Ioana Scoruş: Domnule Valentin Protopopescu, cred că pot
spune, fără teama de a greşi, că aveţi o adevărată pasiune pentru
Cioran, altfel nu cred că se poate explica atenţia şi minuţiozitatea cu
care l-aţi analizat psihanalitic. De la ce anume se revendică această
pasiune?
Valentin Protopopescu: "Pasiune" este un cuvînt foarte potrivit
pentru a exprima atitudinea şi simţirea mea faţă de acest monument al
negării, care a fost Emil Cioran. Pasiunea este ceva ce se pătimeşte, în
bine sau în rău. La Cioran cred că precumpăneşte mai ales caracterul
nociv, dizolvant, destructurant, pentru că frumuseţea stilului său
vrăjeşte tocmai pentru a prilejui prăpădul moral. Atrage ca să distrugă.
Dar atenţie! Farmecul aproape maladiv al scriiturii cioraniene
"otrăveşte" mai cu seamă pe cei foarte tineri sau pe inşii frămîntaţi de
probleme specifice adolescenţei. E lucru ştiut, prima tinereţe înseamnă
o vîrstă turbulentă, cu predispoziţie la dramatizare, metafizică
ieftină şi întrebări fără răspuns. De asemenea, nihilismul, moartea şi
sinuciderea sînt constante ale vîrstei cu pricina; eu, personal, nu
nutresc o prea apăsată simpatie sau înţelegere faţă de universul
adolescentin, pe care-l găsesc uşor isterizat şi antipatic de haotic. Ei
bine, mai cu seamă pe aceşti tineri, în bună măsură debusolaţi, îi
acaparează fascinatoriu stilul şi tematica eseurilor scrise de Cioran.
Scriitura sa are tăria unui drog, provoacă la extremism şi la depăşirea
existenţială a limitei. Prin urmare, şansa de a rezista în faţa unei
asemenea oferte stilistice şi ideologice presupune acea luciditate pe
care doar vîrsta matură o prilejuieşte. Tinerii se simt în mod reflex
solidari cu Emil Cioran, se identifică cu trăirile sale, pe care le
descoperă ca fiind şi ale lor. La fel, inşii ajunşi biologic la
maturitate dar rămaşi psihologic adolescenţi. Ei nu pot fi obiectivi
faţă cu universul ideilor cioraniene, ei nu pot beneficia de anticorpii
necesari pentru a rezista în faţa fascinantului stil în care sînt
înveştmîntate acele idei în bună măsură letale.
Norocul meu a stat în aceea că aveam douăzeci şi doi de ani cînd am
citit întîia oară pe Cioran, în franceză, taman în anul cu buclucaşa
revoluţie decembristă. Lectura cărţilor sale, traduse sistematic după
’89, m-a bulversat, dar şocul iniţial îl depăşisem, fascinaţia mea a
coincis cu o identificare parţială, relativă şi destul de critică. Nu
m-am contopit cu ideile, cu delirul, cu fantasmele sale, ci am vibrat
numai la frumuseţea perversă şi persuasiv-învăluitoare a scriiturii lui.
Ulterior, după cum afirm şi în cartea mea despre el, Cioran în oglindă. Încercare de psihanaliză,
vaga fascinaţie a pălit, pentru a face loc unei distanţări obiective,
destul de neutre şi mîntuite de prăpădul identificării proiective. M-a
interesat să înţeleg originea obsesiei nutrite de moralist pentru
moarte, dezastru, inutilitate, absurd şi sinucidere; m-a interesat să
desluşesc acele mecanisme psihologice care au prilejuit întîlnirea lui
cu ideologia extremei drepte, ca şi slaba lui aderenţă morală la un
legitim regret autentic. Cioran nu a fost un mare caracter, un personaj
"eroic", un dîrz luptător pentru libertăţile democratice, pe de o parte;
în schimb, el s-a vădit un ins extraordinar de autentic, original pînă
la extrem, consecvent cu sine chiar şi în rău, iar slăbiciunile lui mi
s-au părut teribil de omeneşti. De aceea, am încercat să-l înţeleg în
opţiunile lui, care nu au fost, din pricina determinismului său
psihologic, a datelor din romanul familial, unele libere, ci dictate de
configuraţia unui eu imatur, mereu în conflict cu sinele. Şansa (sau
drama) lui Cioran a constat într-o adaptare de tipul stării-limită,
extraordinar de polimorfă şi de mobilă, fapt care l-a păstrat la graniţa
subţire dintre maladia şi sănătatea psihică, dar cu o mare
disponibilitate la sublimare, lucru atipic pentru un borderline clasic.
