vineri, 15 martie 2013

Muntele de la miezul nopţii

Jean-Marie Blas de Robles
Muntele de la miezul nopţii
Editura Trei, 2012

Traducere de Doru Mareş



*****

Fragment

Nu e rea, deloc nu e rea chestia cu drapelul roşu... Ai dreptate, Tom este cel ce mi-a deschis ochii asupra prezenţei chineze la Lhassa. Aşa, în paranteză, mi se pare cam ciudat numele cu care l-ai botezat. Va trebui să îmi explici, da? Ulterior, am văzut peste tot steaguri din acelea: pe temple, pe clădirile publice, bineînţeles, dar şi pe toate străzile şi pe cele mai nenorocite magherniţe din mahalale. Ceea ce mi-a amintit de anul în care ai învăţat să scrii: după ce ai prins mişcarea, undeva, spre Crăciun, te-ai apucat să pronunţi toate cuvintele pe care le vedeai, dar absolut toate, fără excepţie - cele de pe pachetele de cereale, de pe sticlele de lapte, de pe aparatele electromenajere, de pe vitrine... Până şi pe cele de pe capacele de canal! Universul căpăta dintr-odată rost, de parcă ai fi schimbat lumea în care existai. Nu voi uita niciodată cu câtă lăcomie pronunţai "inox" sau "Pontamousson" înainte de a aluneca în prăpastiile perplexităţii. Pentru mine, faptul că, în 1986, am debarcat în Tibet, altfel zis pe Marte, a fost un şoc teribil. A fi învăţat să citesc ceea ce vedeam, înainte ca măcar să fi asimilat primul nivel al realităţii, a fost un veritabil traumatism. Adaugă la asta şi jalnica mea stare fizică şi vei înţelege cât puteam fi de dezorientată.

Ştii, în Tibet am plecat într-un moment de nebunie... Nu atât din vina Alexandrei David-Néel sau din cauza plimbării noastre la Digne, din vara precedentă călătoriei, cât pentru a încerca să scap de propriile mele angoase. A-i fi dăruit lui Bastien voiajul la care visase întreaga viaţă ar putea părea un act de generozitate, însă nu a fost decât o perdea de fum, o modalitate de a profita de o ocazie neaşteptată pentru a scăpa dintr-o situaţie critică. Totul a fost organizat în numai două săptămâni: am cumpărat biletele de avion, am cheltuit o mică avere pentru a obţine vizele la urgenţă - trec peste detaliile greutăţii groaznice de a-i scoate paşaportul... -, după care am luat-o din loc, lăsându-te la mătuşa ta din Aimargues. De-asta nici măcar trusa farmaceutică n-am luat-o cu mine! Nicio clipă nu mi-a dat prin cap să fac rost de un ghid al Tibetului, fiindcă îl aveam pe cel mai bun cu putinţă la îndemână. Astfel i-am şi prezentat lucrurile lui Bastien pentru a-l convinge să mă însoţească pe post de "audio-ghid" viu, fapt a cărui ciudăţenie ai reuşit să o transcrii destul de bine. Mi-a acceptat invitaţia aşa cum ar trebui cu toţii să primim un dar, simplu, fără vreo emoţie vizibilă. Tu îmi dai ceva, eu îl iau, deci tu eşti cel care se bucură în primul rând. Există culturi în cadrul cărora regulile politeţii recomandă să nu deschizi cadoul de faţă cu persoana care ţi l-a adus. Bastien nici n-a clipit, abia dacă a murmurat un mulţumesc. Sunt convinsă că nu a exultat niciodată, nici măcar o singură dată! Era întotdeauna pregătit pentru orice, pentru moarte ori pentru a primi un dar.

Aveam de-a face cu un extraterestru, la fel de nepătruns, de tulburător ca tibetanul din fotografie. La întoarcerea în oraşul vechi, am convenit cu Tom să revenim la Jokhang după masa de prânz. Bastien îşi dorea să se mai plimbe puţin. Personal, aveam nevoie de odihnă, aşa că am hotărât să vin singură înapoi la hotel. Ajunsă în cameră, m-am prăbuşit pe pat, cu intenţia de a arunca o privire în cartea lăsată pe pilotă. Volumul s-a deschis la o pagină cu colţul îndoit, de unde începea capitolul despre prevestiri. Era subliniat un paragraf: "Visele de seara târziu şi cele de la miezul nopţii nu sunt hotărâtoare, dar dacă apar între primele luciri ale zorilor şi auroră, şi dacă atunci visezi că eşti călare pe un tigru, o vulpe ori un cadavru, e semn de moarte."

