duminică, 28 iulie 2013

Daniel Barenboim si Radu Lupu din nou în Festivalul George Enescu, 2013

În 14 septembrie 2011 am ajuns cam târziu la Sala Palatului şi m-a izbit faptul că toate scaunele erau ocupate şi, mai mult, treptele de lângă rânduri îşi găsiseră deja stăpâni vigilenţi, mereu în alertă - pe scurt, era unul dintre acele concerte la care, dacă erai destul de ghinionist, nu-ţi mai rămânea decât şansa de a sprijini incomod pereţii. Şi dacă ai mai avut şi proasta inspiraţie să-ţi iei tocuri şi în general o ţinută mai elegantă, senzaţia resimţită devine de două ori mai iritantă. Vă descriu toate acestea nu pentru că frustrarea m-ar fi urmărit până în prezent, ci pentru a contura atmosfera de dinaintea acelui concert, în care Capela de Stat din Berlin, ansamblu a cărui istorie începe în 1570, a oferit sub conducerea lui Daniel Barenboim unul dintre cele mai bune momente ale ediţiei XX a Festivalului Internaţional "George Enescu" (2011). Ascultându-i n-am mai simţit tocurile, peretele de care eram sprijinită, nu m-a mai deranjat lipsa unui loc pe scaun, am intrat pur şi simplu într-o realitate paralelă, având cu totul alte reguli şi unde epitetele, metaforele şi figurile de stil nu-şi mai au în general rostul. Ştiam de altfel de dinainte această formulă dirijor-orchestră, îi mai ascultasem pe viu la Berlin, în mai 2009 cu ocazia aniversării a 60 de ani de la înfiinţarea Republicii Federale Germane. Am fost unul dintre miile de spectatori îngrămădiţi în faţa Porţii Brandeburg, părtaşă în egală măsură atât la freamătul unui public extrem de eterogen, la atmosfera de sărbătoare de pe străzi, cât şi la muzica de pe scena improvizată în aer liber. S-a cântat atunci Simfonia a IX-a de Beethoven (cum altfel?) iar efectul acelui concert m-a urmărit mult timp.


Privindu-l pe Daniel Barenboim atunci, în 2009, ulterior peste doi ani, în 2011, nu mă puteam abţine să nu ataşez imaginii prezente şi flashback-uri ale vieţii sale extraordinare, aşa cum s-au desprins din diferitele articole de presă pe care le-am citit sau din documentarele şi filmele văzute întâmplător. Ştiam despre el că s-a născut în Argentina, ţara tangoului de care Barenboim este în continuare ataşat (a dedicat, de altfel, şi un disc genului), că provenea dintr-o veche familie evreiască de origine rusă şi că a studiat pianul în copilărie doar cu părinţii săi. A fost un "copil minune" care a confirmat apoi înzestrările native excepţionale, devenind unul dintre marii pianişti ai celei de-a doua jumătăţi a secolului trecut. Nu s-a limitat doar la o strălucitoare carieră solistică, ci a fost interesat şi de tainele baghetei, în 1966 debutând ca dirijor la pupitrul Orchestrei engleze de cameră. Era şi perioada poveştii tumultoase de iubire cu geniala violoncelistă Jacqueline du Pre, prima sa soţie, muziciană fabuloasă, cu un destin atât de scurt şi de trist.


Nu mă voi apuca să înşir date biografice uşor de găsit de altfel online, aş dori doar să remarc faptul că timpul a trecut frumos peste Daniel Barenboim, l-a îmbogăţit, nu i-a alterat structura şi convingerile interioare. Simpatia sa pentru cauza palestiniană şi dezaprobarea faţă de politica guvernamentală israeliană i-au atras critici radicale, fiind numit chiar "antisemit". De altfel, Barenboim deţine în prezent trei cetăţenii, cea argentiniană, cea israeliană, cea spaniolă şi de asemenea, spre indignarea autorităţilor israeliene, un paşaport eliberat de Autoritatea palestiniană. Controversele nu l-au intimidat, dimpotrivă. Hotărârea sa de a prezenta o operă de Richard Wagner în cadrul Festivalului Israelului de la Ierusalim din 2001 a stârnit de asemenea proteste vehemente din partea organizatorilor, ştiute fiind ideile antisemite ale compozitorului german. "Wagner ca persoană este foarte diferit, chiar opus faţă de muzica sa. Şi în fond, nu Wagner a provocat Holocaustul" a replicat ulterior Barenboim într-un interviu. Cu toate acestea, a dovedit maleabilitate, schimbând programul concertului. Pentru cunoscutul dirijor, aceste alegeri curajoase ţin de raportarea sa dintr-o perspectivă mult mai largă, mai universală la sensibilităţile politice. În fond, a fost primul dirijor evreu care a lucrat foarte strâns cu trei orchestre de marcă germane: Filarmonica şi Capela de Stat din Berlin şi Orchestra Festivalului de la Bayreuth.