I.S.: Un studiu psihanalitic aplicat unui caz precum Cioran nu
se putea să nu stârnească ecouri din cele mai diverse într-o societate
atât de rezistentă la astfel de interpretări. Nu v-a fost teamă să
păşiţi într-o arenă în care ştiaţi dinainte că demersul d-voastră s-ar
putea lovi de falsă înţelegere?
V.P.: Sincer, absolut sincer, m-am cam săturat de obiecţiile
prăfuite şi provinciale ale mediului cultural în care am ales să trăiesc
şi să activez. Cui nu-i convine tipul de hermeneutică pe care o propun,
îi sugerez să citească altceva. În fond, trăim într-o lume liberă,
măcar atît cît se vede după Constituţie şi după moravurile definite
(chestiunea jocurilor de culise, a sforilor trase de puternicii
culturali ai zilei sau de directorii de conştiinţă fabricaţi, ca şi
miliardarii, din mucava, ţine deja de alt orizont, dar nu intrăm acum în
detaliile "abisale" ale românităţii intelectuale!).
Dacă pe unii îi obsedează caracterul solar, declarativ,
conştienţialist-iluminist al unor autori sau opere, e problema lor; cît
mă priveşte, mă interesez de ce este dincolo de aparenţe, fără ca prin
asta să pretind că sînt mai "profund" ori mai "iniţiat" decît primul gen
de interpreţi; doar că, prin natura metodei la care recurg, psihanaliza
culturală, aplicată, extrateritorială, am acces la substratul profund,
la "zăcămîntul" sufletesc al creatorilor, la acele mecanisme care
prilejuiesc creaţia şi invenţia. Înţeleg, de pildă, de ce anume cineva,
un subiect oarecare, alege un stil determinat, o viziune politică sau
ideologică, de ce preferă heterosexualitatea sau homosexualitatea, de ce
concede să compună mai curînd decît să scrie sau să sculpteze; fireşte,
nu pot pretinde că înţelegerea pe care mi-o procură psihanaliza
culturală e una exhaustivă, absolută şi infailibilă; nici în clinică, cu
atît mai mult în cultură, psihanaliza nu este un panaceu; ea, prin
definiţie, se dezvăluie ca o metodă relativă şi relativistă, ipotetică
şi demistificatoare, adaptabilă circumstanţelor şi materialului
sufletesc ales ca obiect de exerciţiu.
Prin urmare, puţin îmi pasă că unele din reacţiile mediului cultural
românesc sînt abrupte, rejective, neînţelegătoare; e loc pentru toţi în
cultura noastră, iar dacă unii se apără masiv în faţa adevărurilor
descoperite de psihanaliză, chiar şi acum, la aproape 110 ani de la
omologarea sa ştiinţifică, ei bine, prefer să pun asemenea atitudine pe
seama mentalităţii nevrotice moştenite de la sistemul comunist, şi ea,
fireşte, grefată pe o altă nevroză istorică, mult mai structurală şi mai
străveche (noi, inventatorii roţii şi ai arcului cu săgeată, noi,
primii creştini, noi, apărătorii civilizaţiei europene, etc. etc.).
I.S.: Din cele scrise de d-voastră în presă, înţeleg că
priviţi cu simpatie apariţia jurnalului Friedgardei Schulte-Thoma.
Bănuiesc că l-aţi considerat o bună sursă de informare cu privire la un
aspect foarte important din viaţa lui Cioran, şi anume a ultimei sale
perioade. Din perspectiva cercetătorului psihanalist, această sursă nu
putea fi decât una extrem de bine venită. O să vă rog să încercaţi să vă
aşezaţi în alt spaţiu, acela al moralităţii pure şi simple, şi să-mi
spuneţi cum vi se pare acest gest din noua perspectivă. Vă pun această
întrebare deoarece se ştie că Cioran nu a făcut nici un fel de
mărturisire cu privire la această relaţie de senectute şi, desigur, nici
nu a autorizat publicarea corespondenţei epistolare în acest caz.
