Bonsai

Padure in miniatura, copac care, dealtfel, creste in dimensiuni considerabile, in conditii normale, dar care, fortat sa traiasca in conditii austere, ramane la dimensiuni mult mai mici, este o adevarata curiozitate a naturii si o mandrie a niponilor.
Este destul de greu de obtinut si, de aceea, cu atat mai pretios. Multi ar da o avere doar pentru a-l avea in preajma, insa doar putini se incumeta si reusesc sa-l obtina.
Oricum ar fi, este o bijuterie a naturii. Este o placere pentru cel care il are in preajma si o mandrie pentru acela care reuseste sa realizeze un asemenea giuvaier.

Bambi

S-a nascut in mijlocul padurii, in plina salbaticie. Nici nu s-a dezmeticit bine de privelistea coplesitoare a lumii in care tocmai picase ca s-a ridicat cu greu, dar detul de rapid, pe piciorusele-i fragile, cautand hrana, pentru a capata putere.
Cu fiecare zi ce trece are puterea de a zburda din ce in ce mai vioi; in fond, face antrenament pentru viata. Din ce in ce mai rar cade frant de oboseala pe un maldar de iarba uscata.
Are o energie aproape inepuizabila. Alearga non-stop, cu urechile ciulite si cu ochii ageri gata de a "prinde" orice apropiere a unui potential pericol.
Va creste repede si farmecul copilariei se va transforma in delicatetea si eleganta maturitatii. Va ramane insa acelasi strengar gata de alergatura.

Furia marii

Domina cu autoritate planeta, cu o forta demna de invidiat. Desi are locul ei bine stabilit, ataca neincetat tarmul, vrand sa cucereasca cat mai mult din uscatul marginit de stanci dure.
Roade sistematic, neincetat, stancile dure, transformandu-le in nisipul cel mai fin. Apa spumega la izbirea cu putere a tarmului dur, furioasa ca nu reuseste sa sfarme mai mult din stanci.
Parca stiind ca este leaganul vietii, de unde au "evadat" toate formele de viata pe uscat, isi cere tribut de viata inapoi. Fiecare vietuitoare aflata in apropiere isi da obolul cuvenit mamei sale, marea.
Vasta in timp si spatiu, marea ne va domina mereu. La fiecare nesocotire a legilor sale, marea ne va cere socoteala cu o duritate extrema.

Abur si lumina

Un abur dens invadeaza padurea, filtrand lumina difuza a soarelui; nu stii daca e dimineata sau seara, nu stii daca e plina zi, ceata face ca totul sa para crepuscular.
O liniste grea se asterne peste tot in natura; crengile se lasa grele spre pamant, abia scuturandu-se de apa.
aerul pare irespirabil; umezeala este maxima. Odata ce soarele isi va spori puterea, aburul se va ridica spre cer, limpezind atmosfera.

Firul apei

Curge agale, croindu-si drum prin umbra deasa a copacilor. Susurul sau abia se aude soptind usor, in linistea naturii.
Pomii il acopera discret cu lacrimile frunzelor lor uscate, vrajiti de linistea curgerii sale. Luciul sau sclipeste discret, luminat usor de razele de soare strecurate cu greu printre frunze.
Vine de undeva si va ajunge cu siguranta altundeva. Va curge la fel de discret ca intotdeauna, un fir subtire si delicat de apa.

Furie fumeganda

Apa involburata, furioasa, se revarsa pravalindu-se printre stancile invesmantate in padure deasa. Isi face loc cu greu printre bolovanii stancosi presarati in drum, aruncand in aer perdele fine de ceata, prin care se strecoara firicele de lumina raspandind irizatii multicolore in jur.
Totul pare invaluit de lumina stralucitoare ce alinta muntele intr-o imbratisare discreta, dar cuprinzatoare.