Aşezată exact pe locul unde, dimineaţă, stătuse Bastien, am realizat că geamul ferestrei funcţiona ca o oglindă, aşa că se vedea perfect tot ceea ce se presupunea că perdeaua ar fi acoperit. Nu zic că îşi făcuse rost de bilet la spectacol, dar de văzut m-a văzut sau, cel puţin, ar fi putut s-o facă. Ca să fiu cinstită, lucrul m-ar fi flatat mai mult decât orice altceva, deşi gândul nu mă mai ducea la un bătrân căzut pradă fantasmelor

sale budiste cât, pur şi simplu, la un bărbat trăgând cu ochiul la o femeie care se spală. Chiar dacă şi-o fi întors ori nu privirea, lipsa de tact, valabilă în ambele variante, a contribuit la sporirea haosului din mintea mea.

Dumnezeu ştie de ce ţi-oi fi povestind toate astea... Poate că pentru a te face să poţi atinge fizic complexitatea personajului, dar, mai ales, fiindcă modalitatea ta binevoitoare de a simplifica lucrurile mă ajută să mi le amintesc mai bine.

***


Se plimbă fără ţintă pe acoperişurile de la Jokhang. Bastien îi explică Rosei simbolistica sculpturilor al căror metal scânteiază oriunde ţi-ai îndrepta privirile. Tom se fotografiază în faţa unui cap aurit de mort, fixat straniu în stratul de var brun de pe perete. Alături de Rose îl distrează să învârtă cât de repede se poate marile mori de rugăciune din tablă modelată cu ciocanul. Râd amândoi, sprijiniţi umăr la umăr de parapet pentru a admira Potala. Sub pleoapa de lemn afumat a galeriilor, sunt pupila unui ochi pe jumătate închis de dilatarea cerului.

Coborând, sunt înghiţiţi de mulţimea de pelerini adunată în marea curte interioară a sanctuarului. Toţi aceştia aşteaptă pentru a se prezenta în faţa unui lama cu bonetă galbenă, care stă la o oarecare distanţă, deasupra capetelor tuturor, sub un portic îmbrăcat în mătase brodată. În mâna dreaptă ţine un obiect, un fel de retevei îmbrăcat în stofă, de care se foloseşte pentru a-i lovi uşor peste ceafă pe cei care se pleacă înaintea lui. Bastien îi lămureşte că este vorba despre un bodhisattva, unul dintre cei care au jurat să urmeze drumul lui Buddha Shakyamuni cel viu, a cărui binecuvântare echivalează cu indulgenţele creştine, făcând economie de câteva reîncarnări nefericite. Tom ar vrea să încerce şi el, pentru a evita renaşterea ca gândac de bucătărie oriental, care pare a-i fi predestinată, după câte spune, din cauza exceselor la care s-a dedat. Rose se lasă greu, cam speriată de mulţimea de ciobani masivi şi îndesaţi, încotoşmănaţi în pieile lor de animale, însă Bastien îl trage pe tânăr între cei ce stau la coadă. Când tibetanii observă că au de-a face cu nişte străini, se dau politicoşi la o parte pentru a-i lăsa să treacă. În câteva minute ajung în faţa bonetei galbene. Idolul le zâmbeşte, ca tuturor celorlalţi. Chipul îi respiră blândeţea de ceară a unei serenităţi neprefăcute. De altfel, bărbatul acesta este în altă parte, într-o lume în care suferinţa este pentru totdeauna un cuvânt lipsit de conţinut. Apropiindu-se, Tom vede mai bine sceptrul de lama: un femur omenesc pe care încă mai dăinuie câteva fâşii de carne uscată. Se înclină în faţa tronului şi primeşte pe loc lovitura mântuitoare de ciomag. Bastien procedează şi el în acelaşi mod, înainte de a ieşi din mulţime.

Rose i-a privit de la depărtare. Ba chiar a făcut câteva fotografii cu aparatul lui Tom.
- Nu ştiu cu ce v-a pocnit, dar nu părea prea apetisant...
- Cu o ciozvârtă de hartan, zice Tom. Şi-i trage zdravăn, nu dă bobârnace!
- Te ajută să te eliberezi, afirmă Bastien cu seriozitate. Nu ne poate face rău, însă.

