miercuri, 9 aprilie 2014

Cizmele lui Hitler

Cizmele lui Hitler

Cizmele lui Hitler Johann Meinhardt
 
- Într-un sat săsesc din Ardeal trăieşte un bătrân cu o poveste halucinantă, care răstoarnă istoria. Îl cheamă Johann, a fost cizmarul lui Hitler şi se afla în bunkerul din Berlin, când Führerul a fugit, însoţit de 24 de ofiţeri, în Africa de Sud. Cadavrul găsit de ruşi era al sosiei lui -

"Siebenbürgen, dulce ţară pierdută"

Johann s-a născut într-o familie de saşi din Transil­vania, acum optzeci şi şapte de ani. A muncit de mic, alături de părinţii lui, şi la paisprezece ani era deja ucenic, într-un atelier de cizmărie aflat în Piaţa Mică a oraşului. "Cât am fost tânăr, am muncit foarte mult, am lucrat din zi în noapte, cum i-am văzut şi pe pă­rin­ţii mei, n-am avut vreme nicio­dată de je­luiri. Fiecărui om, când se naşte, îi dă Dum­nezeu un dar, la unul, darul e bun, la altul, poate fi rău. La mine, darul a fost cu folos, că mi-a fost dragă meseria. Până la şaptesprezece ani, n-am ştiut de altceva, apoi a trebuit să plecăm în refugiu, a înce­put şi pentru noi războiul şi n-am mai fost stăpân pe viaţa mea, ea s-a desfăşurat după cum au vrut alţii".
În septembrie 1944, s-a dat ordinul ca toţi saşii să fie pregătiţi de plecare, în 48 de ore. Ruşii înaintau spre Germania şi, dacă i-ar fi prins, i-ar fi omorât ori i-ar fi trimis în Siberia. Cu căruţe, pe jos, cu trenul, care cum a putut, saşii din nordul Transilvaniei s-au retras înspre vest, până în Austria ori Germania, unde au crezut că sunt la adăpost pentru o vreme.
"În noaptea de 25 spre 26 septembrie, am dormit pentru ultima oară în patul din casa părintească", povesteşte Johann. "Am avut un vis ciudat, de care mi-am adus aminte mai târziu. Par­că mergeam cu căruţa cu boi pe un deal înalt, printre nori. Drapele ungureşti fluturau pe străzi şi peste tot. Am plecat undeva, tot printre nori, şi după o vreme, când am intrat iar printre case, erau numai steaguri româneşti, oriunde te uitai. Am ajuns la casa noastră, am căutat-o pe mama, dar n-am mai găsit-o, mama nu era nicăieri. M-am trezit tulburat şi i-am povestit mamii visul, ea m-a sărutat şi s-a întristat: «Ştie numai bunul Dumnezeu ce se va în­tâmpla cu noi», a zis, adunând de prin casă câte ceva pentru drum".
Cu doar câteva haine şi lucrurile puse într-un sac, Johann s-a urcat, împreună cu părinţii lui, în trenul refugiaţilor. Erau câ­teva mii de oameni înghesuiţi în vagoane pentru vite. Au pus pe jos paie, şi fiecare a dormit pe sacul cu lucruri luate doar pentru trei săptămâni, cât li s-a spus că vor sta departe de casă. Au lăsat vacile în grajd, oile în curte, păsările în grădină. N-au avut cum să le ia cu ei. "Ba mai mult", spune bătrânul Johann, "femeile s-au stră­duit să lase casele curate, măturate, să fie faine când se vor întoarce înapoi... Le-au încuiat, au scris pe chei numărul casei, au strâns toate cheile în nişte coşuri mari şi le-au dus la primărie, cum li s-a spus. Când s-au în­tors, după un an şi ceva, le-o părut bine dacă i-o lăsat fostele slugi, care s-au făcut stăpâni în casele lor, să puie un pat în grajd ca să aibă unde să doarmă. Slugi slugilor, asta au ajuns cei care s-au întors imediat după război.
Cizmele lui HitlerCu portretul soţiei
 
