie de o imagine corectă, când paşii guvernului actual, mult mai siguri, merită să fie cunoscuţi. Sper din toată inima ca Fondul România – idee excepţională – să fie şi pentru noi prilej de bucurie.

În mare, cam asta ar fi de spus despre preşedintele Fundaţiei Culturale Române. Am făcut, aşadar, politica culturală a ţării, cu mijloacele precare pe care le-am avut, politica de partid fiind interzisă prin chiar statutul nostru, ceea ce, fireşte, m-a silit să tac sau să pun surdină în împrejurări în care îmi venea să urlu. Am socotit că este preţul ce trebuia plătit de dragul viitorului şi respectabilităţii instituţiei, tot aşa cum înainte nesfârşitele şi epuizantele războaie cu toate cenzurile, cu diverşii activişti şi securişti mi se părea că intră în costul apariţiei romanelor. La noi, unde înjurătura groasă, mitocănia, subcultura, agresivitatea, convertirile şi reconvertirile, văicăreala, datul vinii pe alţii – alţii sunt de vină, alţii ne-au obligat, alţii trebuie să facă etc., - sunt la loc de cinste, renunţările mele ar putea fi socotite drept o sfântă naivitate, numai că nu pot fi altfel.

Oricum, în aceşti ani n-am cerut nimic, mi s-a părut firesc să dau tot ce pot şi tot ce ştiu, dar dacă va fi cazul, mă voi strădui să nu mai fiu anacronic. Prin urmare, după un deceniu pot să vă spun că se poate construi şi la noi o instituţie de performanţă, fireşte, cu mari eforturi şi renunţări, dar nu ştiu dacă merită! Sigur că scriitorul din mine a avut aparent de suferit, cu atât mai mult cu cât la noi nu se judecă opera, ci omul. Dar, recunosc, le datorez mult duşmanilor mei. Prietenii se schimbă, te uită, pe când duşmanii sunt consecvenţi, nu te slăbesc o clipă, nu te lasă pradă lâncezelii sau nemulţumirii. Dincolo de toate, însă, am mai spus-o, am un Proiect de viaţă pe care-l urmăresc cu străşnicie, nimeni nu mă poate face mai bun sau mai rău, totul depinde numai şi numai de mine, adică de sănătatea mea. În sfârşit, încă un detaliu: nu numai scriitorul şi preşedintele Fundaţiei Culturale Române se bucură de o generoasă atenţie, ci şi bărbatul care sunt. În gazeta colegului şi prietenului meu Fănuş Neagu, în mai multe numere de sâmbătă, cred că fără ştirea lui, un anonim, mai de pe Mureş se pare, uşor recognoscibil după comica lui lipsă de umor, mă crede de temut, dar, fireşte, “să nu afle şi nevasta”, grijă care mă emoţionează şi mă bucură peste măsură. Păcat că impotenţa intelectuală şi fiziologică ce pare să bântuie prin pagina respectivă nu-l ajută pe umoristul respectiv să-şi ridice privirea si mai sus de curea!

În această ordine de idei, urmărind “calitatea” şi “nivelul” observaţiilor din diverse publicaţii, se impune o concluzie banală: avem parcă tot mai multe babe şi tot mai puţini bărbaţi! Nu e de mirare că suntem unde suntem. Prostului îi arăţi luna – spun chinezii – dar el se uită la deget!

D.C.E.: Ce părere aveţi, ca scriitor, despre numărul din revista “Dilema” dedicat lui Eminescu? Sunteţi, de pildă, de acord cu o opinie exprimată acolo, potrivit căreia Eminescu este, ca gânditor politic, “realmente nul”? Poezia lui Eminescu vi se pare şi Dvs. “lipsită de substanţă”? Nu s-a învechit, cumva, creaţia sa, ţinându-ne astfel departe de Europa?

