Destinul cărţilor în era Internetului şi crima frumuseţii

"Ţin cu echipa Franţei doar cînd cîştigă. Dar în ultima vreme nu prea se întîmplă asta, pe deasupra, jucătorii mai fac şi greve, deşi sînt mult prea bine plătiţi". E părerea unui mare scriitor care nu gustă fotbalul decît ca filosofie despre lume. Pascal Bruckner, "filosoful actualităţii", nu-l gustă, dar nici nu-l ignoră, după cum nu ignoră nici revistele "glossy", vitrina de lux a idealurilor şi obsesiilor colective. Despre toate acestea, a scris şi în romanul Hoţii de frumuseţe, un thriller erotic care pune în discuţie aspiraţiile şi valorile societăţilor actuale.

În prima parte a interviului acordat "Gazetei", care a marcat lansarea romanului Luni de fiere, Pascal Bruckner a vorbit despre cuplu, sexualitate şi fotbal. În partea a doua, comentează despre mituri, despre ritualurile "asasine" ale mass-media şi despre viitorul "obiectului-carte" în plină civilizaţiei a imaginii.

Maria Andrieş: În Hoţii de frumuseţe, cîteva personaje declară război "rasei oamenilor frumoşi". Există aşa ceva?
Pascal Bruckner: E un delir al acelor oameni, dar care porneşte de la un fapt real. În societăţile democratice, egalitariste, în care, în principiu, s-au suprimat toate privilegiile din naştere, de statut etc, toate diferenţele între băieţi şi fete, încă de la şcoală, singurul lucru care face diferenţa este înfăţişarea. O femeie frumoasă pe stradă atrage privirile tuturor, îţi vine s-o urmezi. Iar dacă într-un restaurant, intră un bărbat frumos, toate femeile sînt cu ochii pe el şi toţi bărbaţii sînt furioşi, geloşi. Frumuseţea fizică este ultima distincţie aristocratică pe care n-o putem aboli. Şi nu numai că n-o abolim, dar facem din ea valoarea supremă.

M.A.: De ce procedăm astfel?
P.B.: Pentru că pe frumuseţe se bazează toate promisiunile mass-media, ale revistelor pentru femei, ale medicinii, ale arheologiei, toate eforturile lor de a ne explica cum că noi înşine avem dreptul la frumuseţe. E vorba de un întreg proces de democratizare a frumuseţii. Cu un pic de sport, un pic de fitness, un pic de cosmetice, un pic de chirurgie - putem la rîndul nostru să devenim precum acele staruri excepţionale pe care le admirăm.

Ceea ce nu s-a schimbat e frumuseţea însăşi

M.A.: Există un standard de frumuseţe sau mai multe?
P.B.: Da şi nu. În anii '50, e adevărat că Hollywood-ul impunea stereotipuri de genul blonda periculoasă, veninoasă, din filmele lui Hitchcock, un fel de şarpe magnific şi tandru, apoi blonda autodistructivă, Marilyn, apoi bruneta - Ava Gardner, femeia impunătoare, cu un aer serios, dar care poate vira spre alcool şi droguri. În prezent, societăţile au devenit multirasiale. Iar în cinematograful mondial, există frumuseţi asiatice, există frumuseţi arabe. Frumuseţi negre, sud-americane, latino. Aşadar, prototipurile frumuseţii s-au diversificat. Ceea ce nu s-a diversificat e frumuseţea însăşi. Recunoaştem, instantaneu, un chip frumos.

M.A.: Care înseamnă simetrie sau, cum spune un personaj din Hoţii..., "o colecţie de defecte minunat distribuite"?
P.B.: Cred că efectiv există reguli, simetrii, proporţii, toate canoanele fixate încă din Renaştere, în pictură, în sculptură. Asta glorificăm astăzi, mai ales în revistele de gen, unde apare acum asocierea contrastantă între femeia filiformă şi femeia cu forme. În ambele variante, chipurile frumoase te impresionează pe loc.

M.A.: Şi de ce "frumuseţea e o crimă" şi trebuie pedepsită, cum susţin "hoţii" din roman?
P.B.: Răsfoiam ultimul număr din Elle, ediţia franceză, l-am găsit aici, la hotel. Şi am dat peste o fotografie a lui Naomi Campbell, ufff! E teribil. E căderea unei regine. Era încarnarea frumuseţii absolute şi acum, felul cum au fotografiat-o... Cred că avem o atitudine duală faţă de frumuseţe: o celebrăm, o adorăm şi, la un moment dat, o ucidem. Iar mass-media e dublul teatru al celebrării frumuseţii şi al condamnării ei la moarte.