Gemenii

S-au nascut odata, in aceeasi zi; sunt frati gemeni.
Cresc incredibil de repede si sunt ageri, iuti, debordeaza de energie. Alearga mereu, parca s-ar intrece cu ei insisi. Topaie vioi pe piciorusele fragile si totusi puternice; aproape ca nu-i vezi, atat de repede se misca.
Alearga liberi in infinitatea campiilor inverzite, de parca ar vrea sa nu li se fure libertatea. Nu-i poti opri nicicum, nici macar pentru o clipa.
Vor creste mari si puternici si vor avea la randul lor urmasi. Dar imaginea va fi aceeasi, a unor fiinte debordand de energie, alergand nestingheriti spre o tinta cunoscuta doar de ei.

Salbaticiuni

Cu ochii lor mari si catifelati scrutand zarile, sesizeaza aparitia oricarui pericol. Sunt extrem de atente, sunt numai ochi si urechi, captand orice zgomot si orice umbra de miscare.
La cea mai mica banuiala de pericol, o vor lua la fuga cu pas sprinten, in salturi lungi si rapide.
Sunt greu de prins, iar cand sunt atacate, isi vor vinde scump pielea. Unele vor scapa, iar altele vor cadea prada dusmanului. In urma, insa vor creste altele, luand startul spre viata, cu toate primejdiile ce le pandesc si de care se vor stradui sa scape.

Felina salbatica

Se prelinge lin, lunecos, pe trepte roase de piatra invesmantate ici si colo in verdeata. Simturile ii sunt ascutite in cautarea prazii, iar pasul ii este tacut, de parca nu ar vrea sa miste linistea din locul ei.
Se armonizeaza coloristic pe deplin cu peisajul din care, parca, a rasarit; parca ar purta costum de camuflaj...
Stie sa se orienteze pe deplin in teritoriul pe care il domina; e doar propria lui "imparatie"...
Chiar daca are alura imperiala, e doar... un simplu leopard...

Padure...

Uneori imi vin in minte imagini din copilarie. Desi nu am fost un drumet inrait, desi am fost aproape inntotdeauna o fire destul de linistita si de sedentara, imi placea totusi sa merg pe jos, nu pe distante excesiv de lungi sau in ritm foarte alert. Petrecerea unui timp destul de lung in mijlocul naturii ma relaxeaza, ma calmeaza si ma face intotdeauna sa-mi reincarc "bateriile uzate"...
De regula, natura vie imi da un tonus deosebit; iarna inghetata ca un cavou alb ma deprima, ma inmoaie si ma face sa imi doresc sa vina din nou primavara, cu explozia sa de culori, sunete si parfumuri. Ma incanta si vara, oricat de "fierbinte" ar fi, dar si toamna cu feeria de culori intr-o continua transformare, virand dinspre verdele inchis al verii spre nuante de galben si ruginiu, si cu parfumul ei de fructe coapte si frunze uscate.
Ceea ce ma face sa explodez de energie, de placere si incantare, este petrecerea unui timp indelungat in mijlocul unui parc sau, mai ales, in profunzimea unei paduri, departe de lumea dezlantuita a oraselor. Aerul puternic ozonat, raceala totusi primitoare a umbrei dese, sunetele pline de armonie a luminii crepusculare imi dau un alt tonus.
Ma doare insa sufletul cand vad ca parcurile si padurile dispar vazand cu ochii sau devin parca din ce in ce mai neingrijite. Umbra deasa a copacilor, cararile ca niste tuneluri dese si intunecoase sunt inlocuite cu terenuri aproape sterpe, de pe care padurea a fost aproape rasa cu desavarsire.
Imi amintesc de vizita pe care mi-a facut-o un var de-al meu, nascut si crescut in "creierii muntilor" si la care am mers uneori in vacanta. La un moment dat l-a intrebat pe tatal meu: "Unchesule, mai tii minte padurile din imprejurimile satului?" "Da!", i-a raspuns tata. "Ei bine, nu mai sunt. Toti versantii parca au fost rasi. Au ramas in picioare doar copacii din zonele greu accesibile."
Pe masura ce povestea, ii simteam durerea din glas: disparusera locurile de hoinareala, locurile de unde culegea ciuperci sau fructe de padure... Disparuse parca si farmecul copilariei.
Nu stiu daca generatiile actuale de copii si tineri mai pot trai cu aceeasi intensitate clipele frumoase care ne-au incantat noua copilaria. Pentru ei, pentru majoritatea, viata in aer liber, in mjlocul naturii, este o notiune abstracta pe care nu o pot intelege, in masura in care si-au trait viata inchistati in corsetul betoanelor din orasele supraaglomerate.
Depinde de noi, doar de noi, daca reusim sa reconstituim farmecul vremurilor de altadata. Depinde de noi, doar de noi, daca ne redam, noua si generatiilor viitoare, farmecul copilariei.