A.B.: Părerea despre acel atât de controversat număr dedicat lui Eminescu mi-am spus-o chiar în “Dilema” cu destul de mult timp în urmă. Nu am cenzurat niciodată această publicaţie, am oroare de cenzură, iar “Dilema”, ca şi orice altă revistă a Fundaţiei, trebuie să rămână deschisă tuturor opiniilor. În ceea ce mă priveşte, repet, altfel aş fi gândit şi organizat numărul respectiv şi, probabil, n-aş fi publicat două articole deoarece mi s-au părut lipsite de argumente, expresia unui teribilism infantil, a unei inculturi paralizante, altfel foarte la modă pe malurile Dâmboviţei. Căci oamenii cu ştiinţă de carte au îndoieli, ezitări, doar ignoranţa este sigură de sine, categorică, tranşantă. A lua, aşadar, în seamă sintagmele respective înseamnă a nu cunoaşte nimic din truda câtorva uriaşi ai culturii noastre care de aproape un veac şi jumătate s-au aplecat asupra creaţiei eminesciene sau, pur şi simplu, a nu avea organ pentru cultură.

Eminescu nu s-a învechit, după cum nu s-au învechit nici tragicii greci, de exemplu, nici poemele indiene sau chinezeşti, în ciuda miilor de ani care au trecut. Toţi gânditorii şi creatorii din toate timpurile sunt şi contemporanii noştri. Noul şi vechiul sunt în literatură şi artă noţiuni foarte relative. Toate-s vechi şi nouă toate. Din păcate, însă, majoritatea absolută a “apărătorilor” au fost la “înălţimea” detractorilor, adică nu au răspuns prin replici docte, nu au arătat complexitatea, noutatea sau profunzimea creaţiei eminesciene, modul în care trebuie citit şi înţeles marele poet şi gazetar în anul de graţie în care ne aflam, ci s-au limitat la a insulta publicaţia şi instituţia care o subvenţionează, ignorând faptul că Fundaţia Culturală Română a tipărit mai multe cărţi despre Eminescu, a realizat câteva traduceri pe care le-a şi difuzat în întreaga lume, în vreme ce vajnicii apărători nu-mi amintesc să fi ieşit în librării cu o carte plauzibilă despre Eminescu. Astăzi, la atâta timp de la publicarea numărului respectiv, Eminescu este acolo, foarte, foarte sus, la locul ce i se cuvine, iar detractorii, de asemeni, la locurile lor. În ceea ce mă priveşte, sunt împotriva demolării puţinelor noastre mituri, îmi displac europenii aceştia provizorii care distrug cu orice preţ fără să pună ceva în loc. Regret însă că valori uriaşe ca Blaga, Arghezi, Barbu şi mulţi alţii nu ocupă locurile meritate în conştiinţa semenilor noştri. Prin urmare, numărul respectiv al “Dilemei” nu a provocat un veritabil schimb de idei, aşa cum au aşteptat redactorii publicaţiei noastre, ci mai ales, scandal, cum se întâmplă de obicei la noi.

Cît despre apropierea sau depărtarea de Europa, ar fi multe de spus. Europenii noştri cu simbrie sau de ocazie ar trebui să vadă cum îşi apără şi afirmă limba şi valorile ţările importante spre care se îndreaptă toate privirile, ce imense eforturi financiare fac acestea. Căci numai spiritul, cultura ne pot asigura un loc în această uniune de naţiuni, şi nu renunţarea la ceea ce suntem.

D.C.E.: Sunteţi un spirit mai degrabă conservator sau, dimpotrivă, unul care se înnoieşte o dată cu veselele vremuri pe care le trăim? Realismul constructiv al romanelor Dvs., de lentă acumulare epică şi dureroase incizii psihologice, se “împacă” în vreun fel cu relativismul şi ludicul postmodernismului, cu des-centrarea şi dispersia textuală? Nu s-a învechit formula Dvs., de creaţie? Nu vă simţiţi cumva demodat, uitându-vă în jur?