Dar să revin la drum, care a fost foarte greu. Am mâncat ce ne-am adus cu noi, dar am avut norocul că în primul vagon al trenului era evacuat şi restaurantul «Bret» din Bistriţa, acolo se pregătea mân­care şi am putut cumpăra, cât am avut bani. Au fost femei care au născut în tren, au fost bă­trâni care au murit de supărare, mulţi s-au îmbol­năvit. Pentru că era revoluţie în Ungaria, atunci l-au dat jos pe Horty Miklos, trenul a fost deviat prin Cehia, şi aşa, drumul a ocolit mult, dar până la urmă am ajuns într-un lagăr la Dresda, după două săptămâni de stat în tren. Eram fericiţi că aveam pat, mâncare şi că eram departe de război. Am fost repartizaţi la lucru, eu într-o fabrică de încălţăminte, mama, la un spital, căci avea o şcoală sanitară".
După şase săptămâni, bărbaţii au trecut prin faţa unei comisii militare care i-a controlat şi repartizat după înzestrări. Johann a fost trimis la garnizoana din Berlin, tatăl lui, care făcuse doi ani de armată la Bu­cureşti, la palatul Reginei Maria, un an de concentrare în Basarabia şi încă doi ani în armata maghiară, a fost trimis direct pe front, la Viena. "Familia s-a risipit, aşa cum se împrăştie păsările, în toate direcţiile". Îna­inte de a pleca la gară, Johann a mai văzut-o pentru ul­ti­ma oară pe mama lui, Lene. Plângea cu-aceeaşi disperare cu care şi-a părăsit gospodăria bine în­che­gată din "Siebenbürgen, dulcea ţară pierdută".

Viaţă de cazarmă

"Doară acuma eşti cătană, mă, ce dracului!"
La Berlin, mai întâi au fost testaţi proaspeţii recruţi, tineri toţi, abia trecuţi de şap­tesprezece ani. Trimi­terea lor în linia întâi a fost un semn al slăbi­ciu­nii cu care armata germană se apropia de capitulare. Ajungeau pe front toţi cei care pu­teau ţine o puşcă în mâ­nă, nu mai conta vârsta. Johann era perfect instruit, căci făcuse în ţară pregătire militară sub unguri, aşa numita "levente". Desfăcea puşca mitralieră în bucăţi şi-o refăcea cu ochii legaţi, în patruzeci şi două de secunde, mai bine decât un ofiţer. La tragerea la ţintă a făcut 100 de puncte din 100 posibile, ceea ce i-a adus laude şi un pachet de ţigări cadou din partea unui colonel. "Io eram un copil fricos şi mă temeam să nu greşesc ceva, cumva, Doamne feri, nu eram sigur pe armă că cum merge, dar am fost crescut să fac tot­dea­una tot ce pot ca să fie bine, să nu supăr pe nimeni, să mă străduiesc cât pot. Am fost peste toată compania şi m-am încrezut un pic atunci când m-a lăudat colone­lul. M-am gândit că «doară acuma eşti cătană, mă, ce
Cizmele lui HitlerFrumoasa Hetti, în costum naţional
 