Se amestecă în viermuiala care se-nvârte continuu prin piaţa Barkhor, apoi evadează pentru a hoinări pe ulicioarele din jur. Tarabele dau pe-afară de burdufuri cu unt, de chingi groase cât nişte tolbe pentru săgeţi, de hălci de carne puse pe jos, pe cartoane mustind de sânge. Blănuri de oaie, piei de iac, calupuri de ceai uscat umplu până la refuz saci de iută. În damful de turbă şi de unt rânced, un dinţar chinez îşi face meseria pe un apaş, cu busuioc roşu împletit în păr, care îşi dă freza la o parte ca să mai poată trage un fum din chiştoc. Cu capul înfăşurat într-un turban uriaş de blană, de-ai fi zis că ţine răsucite trei vulpi vii în jurul craniului, un tibetan pergamentos vinde o grămadă de jad fals. Ici, merişoare trase în caramel roşu, colo, coliere de rondele din brânză, tari ca piatra. Zumzetul înfundat al unui grup de călugări cu clopote şi tamburine Damaru domină hărmălaia.

De mai multe ori, Tom se trezeşte că pipăie fesele unor frumoase tibetane, tras de mână chiar de acestea, sub privirile amuzate ale bărbaţilor care le urmează.
- Nu doriţi să-ncercaţi? întreabă Rose. Sunt convinsă că le-aţi putea aranja cum v-ar veni...
- Mă tem să nu le decepţionez, răspunde Tom, cabotin, dar sincer. N-ai văzut cine le sunt bărbaţii? Nu se compară...

După care îi trage pe o străduţă unde se pot mânca frigărui. Lui Rose i s-a făcut o asemenea lehamite de biscuiţi, încât se lasă convinsă, în pofida evidentei lipse de igienă.

Şi aşa, cu burta plină, pătrund în curtea unui han.

Încărcaţi cu pături vechi şi tot felul de boccele, trei iaci pletoşi stau liniştiţi în jug. De pe pereţii galeriilor de lemn vopseaua s-a scorojit şi a căzut, iar pe jos sunt numai baligi şi fân umezit. Locul pare părăsit, cu tot grupul de munteni care sunt aşezaţi pe jos, într-o logie. Cu mantalele lor jegoase, cu părul încurcat şi plin de paie, aceştia au luat culoarea noroiului şi se pierd în dominanta pământie a fondului tabloului. O bătrână şi-a scos un sân brun, plin, dar împins într-o parte, iar sugaciul ei mestecă alături de ea, în picioare, o bucăţică de carne. Rose realizează că sunt de-o vârstă, ceea ce le deosebeşte fiind mizeria şi gura ştirbă ale celeilalte. Bărbaţii stau pe vine, cu căciulile de blană pe cap. Zărind străinii, îi invită să se aşeze lângă ei. Un bătrân strânge o chingă înainte de a-i servi cu un pahar de ceai cu unt şi un bol de tsampa. Apoi li se arată cum să facă bulete din făina de orz prăjită. Rose şi Tom gustă fără tragere de inimă, însă politicoşi. În schimb, Bastien înghite cumsecade şi stă de vorbă cu bătrânul. Acesta este din Shigatze. Vânduseră tot untul, dar preţul căzuse, aşa că nu aveau cum să cumpere ce aveau de luat pentru acasă. Din cauza chinezilor. Nu, sigur că nu-i iubeşte. Nimeni nu-i iubeşte pe aici, cu excepţia trădătorului de Panchen-lama. Nu mai e nicio speranţă ca Tibetul de odinioară să mai renască vreodată. Cu o sută patruzeci de mii de soldaţi chinezi în Lhassa, au ajuns în oraş mai numeroşi decât tibetanii! Sunt imposibil de alungat. Ne-au halit, repetă bătrânul scormonindu-şi cu vârful limbii un dinte stricat, gata, asta e, am pierdut...

***


Hai că m-ai făcut să râd cu "iacii pletoşi" ai tăi! Îmi amintesc de perucile din păr de iac din Şcoala femeilor... Ia vezi, nu mai poţi drege câte ceva? După câte ţin eu minte, animalele astea aduc mai mult a mamuţi decât a bătrâni hipioţi. Ar trebui să simţi pe pielea ta cum trăsnesc a usuc, să le zăreşti părul făcut parcă din fire de cânepă... Până la urmă, tot ar fi cazul să faci pasul şi să te duci să vezi toate astea cu ochii tăi. Dacă vrei, îţi dau eu bani.