V.P.: Cartea intitulată Pentru nimic în lume, apărută sub
egida editurii Weidle din Bonn, de fapt romanul-epistolar scris de
Friedgard Schulte-Thoma, conţine referiri importante la ultimul amor al
lui Cioran, cel puţin ultimul declarat ca atare. Întrucît sînt unul
dintre aceia pentru care scotocirea prin rufe murdare contează, cred că acest aspect biografic are o importanţă specială în economia destinului cioranian.
Din punctul meu de vedere, episodul cu pricina reprezintă replica
întoarsă, reflectarea în oglindă a unei iniţiale secvenţe traumatice:
respingerea de către moralist, pe-atunci adolescent, a ideii de iubire
partenerială egală. Dar ce anume se întîmplase în juneţea lui Emil
Cioran, care fusese aparenta cauză a catastrofei? În scrisoarea către
Jacques Le Rider, autorul Căderii în timp spune tranşant că,
îndrăgostit lulea fiind de o colegă de liceu, a trăit dezastruoasa
revelaţie că, de fapt, tînăra răspunde unui alt coleg, cel mai
dispreţuit şi mai ignobil dintre camarazii de clasă. Lovitura a fost,
pare-se, cumplită, iar de-atunci, susţine Cioran, a încetat să mai
creadă în valorizarea ideii de dragoste.
Or, ceea ce moralistul nu şi-a permis să trăiască în adolescenţă, a
retrăit, cu intensitate sporită, la senectute, pe cînd avea 70 de ani.
Simetria mi se pare genială, cu atît mai mult cu cît scena iniţială,
consumată în parcul Sub Arini din Sibiu, s-a desfăşurat lîngă un copac; or, într-una din plimbările făcute împreună cu Friedgard prin Jardin de Luxembourg, Cioran, septuagenarul Cioran, îşi sprijină extrem de tinereşte piciorul... pe trunchiul unui copac
spre a-şi lega şireturile. Tînărul a reacţionat cu resemnarea şi
înţelepciunea cinică a bătrîneţii; vîrstnicul a reacţionat cu
dezinvoltura şi dezinhibiţia iresponsabilă a adolescenţei.
Fireşte, cauza traumei trăite de Cioran nu este dezamăgirea produsă de
nefericita îndrăgostire de juneţe, ci ea poate fi identificată în prima
copilărie, ba chiar mai înainte, căci vizează raporturile copilului mic
cu mama sa. Ipoteza mea este că Emil Cioran a refuzat să continue
asaltul amoros nu din pricina dezamăgirii că tînăra îl aprecia mai mult
pe acel mediocru concurent, ci pentru că el nu şi-a permis multă vreme
(pînă la întîlnirea cu Simone Boué, şi nici atunci imediat, ci după
cîţiva ani buni) o relaţie deschisă, implicantă, cu o parteneră feminină
alta decît mama idealizată, idealizată tocmai graţie sublimării unui
teribil potenţial negativ. Mecanismul, desigur, inconştient, este
următorul: nu mă îndrăgostesc de nimeni tocmai ca să rămîn disponibil pentru adevărata întîlnire cu mama, cu femeia în condiţie absolută. De fapt, Cioran a reiterat o imposibilitate de fapt, fiind prizonierul unei îngrozitoare compulsii la repetiţie.
Altfel, dacă putem aprecia din unghi moral tîrziul amor cioranian, este
evident că Simone Boué nu merita o astfel de infidelitate, cu atît mai
mult cu cît cele două femei făcuseră cunoştinţă, cuplul parizian fiind
invitat la reşedinţa Friedgardei de la Soglio. Germana a şi iniţiat
răcirea relaţiei, taman din pricina scrupulelor morale pe care şi le
făcea. Cioran nu a avut însă nici o jenă de ordin moral. Narcisimul a
contat mai mult decît oblativitatea devotamentului. Dar e oare cazul să
ne mirăm? Şi-aici Cioran a fost consecvent cu sine...