dracului», chiar dacă de-abia împlinisem şapte­spre­zece ani. Am vrut să par mai copt, mai viteaz, şi-am aprins o ţigară, am pus-o în gură, am tras un fum şi cred că mi-a mers direct în plămâni, de era să-mi saie ochii din cap. Vai, mira-s-ar lumea de voi, ţâgări!, am zis, şi de-atuncea n-am mai pus ţâgare pe limbă, am dat pachetul la ăia mai bătrâni şi aşa s-a încheiat cariera mea de fumător şi aerele de mare sol­dat".
Născut în Transilvania, Johann a învăţat mai multe limbi. Ştia "sasca" învăţată în casă, vorbea ungureşte, româneşte, ştia şi germana, era descurcăreţ, iute, co­rect şi isteţ. A fost repede remarcat şi comandantul l-a lăudat - "A, sehr gut! sehr gut!" ( foarte bine!), i-a zis şi l-a trimis ca ordonanţă pe lângă un ofiţer superior, pe care-l chema Otto. "Îi pregăteam hainele, îi lus­tru­iam cizmele, şi după câteva zile, colonelul meu, Otto, mi-a făcut delegaţie, ca să mă duc cu el acolo unde lucra. Mi-a spus că va trebui să curăţ şi alte cizme, pentru că ale lui au fost tare lăudate de când mă ocu­pam eu de ele. Ofiţerii germani erau tare mândri de cizmele lor. Aşa am ajuns să intru în bunkerul în care lucra Otto şi-n care s-a ascuns Hitler în ultimele luni de război. Nu ştiam eu atunci, în zilele acelea, mare lucru, mai târziu am înţeles ce s-a întâmplat, când mi-a explicat colonelul Otto. El m-a pus la curent cu toate. Mergeam în fiecare zi în bunkerul lui Hitler, luam de acolo un cufăr în care erau cizme, mergeam acasă la Otto, le curăţam, le lustruiam şi le adu­ceam înapoi. Habar n-am avut ale cui sunt cizmele, până când într-o zi, eram pe cori­dor, în bunker, îl aşteptam pe Otto, şi am încremenit lângă perete, în poziţie de drepţi, am salutat toţi câţi eram acolo, căci a apărut Führerul şi-a trecut pe lângă noi, mergând spre biroul lui. Hoopa! Ai, Dumnezăul tău, am zis io, da' aiestea-s cizmele pe care le lus­truiesc io zî de zî, de atâta vreme! Atunci am văzut eu ale cui îs cizmele pe care le curăţam. Erau cizmele tălhariului cel mare! Două luni şi jumătate, io i-am lustruit cizmele lui Hitler, de erau ca oglinda! Două luni şi jumătate, ultimele pe care le-a mai petrecut în bunker".

Sfeterul de lână

Cizmele lui HitlerCu fiu şi nora
 
"Nu ştiau nemţii aşa şmecherie. Sclipeau cizmele alea, de numa'-numa'!"
Stă în faţa mea şi vorbeşte neîntrerupt, ca un şcolar scos la tablă. Vorbeşte şi, în primă instanţă, parcă nu-mi vine să cred că ceea ce spune este real. Mă gândesc că ar putea fi doar teribilisme de pe front, aşa cum povestesc toţi cei care au participat la cel de al doilea război mondial care, de cele mai multe ori, le-a schimbat vieţile cu totul. Fac rapid un calcul în minte, dacă acum are atâţia ani, în '45, când s-a înche­iat războiul, ar fi putut avea atâta..., da, s-ar putea, s-ar putea totuşi ca omul din faţa mea să spună adevărul şi cred că-l spune, după cum este de atent, să nu uite niciun detaliu atunci când povesteşte...
Aşa, vasăzică: îl am în faţa mea pe omul care s-a îngrijit de cizmele lui Hitler în ultimele luni de război, pe care le-a petrecut în celebrul bunker din Berlin. De necrezut! Cum să nu tresar când îl aud cu câtă linişte povesteşte despre acele zile care au schimbat faţa lu­mii? Cum să-mi înlătur tremurul vocii care ar putea trăda emoţiile care mă cuprind? O asemenea baftă ai ca reporter doar o dată-n viaţă. Îl iau uşurel pe bătrân şi-l întreb mai întâi cum era bunkerul în care se as­cun­dea Führerul. Îmi desenează o schiţă, spunându-mi ce destinaţie aveau camerele în care a avut acces. În stân­ga coridorului erau încăperile familiei Goebbels şi cen­trala telefonică, iar pe dreapta, camerele lui Hitler, camera de şedinţe, depozitele, cămările de alimente, băile. Îmi povesteşte cum era mascată intrarea în bun­ker, cum era acesta înconjurat din trei părţi de apă, îmi spune de podul din apropierea lui şi de tramvaiul care trecea pe pod. Şi-mi mai povesteşte că în '90, '91 şi '92 a fost la Berlin, că s-a plimbat prin oraş şi că a recunoscut unele din locurile pe care le ştia din vremea războiului, dar că bunkerul nu l-a mai văzut. "Cred că e desfiinţat, ştie-l dracu'!"
Şi cum erau cizmele lui Hitler? îl întreb pe bătrânul Johann. "Erau cizme militare, din piele neagră, lungi, faine. Le lustruiam, de nu se putea mai bine! Se vedea că-s de meserie. Aveam de la ei cremă de cea mai bună calitate. Da norocu' o fost altu'! Când am plecat în refugiu, am luat cu mine o scurtă , un sfeter din lână de oaie, împletit de mama şi de bunica. După ce s-a uzat, i-am luat mânecile jos, am făcut din ele petice şi apoi să vezi lustruială ce făceam cu ele! Lâna aceea aspră era numai bună pentru cizmele bine date cu cremă. De-ar fi ştiut mama şi bunica ce-avea să se întâmple cu sfeterul făcut de ele... Nu ştiau nemţii aşa şmecherie, nu-i ducea mintea. Nu degeaba am zis io că aş putea să-i vând şi să-i cumpăr pe unii dintre ei, de zece ori, până să-şi deie seama... Sclipeau cizmele alea, de numa'-numa'!"