Ciudat cu câtă uşurinţă l-au adoptat tibetanii pe Bastien. Nici măcar unul dintre toţi cei cu care l-am observat vorbind nu l-a întrebat prin ce miracol îi ştia limba. Conta doar schimbul nemijlocit. Bastien îi respecta fără a adăuga la asta nici cea mai mică umbră de compătimire, spre deosebire de Tom sau de mine, care împrumutasem opinia celui din urmă. Nu vedea în ei nici nişte amărâţi, nici nişte victime, ci îi lua aşa cum erau, de parcă i-ar fi întâlnit pe strada Jarente, la brutăria din colţ.

Când Tom a propus să ne continuăm plimbarea dincolo de râu, spre un mic templu "simpatic", Bastien a ţinut ca, mai întâi, să trecem pe la hotel. A apărut cu un rucsac pe care nu i-l ştiam, un model antic de la Au Vieux Campeur, ceva gen cercetaş din anii cincizeci, a cărui greutate îl încovoia.
- Ce ai acolo, l-a întrebat Tom glumeţ, cutii de conserve?
- O ultimă datorie de îndeplinit, i-a răspuns Bastien. Veţi vedea imediat. Casele începuseră să se rărească în momentul în care ne-a apărut în faţa ochilor râul Kyi-chu. Oraşul se oprea dintr-odată, pe malul stâng, la un cot al apei ce părea mai degrabă un fluviu ale cărui unde ca acvamarinul, vijelioase, cu creste de spumă se izbeau de bancuri de pietriş sau de mici stânci invizibile. Pe malul sudic, muntele începea iarăşi să dea semne de viaţă cu toate pliurile lui false, piruetele reliefului şi rotunjimile ca de şold. Cât vedeai cu ochii nu se zărea decât un singur pod, unul suspendat, a cărui îngustime nu permitea decât trecerea pietonilor sau a animalelor şi care se putea închide la ambele capete cu nişte porţi metalice vopsite în galben. Peste tot, de-a lungul cablurilor de susţinere, pe pilonii înfipţi în râu sau pe drobiţele crescând ici-colo, la malul apei, ghirlande de rugăciuni multicolore pârâiau ca şi cum s-ar fi auzit nişte interminabile aplauze. Dintr-un cuptor ritualic scăpau firişoare de fum, ca gazele unui vulcan, provenind din ierburile aromate puse pe jar.
- Aici o voi face, a mormăit Bastien oprindu-se în mijlocul podului.

Depresie spontană, cu gândul la bunică-ta... Vezi ghidul... Din rucsac a scos mai multe săculeţe pline cu nisip pe care s-a apucat să le deşerte, cu vântul din spate, în râu.
- Ştiţi, o mandala nu este cu adevărat terminată decât atunci când este adusă ca ofrandă mării... După ceremonia de sfârşit, călugării tibetani aruncă nisipul în fluviul Brahmaputra, în aşa fel încât să ajungă în delta Gangelui. E bun însă şi râul acesta...

Tom a exclamat:
- Doar nu v-aţi trambalat de acasă cu ditamai încărcătura asta de nisip?!
- A-ţi duce până la capăt o hotărâre, fie şi una singură, înseamnă a te apropia de starea de graţie... Aşa e bine?

I-am făcut semn lui Tom să tacă din gură şi ne-am uitat peste balustradă.

Vărsat cât mai încet cu putinţă, nisipul se scurgea la început sub forma unui fir compact, după care se împrăştia brusc, aspirat parcă de transparenţa aerului. Bastien îşi elibera mandala, o reda clepsidrei lumii grăunte cu grăunte.

***


Este un templu modern, înconjurat de câteva cocioabe răspândite ici şi colo şi cu drapele roşii prinse de pereţii din cărămizi mizerabile. Văzând ce figuri fac cei trei străini, bătrânul paznic al templului se grăbeşte să le toarne chang în pahare dintr-un ibric de plastic aurit, după care se întoarce la îndeletnicirile lui, punând pe jăratic ierburi uscate şi aranjând o eşarfă votivă într-un altar. Încăperea e înnegrită de fum şi pute a iesle şi a haşiş.
- Miroase-a haş ori visez? zice Tom dintr-odată înviorat.

Se uită la ierburile aromate, mestecă o crăcuţă... Nu. E pe-aproape, dar cânepă nu e. Şi totuşi, iluzia olfactivă e tulburătoare...
- Puteţi să-l întrebaţi dacă nu ar vrea să ne vândă şi nouă?...