I.S.: Aţi ocolit cu eleganţă un răspuns direct la o întrebare
care se referea strict la Friedgard Schulte-Thoma. Aşa că voi insista să
răspundeţi punctual, rugîndu-vă să părăsiţi postura psihanalitică:
gestul dînsei de a da pieţei o carte despre ultimul amor al lui Cioran, dincolo de
acordul acestuia, este sau nu un act moral? Eu una nu neg, din nici o
perspectivă, calitatea acestui amor, doar că îmi atrage atenţia jocul prin intermediul căruia s-a ajuns la el şi mai ales jocul secund, acela
de a transforma o iubire într-o miză pe care Cioran, cu siguranţă, în
discreţia sa cu privire la intimitate, nu ar fi acceptat-o.
V.P.: Vi se pare că am ocolit răspunsul direct? Şi ce înseamnă,
în definitiv, moralitate pură şi simplă? Poate fi moralitatea pură sau
simplă? Cît priveşte invitaţia de a părăsi planul logicii analitice,
tare mă tem că e cam tîrziu. Gîndirea de acest tip, o dată asumată şi
devenită mediu intern, nu mai poate fi lepădată ca o cămaşă. Înţeleg
lumea, îi desluşesc pe oameni gîndind în acel fel omologat de Freud.
Dar să revin la Friedgard, la opţiunea ei de a scrie şi de a publica
romanul epistolar al relaţiei sale cu Cioran...De ce a făcut-o? Păi, în
primul rînd, era dreptul ei să o facă. Acel amor a fost o proprietate
comună: a ei, a moralistului. Că a lipsit acordul celei de-a doua părţi?
Friedgard mi-a spus răspicat, în dialogul pe care l-am purtat cu ea:
"am ezitat mult înainte să mă hotărăsc să dau publicităţii fragmente din
epistolarul nostru, răgaz îndelungat m-am întrebat dacă nu săvîrşesc o
impietate; pe urmă, pentru că trecuseră 6 ani de la moartea sa şi pentru
că dragostea noastră (sau ce fusese acea relaţie) se consumase de
aproape două decenii, am crezut că personalitatea cioraniană poate fi
cunoscută mai bine şi în acest aspect extrem de omenesc".
Răspunsul acesta pe mine mă satisface, fără dezvăluirile decente ale
Friedgardei mărturisesc că portretul pe care i l-am creionat eu ar fi
rămas fatalmente incomplet. Biograful ori interpretul analitic are
nevoie de cît mai multe date pentru a-şi desăvîrşi cercetarea, iar
"indiscreţia" nemţoaicei înseamnă o contribuţie de primă mînă.
Vorbiţi de moralitatea deconspirării...dar ce a făcut Liiceanu cu Noica în chiar vremea vieţii acestuia cum s-ar chema, atunci? Jurnalul de la Păltiniş ce este? Cumva monumentul unui exerciţiu etic?
Aşa vi se pare? Să spui lucruri implicante despre o persoană devenită
personaj public fără să-i ceri acordul (sau făcînd-o atunci cînd cartea
ta despre el e deja la tiparniţă) credeţi că înseamnă un comportament
moral impecabil? Măcar Friedgard a avut răbdare să iasă din relaţia cu
Cioran, a aşteptat ca acesta să dispară; şi nici măcar nu pot spune că a
aşteptat pentru că dacă aşa ar fi stat cu-adevărat lucrurile, atunci în
1995-1996 am fi avut deja romanul pe piaţă, ceea ce s-a întîmplat abia
la 6 ani după moartea moralistului, realitate care confirmă afirmaţia
făcută de Friedgard: anume, că nu i-a fost deloc uşor să opteze pentru
mărturisire. Alegerea a fost făcută în urma unei deliberări dificile de
cîţiva ani. Putem oare compara gestul liicenesc şi cel asumat de
Friedgard? Părerea mea e că nu.