H1 şi H2

Cizmele lui HitlerFuhrerul, în cizmele lustruite de Johann
 
"H2 erau cizmele dublurii lui Hitler, care semăna leit cu el"
"După o vreme, m-am trezit că în cufăr erau câte două perechi de cizme. Pe una, cu mărimea 44, scria înăuntru, pe căptuşeală, H1. Pe alta scria H2. Astea cu H2 erau cizmele dublurii lui Hitler, care semăna leit cu el, numai că era cu 5 cm mai mic. Şi pe acela l-am cunoscut, acolo, în bunker. Ce s-o întâmplat? Ca să-i facă la fel, adică să semene şi mai mult, tocul cizmelor pe care le încălţa du­blura lui Hitler era mai înalt cu 3 cm şi înăuntru era pusă o bucată de branţ gros, de încă un cm, ca să-l apropie ca statură cât mai mult de celălalt, «originalul». Aşa o rămas numai o diferenţă de cam un cm între ei, aproape nesesizabilă. «Origina­lul», adică Hitler adevărat, era mai mare la picior, purta 44, ăstalalt avea numai 42. Otto, comandantul meu, m-a lămurit cu toate şi mi-a povestit şi de dublurile lui Hitler, că au fost mai multe, nu numai una. Mi-a povestit cum i-au schimbat pe toţi ca să semene cât mai mult cu Führe­rul. El m-a pus la punct cu toate eveni­mentele, chiar şi cu unele secrete, pentru că s-a ataşat de mine şi mi-a promis că după război mă ia cu el la Academia militară din Berlin, acolo unde era pro­fesor. Mi-a spus şi de atentatul împotriva lui Hitler, de la München, care a eşuat, dar care a fost de fapt împotriva unei du­bluri de-a lui, aşa că şi dacă reuşea, Hitler tot nu murea. Acuma, io-s unic pe glob cu câte ştiu. Au venit şi din Germania şi mi-au făcut interviu, dar să ştiţi că încă n-am spus tot ce ştiu şi nici n-o să spun vreodată". "Dar oa­menii trebuie să ştie ce-a fost atunci, ca să înveţe din întâmplările acelea", îi spun. "Povestea dvs. este o mărtu­rie istorică", îi spun lui Johann, cu gândul că, poate, poate, îmi mai dez­văluie câte ceva. Şi am noroc. Johann nu se opreşte din povestit. Se vede că-i este drag să-şi amintească de anii de demult. Ori poate că avea nevoie doar de un bun ascultător! Oricum ar fi, cea mai tulburătoare dintre amin­tirile lui este aceea despre plecarea lui Hitler din Berlin, înainte de termi­na­rea războiului. O poveste care in­firmă varianta sinuciderii lui înainte ca bunkerul să cadă în mâna ruşilor.
"Pe la sfârşitul lui martie 1945, eram în vestiar la Otto, acolo unde curăţam cizmele. Eram curios să aud ultimele ştiri despre front şi ţineam radioul deschis tot timpul. Voiam să ştiu până unde a ajuns războiul. Deodată, la radio aud: «Atenţiune, la ora 7 Führerul va face un anunţ important. Toată lu­mea să stea la radio să-l asculte». Anunţul s-a repetat de mai multe ori şi abia aşteptam să văd despre ce este vorba, căci mi-am dat seama că este ceva impor­tant. Pe la 7, eram cu ochii, cu urechile şi cu sufletul în aşteptare. La 7 fix s-a auzit Führeru', care a făcut un apel la tot poporul german, bătrâni, tineri, femei, bărbaţi, ca să puie mâna pe orice arme, pe sape, pe topoare, care cum poate, să nu lase ruşii să vie în ţară. Am fost emoţionat, mi-am dat seama că e sfârşitul aproape.