A.B.: Am afirmat deseori că, fiind de formaţie ştiinţifică, simt o nevoie dureroasă de a cunoaşte ce s-a scris şi se scrie, ce se gândeşte, care sunt performanţele reale ale momentului actual nu numai în literatură, ci şi în diverse domenii ale ştiinţei şi culturii în măsura în care, fireşte, îmi sunt accesibile. În plus, am avut imensa şansă de a întâlni diverse personalităţi culturale, ştiinţifice şi politice care înseamnă mult pentru comunităţile intelectuale din întreaga lume, cu alte cuvinte am simţit mereu nevoia să mă ştiu pe un teren spiritual ferm, adică să plec la drum cu câteva certitudini, să cunosc pe cei aflaţi în avanposturile cunoaşterii. Sigur că am luat cunoştinţă şi de experienţele de care vorbiţi, dar, până la urmă, romanul este personaj şi construcţie, iar experienţele formale, scriitura, trebuie să rămână în slujba ideii şi a personajelor. Toate romanele care au rezistat timpului n-au ignorat acest adevăr simplu.

La noi, curentele formale, experimentele eşuate, diversele mode care n-au reuşit să facă în altă parte prozeliţi, sau care s-au sfârşit înainte de a începe sunt, bizar, îmbrăţişate cu pasiune de diverşi repede doritori de glorie, după cum, nu de puţine ori, apar teorii despre cum trebuie să fie proza, poezia etc., fără ca ele să aibă o acoperire în practică. Alţii, care se pare că au scris mai multe cărţi decât au citit, susţin cu îndârjire că literatura română adevărată a început cu ei şi aceste certitudini te paralizează: cum poţi dialoga cu asemenea oameni? Ce să-i spui celui care nu ştie ce se întâmplă dincolo de el? În acest context, îmi place să rămân demodat. De fapt, experienţa arată că viaţa cea mai lungă o au tocmai demodaţii. Modele trec, demodaţii rămân.

Prin urmare, eu cred în formula mea, ea mi se potriveşte, nu rămân la ea pentru că nu aş fi capabil să-mi însuşesc alte maniere de a scrie. Mi-e indiferent dacă sunt socotit modern sau demodat, îmi continuu drumul fără să susţin că numai acesta este bun, rămân cu obsesiile mele, cu modalităţile mele de a scrie, cu convingerile dobândite pe parcursul unei vieţi şi, desigur, cu cititorii mei. Căci, trebuie să vă spun, cărţile încă mi se vând imediat chiar şi la patra ediţie. Mă uit în jur cu infinită înţelegere, grăbit, însă, să-mi duc la capăt măcar o parte din proiectele pentru care trăiesc, adică să-mi folosesc cât mai bine puţinul timp ce ni s-a dat. Şi, curios, mă simt mai în formă ca oricând, mai proaspăt şi mai receptiv la nou decât eram în îndepărtata-mi studenţie. O curiozitate intelectuală vie, permanentă, o foame teribilă de viaţă mă obligă să cred, printre altele, că sunt pe drumul ce mi se potriveşte, că nu sunt greşite concluziile la care am ajuns.

D.C.E.: Conform unor deducţii făcute după Revoluţie, Dvs. aţi avut, în romanele scrise înainte, curaj “cu voie de la poliţie”, ca şi Marin Preda, bunăoară. Dar nu v-ar ajuta prea mult nici acest curaj (autentic sau nu), deoarece, oricum, romanele Dvs. sunt prea mult legate de un anumit timp istoric, pentru ca ele să mai aibă astăzi, într-o altă epocă, aceeaşi forţă. Un critic de autoritatea lui Nicolae Manolescu a scris chiar un editorial pe această temă, punându-vă, pentru a ilustra situaţia respectivă, în compania lui Constantin Ţoiu. Deci, încă o dată, la ce mai e bun curajul de ieri, în ziua de azi? Şi, apoi, azi se mai fac compromisuri, sau ele au existat numai în timpul totalitarismului?