Apoi, de unde presupoziţia că Friedgard şi-a premeditat dragostea (sau
amiciţia amoroasă) pentru Cioran doar de dragul achiziţionării unei mize
jurnalistice de scandal? Chiar nu este clar că doamna Thoma nu se
compară cu pipiţa mioritică care l-a tîrît în derizoriu public pe fostul
ambasador elveţian la Bucureşti? Şi, pînă la urmă, de ce n-am răsturna
perspectiva, renunţînd la machismul ăsta idiot şi nedrept? Cioran era
matur, era un bărbat de 70 de ani încă în formă, era un ins extrem de
lucid atunci cînd s-a îndrăgostit de Friedgard. Tîmpeniile că ar fi
devenit victima maleficei şi nesăbuitei nemţoaice chiar e musai să fie
crezute fără discernămînt? Păi ce, am asistat la un viol, la o violenţă
morală, în faţa căreia Cioran nu s-ar fi putut apăra? Nu credeţi că e
pueril? Au fost doi oameni maturi care ştiau bine ce fac. Şi dacă e să
aşezăm afacerea în termeni de atitudine etică, mai morală mi se pare
Friedgard Schulte-Thoma, care s-a retras curînd din relaţie, decît
Cioran, care ar fi dorit să eternizeze acea clandestinitate vinovată, în
detrimentul sărmanei Simone Boué...
I.S.: Staţi puţin, nu am spus nici o clipă că F.S.-T. şi-a
premeditat dragostea, ci că rapid a transformat-o în altceva, asta chiar
din timpul relaţiei cu Cioran, care a debutat înainte ca F.S.-T. să o
cunoască pe Simone Boué, dar a încetat imediat după, autoarea spunînd
că o admira foarte mult pe S.B., care era un model de femeie pentru ea (cum, când, de unde până unde, asta nu se spune). Rezultă de aici că F.S.-T. ar dori astăzi foarte mult să apere memoria lui S.B., dar
eu cred că a căutat, în ceea ce priveşte apariţia cărţii, o acoperire
morală, vezi doamne cartea a apărut aşa tîrziu tocmai pentru că trebuia
să treacă o perioadă de la dispariţia celor doi. Cred că trebuie să-ţi
aduni toate rezervele de umor ca să accepţi aşa ceva. Mi-ar plăcea să
ştiu cum a sunat telefonul pe care i l-a dat Verena van der
Heyden-Rynsch. Spuneţi-mi, de ce nu aţi purces şi la psihanalizarea
acestei autoare, cu atât mai mult cu cît aţi şi avut ocazia de a o
cunoaşte personal?
V.P.: Sincer, mă îndoiesc că Friedgard Schulte-Thoma avea nevoie
de subterfugii de ordin moral pentru a-şi scrie cartea cu şi despre
Cioran. Repet, cred că era dreptul ei să mărturisească sau nu despre
relaţia cu moralistul. A ales să o facă şi nu mi se pare că ar trebui să
o blamăm pentru asta. A, dacă vom continua să ne aşezăm pe soclu idolii
cetăţii, încăpăţînîndu-ne să vedem în ei persoane de o desăvîrşire
absolută, fireşte că putem abera la nesfîrşit despre cît de ticăloasă,
perversă şi malefică s-a dovedit doamna Thoma, dar şi despre absoluta
condiţie de victimă a lui Cioran, sărman inocent septuagenar, care a
căzut victimă perfidiei unei femei mai tinere cu 35 de ani. Personal, nu
cred într-o asemenea variantă.
Şi ca să dovedesc că am resurse de umor, am să formulez o ipoteză
analitică referitoare la pricina pentru care o tînără de 35 de ani
consimte să cedeze erotic unui bărbat care are dublul vîrstei ei. Cred
că Friedgard, graţie fascinaţiei pe care o exercita intelectualmente
Cioran asupra sa, a consimţit unei relaţii amoroase la care iniţial nu
se gîndise în virtutea acelei generozităţi masochiste ce defineşte
uneori pe femei. Nu asta aştepta ea de la Cioran (în care, o repet,
vedea exclusiv pe marele moralist şi scriitor), dar dacă a înţeles care
este nevoia acestuia şi cît de acută este ea, a cedat într-un avînt de
generozitate aproape... sublim. Fireşte, să nu excludem nici ipoteza
potrivit căreia tînăra germană vedea inconştient în Cioran un soi de
tată simbolic, apt să o adopte şi să o protejeze. Tot ce se poate...
I.S.: Cum vi se pare sintagma "capră metafizică" aplicată Friedgardei Schulte-Thoma?