M.A.: Care e scopul pentru care "ucidem" frumuseţea?
P.B.: Se întîmplă frecvent, bărbaţi şi femei care au fost frumoşi sînt arătaţi îmbătrîniţi, urîţiţi. Scopul e să demonstrezi: zeii sînt ca noi. Şi zeii mor, la fel ca oamenii.

Vom deveni o societate de bătrîni

M.A.: În Hoţii de frumuseţe, apare o altă obsesie omenească - tinereţea fără bătrîneţe.
P.B.: E o obsesie eternă, tinereţea veşnică, doar că în zilele noastre, e mult mai puternică, pentru că medicina ne-a dat mijloacele să ne apropiem de ea. Am cîştigat 30 de ani de viaţă în plus, în raport cu generaţiile de dinaintea Primului Război Mondial. Cum ar veni, cîştigăm trei luni suplimentare în fiecare an. E ca într-un basm, dar un basm aparte. Pentru că am cîştigat nu 30 de ani de tinereţe, ci 30 de ani de viaţă. Oamenii continuă să îmbătrînească, după 50 de ani. Într-un final, vom deveni o societate de bătrîni. Ideal ar fi să rămîi toată viaţa cu faţa şi corpul de la 30 de ani.

M.A.: Inclusiv creierul?
P.B.: Nu, creierul poate să îmbătrînească, vîrsta înaintată e un atu pentru inteligenţă. Dar sporirea duratei de viaţă e o cucerire paradoxală a civilizaţiei, pentru că vine la pachet cu bolile de bătrîneţe, gen Alzheimer, cu dependenţa de îngrijire medicală.

Fiecare societate caută o formă de frumuseţe

M.A.: Cum vedeţi viitorul cărţilor? E posibil să dispară, să fie înlocuite de imagini uriaşe cu Naomi Campbell?
P.B.: E posibil, o dată cu iPad-ul şi internetul. Dar nu cred că obiectul carte e în criză acum. Şi nici ziarele din hîrtie. Sper că nu vor dispărea, deşi textele pot fi citite pe tot felul de suporturi, de mobil, de computer. Iubesc obiectele materiale, palpabile. Pentru regizori, pentru muzicieni, pentru scriitori, da, e foarte, foarte neliniştitor că lumea se îndreaptă spre ecrane tot mai mici. Cu toate astea, sper că vor rămîne cărţile.

M.A.: "Frumuseţea va salva lumea"?
P.B.: A salvat mereu lumea. Pentru om, e principala formă de transcendenţă. E principala formă de emoţie. Ei îi datorăm toate catedralele magnifice, toate templele. Fiecare societate caută o formă de frumuseţe pentru a se autodepăşi.

M.A.: O frumuseţe vizibilă?
P.B.: Da, pentru că dintre toate, frumuseţea fizică e cea care ne atinge cel mai puternic, atît de puternic încît naşte în noi dorinţa de profanare. Femeia frumoasă vrei s-o posezi imediat. E ca un rapt. În scandalul Dominique Strauss-Kahn, cred că e vorba într-o oarecare măsură şi despre asta. Vrei să posezi obiectul dorinţei. Şi societatea zice "Nu!", există reguli, regulile trebuie urmate.

M.A.: În cazul lui Roman Polanski, cel care a ecranizat "Luni de fiere", despre ce e vorba?
P.B.: Nu e acelaşi lucru ca la Strauss-Kahn. E pedofilie. A fost acuzat, judecat şi condamnat în SUA pentru violul unei fete de 13 ani. Iar el şi-a recunoscut vinovăţia. Deci nu e acelaşi lucru. Mă întristează situaţia lui. De altfel, am fost să-l vizitez cînd a fost arestat din nou, în Elveţia.

M.A.: E mai puternic cuvîntul decît imaginea?
P.B.: Da. Superioritatea textului scris faţă de imagine vine în primul rînd din faptul că textul reprezintă o experienţă personală. Ziarul îl citeşti în ritmul tău, romanul, la fel. Apoi femeia frumoasă descrisă în paginile cărţii ţi-o imaginezi aşa cum vrei, pe cînd imaginea vine cum vine. Îţi spune: "Iată o actriţă!" şi exact actriţa aceea o vezi. Asta e diferenţa. De aceea cuvîntul va rămîne mereu o formă privilegiată de comunicare - ne face să visăm mai mult decît imaginea, poate chiar mai mult decît imaginea în mişcare, decît cinematograful. Cu textul avem o relaţie mai fantasmatică. E un schimb de fantasme între cititor şi pagină.