A.B.: Cunosc perfect toate teoriile despre curaj, voie de la poliţie, literatură datată. Am spus de zeci de ori înainte de Revoluţie că nu cred în curaj, că nu am avut curaj, că m-am străduit doar să-mi fac datoria, să spun ce cred indiferent de efort sau de preţ; conştient că pentru ceea ce n-ai făcut, n-ai spus sau n-ai strigat la timpul potrivit nu există iertare. Nici o greşeală nu este în realitate iertată, ci doar, în cel mai fericit caz, înţeleasă sau uitată temporar. Nu am fost nici dizident, căci, spunea Kadare, un dizident se face în câteva luni, un scriitor – într-o viaţă. Iar eu m-am străduit să mă apropii de ceea ce credeam că trebuie să fie un scriitor. Am scris cum am crezut că e mai bine, fără să mă gândesc la cenzură, dar am tipărit, ca absolut orice scriitor din Răsărit, cu “voie de la poliţie”, căci nici măcar Fumatul oprit sau Nu călcaţi iarba! nu puteau fi tipărite fără ştampila Direcţiei Presei.

Războiul cu cenzurile a fost foarte dur, un război al nervilor din care ieşea învingător cel mai puternic sau mai inteligent. Dreptul de a spune mai mult, de a dezvălui chipul unei lumi şi al unei ideologii, de a face frescă socială se câştiga prin confruntare, numai că oricât de tari nervi ai fi avut, dacă romanul era lipsit de valoare, nu era bun, nu puteai avea câştig de cauză. Cei ce au lansat povestea cu “voia de la poliţie” ori sunt ignoranţi, ori răuvoitori, adică indivizi care nu au avut cum să-şi justifice laşităţile, neputinţa sau lipsa de talent.

Cât despre legătura cărţilor mele cu un anumit timp istoric, am auzit tot felul de enormităţi. Romanele se construiesc, se ştie, cu “cărămizile” timpului în care au fost create. Marguerite Yourcenar scrie despre Hadrian, şi despre secolul al doilea roman, secolul “ultimilor oameni liberi”, ţinând seama de tot ceea ce s-a dobândit în materie de monolog interior şi psihologie, creează un Hadrian al antichităţii şi, în egală măsură, al anului de graţie în care a scris romanul. Căci romanul este, zicea Hemingway, asemeni unui iceberg: o parte văzută, iar cea mai mare parte nevăzută, ascunsă adânc, în ocean. Tolstoi scrie despre Napoleon la multe decenii după aventura acestuia în Rusia. Romanul adevărat are mai multe nivele de înţelegere. A vedea numai “cărămizile” imediate şi nu ceea ce se află în interiorul construcţiei este semn de mare neputinţă sau de mare superficialitate. Dincolo de imaginea unui moment şi a unui timp concret există psihologiile, filozofia, lumea creată, întrebările eterne ale omului care în datele lui esenţiale nu s-a schimbat de foarte multe sute de ani. Toată marea literatură este datată şi nedatată în acelaşi timp, toţi marii din toate timpurile ne sunt contemporani, iar temele literaturii au rămas aceleaşi de când există literatură.

Circulă o imensă aberaţie cum că tinerii de azi nu înţeleg ceea ce am trăit noi în comunism, că romanele scrise în epoca respectivă şi-au pierdut din forţă etc. Mi se pare o tristă subapreciere a tinerilor. Şi noi am fost tineri şi am înţeles toate câte s-au întâmplat în epocile ce ne-au precedat. Să facă tinerii postrevoluţionari o excepţie? Şi aceasta, ca şi “voia de la poliţie”, sunt triste invenţii ale unor neputincioşi, ale scriitorilor fără cărţi, ale savanţilor fără teorii, ale celor ce vor să epateze cu orice preţ, dar mai ales ale rătăciţilor prin literatură.

Cât despre Nicolae Manolescu, preţuirea pe care i-o port nu are nici o legătură cu părerile lui despre cărţile mele. Dacă sunt bune vor rezista unor păreri negative sau unei priviri prea grăbite. Dacă nu – nimic, nici un elogiu nu le poate salva. Am impresia că lui îi place moda, ceea ce se grăbesc să îmbrăţişeze tinerii. Mie, dimpotrivă, îmi place doar ceea ce cred că mi se potriveşte după ce am citit cărţile şi am cercetat sferele care mi se par obligatorii. Scrisul este o cursă solitară, un imens efort, o confruntare dură cu tine însuţi şi cu lumea. Nu scriu pentru aplauzele cuiva, deşi nici acestea nu trebuiesc ignorate, ci dintr-o nevoie dureroasă, nestăpânită, de a fi, de a învinge spaimele şi moartea.