V.P.: Formula îi aparţine lui Gabriel Liiceanu, care nu a ezitat să o includă în falsul lui jurnal care este volumul Uşa interzisă.
Ce pot să spun referitor la expresia ca atare? Eu, unul, oricît de mult
aş fi antipatizat-o pe Friedgard (deşi personajul este absolut adorabil
şi autentic, nemeritînd un astfel de tratament!), m-aş fi ferit să
jignesc într-un limbaj atît de noduros o doamnă; dacă nu din respect
pentru ea, atunci din consideraţie pentru Cioran (care a iubit-o) sau
din respect pentru mine însumi (care mă pretind director de conştiinţă,
persoană subţire şi intelectual rafinat...). Dar dl. Liiceanu este
adult, după aparenţe, şi nu cred că are nevoie de îndreptare pentru
bunele moravuri (oricum, una dintre cele mai vîndute cărţi ale elitistei
edituri pe care o conduce este exact Codul manierelor elegante, pe care
o poate consulta oricînd). De ce a reacţionat aşa de puţin inspirat?
Inconştient, probabil că s-a simţit concurat de acel amor tardiv, adică
de actualizarea lui publică în România (iniţial vrusese să cumpere
drepturile de autor pentru traducerea cărţii în româneşte), ceea ce,
sufleteşte, ar fi însemnat o lovitură, căci ar fi fost cumva detronat
simbolic din postura de "fiu iubit" de "copil preferat" al moralistului.
Pe de altă parte, nu exlud nici o anumită identificare proiectivă a
directorului de la Humanitas, bărbat care a depăşit şi el binişor vîrsta
de şaizeci de ani... Nu ştiu, este doar o ipoteză, nu sînt
psihoterapeutul dlui. Liiceanu (acesta se pare că preferă Zoloftul,
aşadar terapia chimică, lucru totuşi de mirare cînd are la dispoziţie
un psiholog atît de "reputat" ca Bebe Mihăescu), iar dacă aş fi fost, nu
aş fi avut dreptul să vorbesc unui terţ despre aceste aspecte. Oricum,
nu mi s-a părut deloc o idee bună caricaturizarea Friedgardei
Schulte-Thoma, căci "capra metafizică" ale cărei "moaşte sînt plimbate
prin lume" de diverşi e mai tînără decît dl. Liiceanu, şi el trecut de
ceva vreme de adolescenţa performanţelor atletice. Dar trăim la porţile
Orientului, unde totul este permis pentru că nimic nu contează...
I.S.: Întrebarea de mai sus v-am pus-o nu pentru a vă oferi
ocazia să vorbiţi despre dl. Liiceanu, la adresa căruia, observ, sînteţi
constant acid – dar e dreptul d-voastră să răspundeţi cum doriţi –, ci
pentru că am avut impresia că dînsul surprinde foarte exact, cu
ajutorul acestei sintagme, o anume "calitate" a unui eşantion mai larg,
nu neapărat format doar din femei, şi anume imposibilitatea de a-şi
transcende propria condiţie, instalat fiind în certitudinea că tocmai
transcedent se află. Există un anume soi de joacă în numele şi chiar cu filosofia, de pe poziţia neiniţiatului care nu acceptă că asta şi este, un simplu neiniţiat. "Capra metafizică", aşadar,
este acea persoană care practică voluptuos un exerciţiu pe care nu-l
deţine altfel decît, în coordonate laxe, teoretic. Ce rol poate avea
capra metafizică în cultură, că de rolul ei în filosofie cred că este
inutil să vă întreb?
V.P.: Nu ştiu cît de acid sînt la adresa dlui Liiceanu sau cît de
constantă este acea atitudine. Mi-a fost profesor şi îmi amintesc cu
plăcere de cursurile domniei sale despre Heidegger; m-a fascinat vreme
de cîţiva ani, fiind eu prizonierul mitologicei perspective din Jurnalul de la Păltiniş;
cîndva a avut generozitatea să-mi dăruiască nişte volume editate la
Humanitas (abia absolvisem şi cărţile îmi erau inaccesibile ca preţ!);
mi-a refuzat odată un interviu, dar indirect, secretara sa minţindu-mă
cu sistemă, atunci cînd un refuz clar ar fi sunat extrem de onorabil;
m-a dezamăgit cumplit prin multe gesturi publice, iar lectura jurnalelor
lui Paul Goma este, cred, una edificatoare în ce-l priveşte; şi asta e
tot.