Melci...

A plouat toata ziua, si inca mai ploua, marunt, mocaneste, inundand orasul cu suvoaie de apa si cu valuri de frig si umezeala.
Din pamantul din ce in ce mai umed, printre vegetatia abia trezita la viata, incep sa apara, tarandu-se tacticos, melcii...
Cu corpurile lor lipicioase, lasand in urma dare de "clei" lipicios, sidefiu, ocupa aproape toata strada. Te feresti sa nu-i calci; e pacat sa ii ucizi, acum, cand toata lumea e a lor.
Indiferent de cine trece pe langa ei, isi vor continua drumul lent, tacticos, purtandu-si casa in spinare. Cine e ca ei?

Intind o mana primaverii

As vrea sa leg prietenie vesnica cu primavara. Renasterea exploziva a naturii imi da un alt tonus. Simt ca am putere din ce in ce mai mare sa pot lupta cu greutatile vietii si sa aflu, inca o data, mereu, ca viata e frumoasa.
Simt ca natura, in plina primavara, imi intinde o mana prieteneasca. Ii intind si eu, la randul meu, aceeasi mana, in semn de prietenie. Si simt ca primavara imi patrunde in suflet, de unde nu va iesi decat cu greu, lasand in urma rani greu de vindecat.

Sfarsit!

Un drum intortocheat strabate padurea deasa si intunecoasa. Urme de pasi raman intiparite in solul reavan si moale. O racoare placuta te cuprinde, strabatand penumbra lasata de ramurile dese ale copacilor.
Mirosul proaspat al vietii vegetale iti mangaie usor narile, iar sunetele naturii vii iti alinta placut urechile. Nimic nu pare a fi deranjat vesnicia padurii.
Razele sclipitoare ale soarelui patrund cu greu printre ramurile greu fosnitoare ale copacilor. Treptat, pe masura ce copacii se raresc, lumina soarelui tresare victorioasa. Drumul evadeaza spre libertatea luminii, scapand din stransoarea padurii.
Iar farmecului naturii vegetale abundente i se va spune curand: SFARSIT!

Doar ochi si urechi...

S-au ascuns in spatele unor tufisuri, urmarind atent o tinta anume. Sunt doar ochi si urechi...
Au atentia incordata la maximum, pentru a percepe orice pericol la timp.
Abia se vad de dupa ramurisul des; culoarea ii "avantajeaza", sunt aproape perfect camuflati. Doar un ochi atent ii poate percepe.
Vor fugi la cel mai mic semn de pericol; la nevoie vor ataca agresorul, pentru a-si salva viata lor si viata puilor.
Poate ca intr-o zi vor cadea prada vreunui agresor. Asta-i viata! Viata va merge inainte, viata lor se va continua cu viata propriilor urmasi...
Si permanent vor exista dupa ramurisul des al tufisurilor, perechi de ochi si urechi care vor scruta pericolele...