Bastien întreabă fără a se lăsa rugat. Paznicul nu înţelege de ce ar trebui să ceară bani pentru ceea ce se găseşte pe toate cărările din munte, aşa că ia cât cuprinde în mână şi îi bagă în rucsac.

În sanctuar nu există decât o singură statuie. O divinitate în mărime naturală, urcată pe un cal de carusel. Din călăreţ nu se disting, pe sub viziera unui coif împodobit cu cranii umane, decât chipul furios, buzele sclipitoare, ochii bulbucaţi şi mustaţa à la Dali. Restul este ascuns de o grămadă de eşarfe albe, fine, şi de flamuri din damasc. Un amestec straniu de împărat bizantin şi de marionetă siciliană.

Rose întârzie în faţa unei mese cu ofrande, pe care se îngrămădesc burdufuri murdare, baloturi de ceai, coliere de grăunţe, farfurii pline cu bomboane şi portocale. Sculpturi în unt sunt aşezate în cele două compartimente ale unei jardiniere din lemn pictat, pline unul cu orz, celălalt cu făină. Scândurele înguste, împodobite cu reliefuri pestriţe, flori, peisaje prin care mereu zboară tot felul de păsări, scene din viaţa lui Buddha. Rose zâmbeşte, revăzându-i pe micuţul Paul şi pe Bastien în bucătăria de acasă.

Paznicul nu uită să le toarne bere de ovăz în paharele abia golite. Mai beau un rând, cumpără un cap de berbec sculptat în unt pentru a obţine bunăvoinţa cavalerului de carnaval ce luceşte în penumbră şi îşi văd de drum.

Templul bonetelor roşii pe care vrea Tom să li-l arate este puţin mai sus, pe o coastă a muntelui. Un templu părăsit. Cel din care abia au ieşit nu este decât un înlocuitor, lamentabil ca orice provizorat care se eternizează.

Alcoolul le-a înmuiat picioarele, aşa că navighează cu greu, trezindu-se pe nepusă masă în faţa unor ruine. Odată intraţi în curte, realizează că dărâmăturile lasă foarte puţine resturi a căror frumuseţe să mai fie vizibilă. Pervazuri smulse, ferestre şi uşi înfundate, balcoane ori acoperişuri care abia se mai ţin, încât te întrebi cum de, totuşi, mai reuşeşte ansamblul să rămână în picioare. Soldaţii roşii au fost vizibil întărâtaţi de această biată clădire înainte de a o transforma în fermă şi apoi a o lăsa să se prăbuşească. Sub un ulm uriaş, ale cărui frunze rotunjite se conturează cu graţie pe albastrul cerului, o grămadă de bălegar îşi desăvârşeşte descompunerea. Dosul uscat al unui cadavru pare că încercase cândva să iasă de sub mizerie. De pe pereţii interiori ai galeriilor, absolut toate frescele fuseseră răzuite, dar tot mai rezistaseră câteva urme ici şi colo, astfel că se puteau zări o jumătate de mână, un rest de obraz. În pofida părăsirii, locul respiră calm, simţi prietenia cu care te cheamă, ca sub un curcubeu al legământului dintre tine şi Absolut.
- În interior nu putem ajunge? se interesează Bastien.
- Nu, răspunde Tom. Am cercetat de la un capăt la celălalt ultima dată, însă totul este astupat. Dar merită să mai aruncăm o privire...

Rose se aşază pe o scară pe jumătate surpată.
- Sunt ruptă... De aici nu mai mişc!
- Haideţi, vă rog, intervine blând Bastien.

Rose se ridică imediat, îi acceptă braţul şi se străduieşte să respire adânc.

Încep să dea ocol clădirilor, atenţi să descopere şi cea mai mică breşă. În spatele sanctuarului principal, tânăra femeie observă o trecere, la nivelul solului, ascunsă de prăbuşirea unui colţ al peretelui, prin care se strecoară în patru labe, urmată de cei doi bărbaţi.

Sala mare e goală, acoperită de moloz. Şi aici picturile au fost toate distruse. Nu a mai rămas decât o mâzgăleală abstractă, făcută parcă de un cârpaci de zugrav. Mai greu accesibile, tavanele nu au suferit decât urmările abandonării clădirii: grinzile şi-au păstrat decoraţiunile de petale şi de volute pe fond roşu corai, la fel şi partea de sus a pilaştrilor cu canelurile lor. Pe unele grinzi, alternanţa de albastru Yves Klein şi oranj e încă minunată.
Trimiteţi un comentariu