Prin urmare, nu persoana dlui Liiceanu e în cauză, ci autorul acestei
nefericite formule, de "capră metafizică". Întîmplător (sau poate nu),
cele două entităţi coincid. Noroc că Friedgard este o persoană tolerantă
şi înţelegătoare, foarte departe şi foarte sus în raport cu balcanicele
şi grobienele noastre idiosincrazii. De pildă, nu-mi amintesc ca ea
să-mi fi vorbit vreodată despre masculii filosoficeşti în termeni de
"faună metafizică" ori de "abis nevrotic", deşi poate că aceştia ar fi
meritat. Un răspuns pe potrivă ar fi ţinut însă de specia lui "ba pe-a
mămicii dumitale, coane!". Friedgard e însă mult prea sănătoasă şi
echilibrată ca să se preteze la un asemenea joc de societate
gregar-masculină. Nu ştiu cît de capră metafizică se simte ea, dar ce
ştiu e că în calitate de absolventă şi de profesoară de filosofie în
Germania, Friedgard ar dovedi pe mulţi macho mioritici buimăciţi de
Damascul transcendentului.
Şi ca să răspund efectiv la întrebarea d-voastră, voi spune că o femeie
poate juca un rol important într-o cultură dată, că există
femei-filosofi extrem de onorabile (Arendt, Kristeva etc.) şi că, în
definitiv, chiar dacă falocentrismul nu le-a îngăduit accesul la un
exerciţiu metafizic profesionist, femeile au slujit ca muze ale unor
foarte erectili filosofi de cursă lungă. Cea mai potrivită imagine
pentru un răspuns plauzibil la întrebarea d-voastră e de găsit în
romanul Pendulul lui Foucault de Umberto Eco. Acolo, în
împrejurarea în care toţi bărbaţii se dau de ceasul morţii eşuînd în tot
felul de complicate elucubraţii esoterico-metafizice pe seama unui text
de interpretat, o femeie, iubita unuia dintre machiştii căutători ai
adevărului, reinterpretează textul cu pricina, arătînd negru pe alb că
el nu este unul filosofico-iniţiatic, ci reprezintă o banală notă de
plată către o spălătorească din Evul mediu. Demonstraţia lui Eco mi se
pare genială şi extrem de serioasă, dincolo de o vagă ironie de
substrat...
I.S.: O ultimă întrebare: credeţi că poate exista comparaţie
între Hannah Arendt sau Julia Kristeva şi Friedgard Schulte-Thoma?
Sigur, aici nu ne putem baza decît pe opera scrisă. Poate că şi cea din
urmă deţine scrieri filosofice, însă eu una nu am cunoştinţă de ele, aşa
că nu pot judeca din acest punct de vedere.
V.P.: Nu, nu cred că Friedgard Schulte-Thoma poate sta alături de
Arendt şi Kristeva din perspectiva unei opere filosofice. De altfel,
nici nu ştiu dacă Friedgard are asemenea texte publicate. Eu am spus
doar că, beneficiind de o bună formaţie universitară, Friedgard se
bucură de un potenţial intelectual şi umanist remarcabil, cu nimic mai
prejos decît al multor autori care la noi trec drept majori. În schimb,
germana din Köln a funcţionat pe lîngă Cioran ca un fel de muză, de
inspiratoare. În acest sens am afirmat că femeile pot juca un rol
important într-o cultură dată, mai ales într-una machistă. Atît li s-a
permis femeilor pînă astăzi şi din păcate Kristeva şi Arendt sînt
excepţiile care confirmă regula. De fapt, chiar discuţia noastră, atît
de tributară perspectivei din Uşa interzisă, este indiciul
conservatorismului masculin care domină societatea în care trăim. Prin
urmare, mă cam îndoiesc că vom deveni prea curînd europeni cu asemenea
mentalitate elitist-sexist-discriminatorie...
Abonaţi-vă la:
Postare comentarii (Atom)
0 comentarii:
Trimiteţi un comentariu