Fuga

Cizmele lui HitlerCu cizmele făcute de el
 
"Io, la noapte, plec cu Führerul. Suntem 24 de ofiţeri"
Colonelul Otto avea un frate care lucra şi el în bunker, era direct lân­gă Füh­rer, între cei mai a­propiaţi de el. Îl che­ma Walter, era fe­cior neînsurat, avea vreo 28 de ani, purta oche­lari. Era înalt şi frumos, îl cunoş­team bine, pentru că venea des la fratele lui, dar nu­mai seara, după ce reu­şea să se retragă de acolo, din bunker. Cam la o ju­mătate de oră după ce-am ascultat apelul Führe­rului la radio, apare fratele Walter la Otto, pune pe masă o sticlă de vermut. Io eram în vestiar şi ciuleam urechea cât puteam. Otto a venit în bucătărie după două pahare şi când s-a întors, a uitat uşa între­des­chisă, aşa că am auzit tot ce-au povestit:
- "Măi frate, îi bai mare, nu ne mai întâlnim altu-n veci, nu se ştie dacă ne mai vedem vreodată în viaţa asta, aşa i-a spus Walter lui Otto. Uite care-i treaba. Io, la noapte plec cu Führerul. Plecăm cu 5 avioane, suntem cu el 24 de ofiţeri numai tineri, necăsătoriţi. Am buletin nou, paşaport străin pe alt nume. Şi Füh­rerul are la fel. Nici nu-l mai cunoşti. Cărarea de pe dreapta părului îi pe stânga, şi-o ras mustaţa, îi schim­bat cu totul, nu-l mai cunoşti, de-l vezi. Plecăm în Italia şi de-acolo în Africa de Sud. Mai departe nu ştiu". Asta o zis Walter, apoi o băut amândoi câte un pahar de vermut, s-o pupat, s-o strâns în braţe şi el s-o dus. Când l-o condus pe Walter, Otto o prins de veste că io-s în vestiar şi că am auzit tot ce-au vorbit ei. "Johann, hai încoa'", m-o chemat la el. M-o pus la masă şi mi-o dat şi mie un pahar de vermut, să beau cu el. "Johann, zice apoi, de şopteşti tu la cineva ce-ai auzit, şi io, şi tu, amândoi suntem morţi, ne împuşcă pe loc". "Comandante, fii liniştit, că de la mine nimeni nu scoate niciun cuvânt, i-am spus, şi aşa a fost. Am tăcut până azi".