D.C.E.: Într-unul din articolele pe care vi le dedică criticul Gheorghe Grigurcu, printr-un fenomen de falsă memorie, vă este atribuită scrierea romanului Risipitorii al lui Marin Preda. În ce relaţii aţi fost cu autorul Moromeţilor (şi, totuşi, şi al Risipitorilor...)? Şi, pe de altă parte, de ce îl iritaţi atât de mult pe dl Gheorghe Grigurcu?

A.B.: Deşi mă înjură cu consecvenţă de mai bine de un deceniu, Grigurcu nu mă interesează, nu-mi spune absolut nimic. De fapt, nu proza mea îl irită, ci ceea ce îşi închipuie, cu puţina-i imaginaţie, că aş fi! Nu demult, am citit că l-ar supăra faptul că aş fi un... privilegiat! Argumentele lui nu sunt, nici măcar din greşeală, din sfera esteticii şi nu depăşesc cu mult universul politic şi emoţional al unui administrator de bloc care-şi urmăreşte vecinii prin gaura cheii. Cât despre faptul că îmi atribuie un arhicunoscut roman al lui Marin Preda, Risipitorii, confirmă ceea ce se vede de la o poştă, că Gh. Grigurcu nu are habar de proză. Nici de proză! Sunt absolut sigur că din epoca lecturilor obligatorii, când cânta cu patos revoluţionar tancurile sovietice eliberatoare, nu a mai citit vreun roman. Căci pe el nu-l preocupă opera celor pe care-i “revizuieşte”, ci îndepărtarea acestora de pe locurile din faţă, tulburarea ierarhiilor stabilite de criticii şi cititorii ultimelor decenii. Cu alte cuvinte, vrea şi el o poziţie în “lumea bună”, se străduieşte să fie luat în seamă cu orice preţ ca atâţia alţii ca el care, după Revoluţie, au încercat să înlocuiască mărunta operă cu carnetul vreunui partid.

Grigurcu gândeşte ca un activist – al partidului comunist, fireşte – şi cu toate că se crede din parohia opusă, practica îl trădează. Cine îl deranjează aşadar pe Gh. Grigurcu? Marin Preda, Nichita Stănescu, Marin Sorescu, Eugen Simion – nu mai vorbim de “colaboraţionişti” de genul G. Călinescu, Tudor Vianu etc. –, adică o parte din cei ce au dus greul literaturii şi al confruntărilor cu cenzurile şi interdicţiile de tot felul în anii când democratul nostru, Gh. Grigurcu, îşi făcea dizidenţa pe sub mesele restaurantului Uniunii Scriitorilor. Să scrii o poezie searbădă şi inconsistentă ca o supă de la cantina săracilor şi să mai ai curajul să-l conteşti pe Nichita Stănescu, de exemplu, mi se pare un gest demn de minunatele noastre vremi post-revoluţionare. Chiar dacă pare creştin şi democrat, n-am nici o îndoială că “exegetul” în discuţie se înscrie pe linia Vitner, Novicov, “Săptămâna”. De fapt, fiecare epocă îşi are caraghioşii ei, iar Grigurcu este unul dintre cei ce ilustrează plenar acest cuvânt în epoca noastră de tranziţie nesfârşită şi de agresiune asupra adevăratei culturi.

Aşadar, mă grăbesc să recunosc deschis că sunt un privilegiat. Am privilegiul de a trăi după toate câte mi s-au întâmplat, privilegiul de a munci şi de a nu simţi impulsul de a-i invidia pe alţii. După Revoluţie toţi, dar absolut toţi, am avut şansa de a construi, de a clădi, chiar şi Gh. Grigurcu ar fi avut şansa de a fi... privilegiat. Nu e vina mea că nu a fost luat în serios, că a ieşit cum a ieşit de la diverse publicaţii (vezi “Apostrof”).