În calitate de şef de orchestră, Daniel Barenboim este foarte apreciat pentru meticulozitatea şi inteligenţa cu care abordează fiecare partitură, chiar dacă dezacordul său faţă de interpretarea istorică a stârnit, de asemenea, controverse. Mi s-a părut astfel firească alegerea organizatorilor ediţiei a XXI-a a Festivalului Internaţional "George Enescu" (2013) de a deschide seria evenimentelor cu Daniel Barenboim şi Capela de Stat din Berlin. Lui Barenboim îi datorăm încă ceva, extrem de important, revenirea la Bucureşti şi totodată în Festivalul "Enescu" a marelui Radu Lupu, artist cunoscut pentru reticenţa apariţiilor sale publice. Conform lui Ioan Holender: "Daniel Barenboim a făcut posibilă şi prezenţa la Bucureşti, a pianistului Radu Lupu. Barenboim l-a convins pe Radu Lupu să vină să concerteze la Bucureşti, acesta-i adevărul. Radu Lupu cred că este unul dintre primii trei pianişti din lume, cei mai respectaţi, cei mai cotaţi, dar un om timid, închis în el, retras, dificil. Barenboim l-a invitat pe Radu Lupu să vină la Bucureşti, eu dirijez, tu cânţi, Holender m-a rugat în genunchi să accepţi. Şi a acceptat...". Pe cei doi muzicieni îi leagă o lungă colaborare şi prietenie încă din anii '70, Barenboim fiind singurul pianist cu care Radu Lupu a cântat în cadrul unui concert. "L-am întâlnit pe Radu în 1970 şi n-am mai pierdut niciodată legătura. Deja la acea epocă el cânta ca un compozitor şi dădea impresia că inventează notele. Această calitate rară, necesară pentru a elibera esenţialul muzicii, s-a dezvoltat cu timpul, el a conştientizat-o şi a atins un nivel extraordinar. Nu face niciun gest comun, citeşte fiecare partitură în maniera sa foarte originală, întotdeauna diferită şi întotdeauna justă. În aceasta constă întreaga sa personalitate", îşi aminteşte Daniel Barenboim despre Radu Lupu.
 

Descris ca o personalitate caldă şi fermecătoare de prietenii apropiaţi, Radu Lupu rămâne o figură enigmatică pentru publicul larg, un colos pianistic învăluit în mister, discreţia sa nefiind altceva decât o opţiune personală cu semnificaţii deosebit de profunde. Ascultându-l pe Radu Lupu simţi că ai în faţă un fenomen, asişti la un adevărat act de magie în care poţi avea senzaţia că timpul însuşi a fost fermecat sau că se lasă sedus de povestea pe care muzicianul o spune în faţa pianului; o spune cu gravitate, cu înţelepciune, suspendat deasupra tuturor grijilor exterioare muzicii. Într-unul dintre foarte rarele interviuri pe care le-a acordat, Radu Lupu ne lasă să-i întrezărim şi prin cuvinte filosofia ca interpret: "Fiecare spune o poveste în mod diferit, iar acea poveste ar trebui spusă fascinant şi spontan. Dacă nu e fascinantă şi convingătoare, este lipsită de valoare."


Puţini şi-ar imagina că pianistul cu barbă severă şi plete nepăsătoare la convenţiile modei este un pasionat de şah şi bridge şi că este mereu la curent cu noutăţile pe plan muzical şi nu numai. La Bucureşti va cânta în prima seară cel de-al patrulea Concert pentru pian şi orchestră de Beethoven şi în cea de-a doua seară, alături de Daniel Barenboim, Concertul KV 365 pentru două piane de Wolfgang Amadeus Mozart, două capodopere ale literaturii muzicale clasice. Sunt convinsă că vom asista la un regal, la două seri, de 1 şi 2 septembrie 2013 care cu siguranţă că vor deveni memorabile, mai ales, că în programe se vor regăsi încă trei lucrări semnate de Enescu, Elgar şi Verdi. Radu Lupu va putea fi ascultat încă o dată în Festivalul "Enescu" în ziua de miercuri, 4 septembrie 2013, pe scena Ateneului Român interpretând unul dintre cei mai apropiaţi autori ai sufletului său, Franz Schubert. Toată delicateţea, melancolia, exuberanţa şi poezia compozitorului austriac îşi au în Radu Lupu pe unul dintre cei mai fini şi sensibili tălmăcitori ai prezentului.


Evident că n-am reuşit să cumpăr un bilet la vreunul dintre cele două concerte şi la recital. De această dată ştiu însă că mă voi îmbrăca foarte comod şi voi avea grijă să vin din timp, pentru a lua în primire o bucăţică dintr-o treaptă. Bucăţica mea.
Trimiteţi un comentariu