Sfârşitul războiului
Cizmele lui HitlerCu caietul de amintiri
 

După seara aceea, Johann n-a mai avut cui curăţa cizmele în bunker. Ruşii se apro­piau tot mai mult şi a fost trimis, împreună cu colonelul Otto, la lupte, în linia întâi, care ajunsese deja în Berlin. "Să vezi tu, co­pil fiind, armata fugind disperată, dezor­­ganizată, cu moartea pe urmele ei! O catiu­şă rusească o retezat capul unui sol­dat de lângă mine şi el a mai mers încă 12 paşi aşa, fără cap, şi-abia apoi o căzut. Astea-s lucruri care nu se pot uita. Atâtea grozăvii am văzut, încât ajunsesem să fiu indiferent dacă mai trăiesc sau nu, nu mă mai interesa nimica, atâta spaimă şi jale erau în jurul meu. N-am cuvinte să-i mul­ţumesc Creatorului că am scăpat cu viaţă din măcelul care a urmat".
La sfârşitul lui aprilie, colonelul Otto a murit în timpul unui asediu, Johann a fost mutat în divizia generalului Strauss, care a primit ordin să-i scoată pe nemţi din Viena. Au pornit înspre Austria, dar n-au mai ajuns, pentru că "dintr-o dată, s-or oprit ma­şinile, şi văd că tăţi ofiţerii fug la ma­şina din faţă, care avea radio, şi apoi s-or întors şi ne-o spus că s-o ter­minat răz­boiul. Fuga înapoi, că vin ruşii şi cădem la ei! Ne-am întors în mare viteză şi aşa am ajuns în lagărul de la Mauerkirsche, administrat de americani". Acolo s-a înscris să plece acasă în România sau la Dresda, unde rămăsese mama lui. N-avea de unde să ştie că mama îi mu­rise în bombar­damentul din 13 fe­bruarie 1945, când oraşul a fost ras de pe faţa pământului. Ca să poată supra­vieţui, s-a angajat doar pe mâncare, fără bani, la un ate­lier de pantofărie. Dar visul de-a se în­toarce acasă nu l-a părăsit, aşa că, pâ­nă la urmă, a ajuns în lagărul de la Linz, în care românii aş­teptau repa­trie­rea. Acolo, mare bu­cu­rie, s-a întâl­nit cu tatăl lui, care scă­pase viu din răz­boi. Când s-au adunat mai mulţi ro­mâni, cu greu şi vai, es­cortaţi de ame­ricani până la gra­niţă, au plecat spre ţară şi au ajuns în gara din Dej. A vân­dut o pereche de pan­tofi pe care şi-i făcuse pentru el şi cu ba­nii a plătit o ma­şină care i-a dus până acasă. Casa era ocupată şi, din ordinul lui Stalin, toţi repatriaţii saşi au fost trimişi în lagăr. De-abia în 1954 a reuşit să recupereze casa părintească. Era o săr­bătoare în ziua aceea şi peste tot erau steaguri româneşti, fâlfâind. Visul de demult se împlinise.

***

Cizmele lui HitlerTrenul deportării
 
Johann este astăzi unul dintre cei mai respectaţi oameni din comunitatea săsească. Are prieteni în toate ţările în care s-au stabilit saşii plecaţi din România. De-a lungul anilor, i-a vizitat de multe ori şi a fost şi prin locurile în care a trăit şi luptat în vremea războ­iului. Dar de plecat, n-a plecat. Chiar dacă a avut de suferit după ce s-a întors în ţară, chiar dacă aici încă nu merg lucrurile cum ar trebui, chiar dacă draga lui soţie, Hetti, nu mai este lângă el de unsprezece ani, Johann nu se poate rupe de pământul în care s-a născut. Are aici copiii, nepoţii şi strănepoţii care vor duce mai departe povestea lui.