Cât despre relaţiile mele cu Marin Preda, nu ar fi prea multe de spus. L-am preţuit sincer pentru romanele, articolele şi atitudinea sa în momentele foarte grele ale breslei noastre, mai ales că la noi există comodul obicei de a delega răspunderile sau, ca în vendetta, de a lupta prin procură. Şi Preda a făcut foarte mult, în vreme ce detractorii lui de azi nu erau pe nicăieri sau turnau cu succes. Am fost, de asemenea, fericit că am putut publica unele romane la editura pe care o conducea, dar n-am fost sprijinit în confruntările cu cenzurile şi nici n-am făcut parte dintre cei apropiaţi lui. Marin Preda este unul din marile nume ale prozei noastre şi, n-am nici o îndoială, va trăi cât literatura română cu sau fără voia lui Grigurcu şi a altor pasageri mărunţi prin literele române.

Şi pentru a rămâne în aceeaşi familie de “spirite”, aş face o scurtă paranteză pentru Dumitru Ţepeneag, căruia se pare că îi produc insomnii ori de câte ori îmi apare o nouă carte sau o traducere. Zilele trecute, mi-a apărut al doilea roman tradus în franceză la o editură din Paris. Este vorba de Recviem pentru nebuni şi bestii (Requiem pour salauds et fous), şi el, ca o babă ţâfnoasă, începe să ponegrească editura care m-a publicat: “o editură obscură şi nimeni nu l-a băgat în seamă”, zice Ţepeneag, care pare să sufere de o gravă amnezie. Dacă editura este atât de obscură, de nebăgat în seamă, de ce s-a prezentat personal la conducerea ei şi a spus că un alt roman al meu ce urma să apară acolo – Chemin de cendres – a fost prost tradus, plagiat, că paginile cele mai curajoase au fost adăugate după Revoluţie etc. etc., încât din cauza verificărilor şi reverificărilor i-a întârziat apariţia cu peste o jumătate de an? Aşa cum nu mă bagă nimeni în seamă, aş putea să-i trimit lui Ţepeneag câteva articole din SUA, Suedia, Brazilia, Germania, Japonia, numele unor universităţi străine importante unde neînsemnatele mele romane se bucură de atenţie sau nişte titluri academice străine recent primite etc., dar mă mulţumesc să-i amintesc cât a fost de supărat când a descoperit că figurez în Le nouveau dictionnaire des auteurs de tous les temps et de tous les pays, vol. I, Ed. Robert Laffont, Paris, într-un spaţiu mai mult decât onorabil, în vreme ce alte “mărimi” de la noi lipseau. Iar dincolo de asta, mi-e greu să înţeleg de ce-l deranjează faptul că public la o editură obscură? Cine îl împiedică pe D. Ţepeneag să publice la o mare editură, să ne dovedească tuturor cât este de important? Din păcate, în perioada comunistă era nevoie de dizidenţi, de opozanţi şi câţiva, care azi cer să-i judecăm după capitala în care locuiesc şi nu după ceea ce scriu, au fost împinşi în faţă, dar calitatea operei lor nu i-a ajutat să se menţină unde au fost ridicaţi, pe creasta valului, atunci când nu a mai fost nevoie de ei. Fantezia lor, puţină, în loc să o folosească în literatură, o pun în slujba denigrării colegilor.