Imensitate alba

S-a desprins brutal dintr-un camp urias de gheata ce acopera uscatul sau apa din zonele polare. Imediat ce s-a rupt, a inceput sa pluteasca in deriva, topindu-se incetul cu incetul, facand sa se ridice putin nivelul apei.
Asemenea munti de gheata se desprind mereu. Fenomenul este cu atat mai frecvent cu cat vremea este mai calda.
In mod normal, gheata se reface la loc, pentru a se desprinde, iarasi si iarasi, bucati enorme de gheata plutitoare.
In conditiile in care cima este din ce in ce mai calda, topirea ghetii este din ce in ce mai accentuata, iar stratul de gheata din ce in ce mai subtire.
Pericolul? Cresterea nivelului apelor Oceanului Planetar, proportional cu gradul de topire al ghetii. Consecinta va fi inundarea zonelor joase din vecinatatea coastelor marine, cu distrugerea inclusiv a asezarilor umane din zona, distrugerea zonelor bune pentru agricultura...
Singurul mod prin care se poate evita topirea excesiva a gheturilor este stoparea tendintei de incalzire a planetei, cauzata de poluare. Obiectivul este greu de atins, datorita complexitatii fenomenului, dar nu imposibil de realizat, daca se unesc toate fortele intr-un plan coerent, inteligent si eficient. Este esential pentru supravietuirea planetei in forma in care se afla acum sa se stopeze fenomenul de poluare, cu consecinte catastrofale pentru planeta.

Radacini

Sunt puternice... Extrem de puternice. Sunt infipte adanc in pamantul inghitit acum de ape. Umezeala si raceala care le inconjoara le-a invesmantat intr-un strat catifelat de muschi.
Trunchiul vanjos nu se lasa doborat acum, la batranete. Este inconjurat de mladite tinere si parca vrea sa le dea o pilda de rezistenta in fata vicisitudinilor sortii.
Oglinda apei ii reflecta discret, dar clar, imaginea. Se inclina usor intr-o parte, clatinat de nesiguranta terenului mocirlos. Nu se teme ca se va prabusi intr-o zi. Trupul lui va fi hrana pentru generatiile care vor urma. Iar din pamantul mustind de ape se vor ridica mladite tinere, subtiri, care se vor lupta sa supravietuiasca si sa devina copaci puternici, care sa reziste veacurilor.

A revenit iarna!

Se pare ca a revenit iarna!Albul a cuprins din nou natura ce ne inconjoara. Un alb sclipitor, pufos, de vis, a cuprins pamantul, ramurile copacilor.
Nu, nu e o pacaleala decat in parte. Iarna se departeaza de noi incet, dar sigur, lasand primavara sa cucereasca natura si sufletul oamenilor.
Numai ca albul... ei bine, albul ne cucereste pe toti: albul din petalele florilor ce impanzesc pamantul si ramurile copacilor... un alb stralucitor, pufos... parfumat.
Sa lasam totusi albul primaverii sa ne cucereasca pe toti!

Te iubesc!

Sunt impreuna de mult timp; o familie cu adevarat regala. Vor avea urmasi multi, frumosi si puternici.
Gesturile de tandrete dintre ei nu lipsesc. Daca ar putea vorbi, si-ar face nenumarate declaratii de dragoste in cele mai variate forme.
Amandoi sut puternici, maiestuosi. Si totusi, par a fi o oglinda fidela a atasamentului ce si-l poarta unul altuia.
Surprinzator pare faptul ca nu au infatisare umana. Si totusi sunt mai demni decat multi dintre reprezentantii speciei umane.
Si stiu parca sa-si spuna unul altuia, din plin, TE IUBESC!

Bonsai primavaratic

Mic sau mare, orice pom inflorit simbolizeaza primavara. Si acum, in plina primavara, suntem intampinati la tot pasul de ramuri grele de flori, intr-o explozie de culori si parfumuri.
Marturisesc ca ador primavara, cu transformarile ei profunde si rapide, care ma surprind la tot pasul. Va fi anotimpul meu preferat, dintotdeauna si pentru totdeauna.

Primavara in parc

Aleile parcului linistit incep sa prinda culoare sub razele caldute ale soarelui. Parfumul discret al florilor gata sa explodeze intr-o simfonie de culori incepe sa cucereasca atmosfera imbatata de ciripitul discret si totusi vioi al pasarilor.
Nimic nu pare mai relaxant decat sa te plimbi ore in sir pe aleile usor prafuite sau sa stai uitat pe o banca la umbra unui pom. Nimic nu pare mai relaxant decat sa te imbati cu natura vie, sa reusesti sa-it incarci bateriile pentru a putea sa-ti incepi munca mai cu spor.