Cât despre mine, urmează să-mi apară curând câteva traduceri în SUA, Suedia, Brazilia, Japonia etc., şi nu pentru că aş fi preşedintele Fundaţiei Culturale Române, ci pur şi simplu pentru că, iertată-mi fie lipsa de modestie, sunt bun, adevăr cunoscut foarte bine şi de D. Ţepeneag, altfel nu m-ar plictisi periodic cu invidia sa infantilă. Cărţile costă bani şi nici un editor nu-şi poate permite luxul de a tipări pe cineva de dragul unor funcţii trecătoare. De altfel, cu sau fără funcţie, cărţile îşi urmează drumul. În concluzie, nu am cheltuit nici un leu pentru cărţile mele, ci am primit, cum lesne se poate vedea din copia contractului pe care aş fi fericit dacă aş putea-o reproduce. Sigur că şi Ţepeneag îşi pune problema invidiei: “De ce nu sunt invidios pe Breban, care e considerat romancierul nr. 1 al literaturii române?” Asta mă nedumereşte şi pe mine. De ce să arunce atâta otravă pe romancierii ăştia mai mici şi nu tocmai pe numărul 1? Să fie D. Ţepeneag mărunt şi în invidii? Sau: să nu creadă în ceea ce afirmă, să se îndoiască până şi de propriile-i cuvinte? Nici chiar Grigurcu nu pare să stârnească atâtea întrebări.

D.C.E.: Romanul Dvs. postrevoluţionar, Recviem pentru nebuni şi bestii, a avut un tiraj apreciabil pentru piaţa literară de azi (dintr-un dialog cu editorul ei, dl Mircea Martin, am înţeles că au fost circa 12.000 de exemplare vândute), dar o receptare critică mai “meschină”. Într-o anchetă cu veleităţi de structurare canonică, realizată de revista “Observator cultural”, ocupaţi un loc mult sub cel cu care eram, ca sa zic aşa, obişnuiţi. Ultima întrebare din acest interviu (pentru care vă mulţumesc) este următoarea: ce veţi întreprinde – literar vorbind – pentru ca numele Dvs. să apară nu doar în vârful ierarhiei ante-revoluţionare, ci şi pe listele de revendicări ale noilor revizuitori?

A.B.: Voi scrie în continuare, cu îndârjire, furie, spaimă, nelinişte şi adesea cu bucurie, voi face tot ce îmi va sta în putere pentru a mă apropia de modelul romanelor scrise deocamdată în memorie care mă însoţesc oricând şi oriunde şi, desigur, mă voi strădui să ajung cu simţurile şi cu cuvintele dincolo de dincolo, să depun mărturie despre un timp, un spaţiu şi o experienţă. Căci soarta a fost foarte generoasă cu mine, am avut privilegiul să cunosc viaţa cu toate ale ei, bune şi rele, moartea cu spaimele şi chipurile ei odioase şi blânde, o parte din lume cu marii şi mărunţii ei, cu minunile şi frumuseţile la care, în tinereţe, nici măcar nu îndrăzneam să visez. Şi nu-mi doresc decât sănătate şi timp pentru a dovedi că aceste experienţe nu au fost în zadar, că toate câte s-au întâmplat au lăsat urme. Nu am avut niciodată sentimentul competiţiei cu alţii, ci numai cu mine însumi, şi cu timpul de care mi-e o frică teribilă, de aceea privesc cu multă înţelegere clasamentele, bătăliile pentru un loc în faţă. Sigur, ştiu cum se pot câştiga locuri în diversele clasamente, dar oricâte elogii aş “stimula” – şi aş avea această posibilitate –, ele n-ar putea să atenueze acea nemulţumire teribilă, dureroasă până dincolo de lacrimi, care te împinge să cercetezi, să ştii, să te confrunţi cu neputinţele din tine, cu necunoscutul, nespusul din om şi societate. Mi-e teribil de frică de gândul că, într-o zi, pe nesimţite ar putea să mă încerce mulţumirea sau resemnarea.

Cât despre Recviem pentru nebuni şi bestii, după cum am spus, a apărut într-o primă ediţie în Franţa, va apărea la anul la o editură importantă americană, se mai traduce şi în alte limbi, ar suporta, sunt sigur, tiraje şi mai mari, dar într-un fel l-am uitat, este o experienţă depăşită, “trăiesc” într-un alt roman, Raport asupra singurătăţii, care mă sileşte să dau tot ce pot căci de la o vârstă fiecare frază, cuvânt, gând trebuie încredinţate hârtiei cu convingerea sau cu spaima că ar putea să fie şi cele din urmă.

Notă: Interviul cu Augustin Buzura a apărut iniţial în Adevărul literar şi artistic, nr. 588/ 9 oct. 2001