duminică, 21 septembrie 2014

Guvernul din umbră

Autor: George Arion 24 Aug 2008 - 00:00
Guvernul din umbră


Cîteodată se poate  să te trezeşti într-un vîrtej ameţitor de evenimente. Fără voia ta. Fără să ştii ce le-a provocat. Şi, mai ales, fără să-ţi dai seama cum te poţi smulge din vîltoarea lor.


Cîteodată se poate  să te trezeşti într-un vîrtej ameţitor de evenimente. Fără voia ta. Fără să ştii ce le-a provocat. Şi, mai ales, fără să-ţi dai seama cum te poţi smulge din vîltoarea lor.


Aşa ceva i se întîmplă lui Thomas Bolden, eroul romanului "Clubul patrioţilor", semnat de Christopher Reich. Protagonistul este răpit de lîngă iubita sa. E bătut. I se cer informaţii despre care nu are habar. E ameninţat cu moartea. Doar printr-o minune reuşeşte să scape. De fapt, salvarea lui ţine mai puţin de miracol. Fiindcă pînă a fi un respectat bancher, în copilărie cunoscuse din plin vicisitudinile vieţii, care îl pregătiseră pentru cele mai dure încercări: "Într-o fracţiune de secundă şi-a recăpătat toate vechile defecte: neîncrederea în autorităţi, violenţa sălbatică, paranoia perfect acordată şi, mai ales, instinctul de supravieţuire dobîndit în condiţii atît de grele".
Smuls din confortul pe care îl obţinuse după ani de trudă, el vrea să priceapă ce i se întîmplă. E victima unei confuzii? Deţine, fără să ştie, secrete importante pentru alţii? De ce împotriva lui s-au năpustit forţe atît de bine instruite?


MARATON. Dacă tot ne aflăm în zilele Olimpiadei, să ne închipuim o probă care nu există: un maraton cu obstacole. La o astfel de probă trebuie să concureze Bolden. Timp de două zile, el traversează experienţe devastatoare. E dat în urmărire generală, fiind acuzat că şi-ar fi omorît şeful. Iubita lui e rănită de  glonţul unui revolver care îl viza pe el. Cărţile de credit îi sînt blocate. E supravegheat prin sistemul GPS. Şi, totuşi, nu se descurajează. Cu toate că pe urmele lui a pornit un grup de profesionişti înarmaţi şi nemiloşi, el se încumetă să ancheteze pe cont propriu cauzele care l-au implicat într-o încurcătură blestemată. Iar ceea ce află e şi uluitor, dar îi provoacă şi groaza. El descoperă existenţa unui "club al patrioţilor", înfiinţat încă de pe vremea lui Washington, care a condus, încă de pe atunci, din umbră, politica SUA. Un guvern despre care poporul nu ştie şi care influenţează destinul naţiunii: "Lucrează împreună cu cei din vîrful administraţiei. Îi conving de puritatea ţelurilor pe care şi le propun. Îi forţează să acţioneze. Să nu asculte vocea poporului. Totul în numele democraţiei".


MIZA. Din acest club fac parte bancheri, industriaşi, foşti şi actuali membri ai administraţiei americane, militari de carieră. Pentru ei, "nimeni nu e mai presus de lege" sînt doar vorbe în vînt. Iar mita, şantajul, crima sînt mijloace la care apelează fără nici o remuşcare. Fiindcă miza e uriaşă – influenţarea Congresului pentru a obţine contracte fabuloase. În special comenzile de arme aduc profituri uriaşe. Arme care asigură impunerea cu forţa a democraţiei în lume. Evenimentele din carte se petrec într-un context special: prima femeie din istoria SUA urmează să fie învestită preşedinte. Femeie care doreşte să desfiinţeze "clubul patrioţilor". Pentru ca puterea să fie redată poporului. Nimerit întîmplător în acest păienjeniş de interese, Bolden reuşeşte să se salveze şi dejoacă şi planul de asasinare a primei femei preşedinte. Dar aventura lui este emblematică pentru o ţară în care, după atentatele de la 11 septembrie, s-a instaurat frica, liberăţile individului fiind serios prejudiciate de autorităţi. Pornind de la o posibilă teorie a conspiraţiei care îl lasă perplex pe oricine ia cunoştinţă de ea, Reich a construit un roman a cărui lectură e asemănătoare cu o "pogo-rîre în Maelstrom": te subjugă fără scăpare.


"Bolden s-a năpustit la bărbatul brunet, cu un umăr înainte, ca într-un meci de fotbal. Se ciocni violent de el şi continuă cu un pumn în plex. Parcă ar fi lovit un zid de beton. Bărbatul se retrase un pas, îl apucă pe Bolden mai întîi de încheietura mîinii, apoi de braţ, şi folosi inerţia mişcării pentru a-l arunca peste şold, la pămînt. Bolden se rostogoli la dreapta, evitînd o lovitură. Sări în picioare şi ridică braţele. Lovi o dată, de două ori, nimerind bărbia, apoi obrazul. Hispanicul încasă pumnii şi se apropie, îndepărtînd în acelaşi timp braţele lui Bolden. Mîinile sale, observă Bolden, erau ca nişte baroase"


Biografii

Christopher Reich s-a născut la Tokyo în 1961. A studiat Finanţele la Georgetown University şi la University of Texas, apoi a lucrat în domeniul bancar în SUA şi Elveţia. În 1995 a renunţat la cariera pentru care se pregătise şi a devenit scriitor profesionist. A publicat romanele "Numbered Account" (1998), "The Runner" (2000), "The First Billion" (2002), "Devil's Banker" (2003). "Clubul patrioţilor" a fost încununat în 2006 cu Premiul Internaţional Thriller Writers.
Aprecieri
"O cursă cu obstacole... Reich menţine nivelul de suspans la cota maximă, iar Bolden este un om obişnuit care devine fără să vrea un erou" – San Francisco Chronicle
"Un thriller de mîna întîi, cu o miză uriaşă. E imposibil să nu-i ţii pumnii personajului principal, de la prima pînă la ultima pagină" – Booklist
Citeşte mai multe despre:   scena crimei,   bolden

Asasinul singuratic

31 Aug 2008 - 00:00
Asasinul singuratic


FENOMEN  ●  Dorinţă de crimă sau obsesie
Pare de necrezut, dar cel pe care o lume întreagă îl cunoaşte azi drept Nelson DeMille a debutat sub pseudonim. La începutul anilor ’70 îşi semna romanele Jack Cannon. De ce? Din sfială? Din neîncredere?


FENOMEN  ●  Dorinţă de crimă sau obsesie
Pare de necrezut, dar cel pe care o lume întreagă îl cunoaşte azi drept Nelson DeMille a debutat sub pseudonim. La începutul anilor ’70 îşi semna romanele Jack Cannon. De ce? Din sfială? Din neîncredere?

Explicaţia o oferă el însuşi într-un interviu: "Am folosit un pseudonim, pentru că ştiam că voi scrie romane mai bune într-o zi sub numele meu", Aventura anonimatului a luat sfîrşit în 1978, atunci cînd i-a apărut "La apa Babilonului", care echivalează cu un nou debut. O carte surprinzătoare, de o forţă deosebită, care l-a făcut uitat pe Joe Ryker, poliţistul newyorkez pe care îl avusese ca protagonist într-o serie luată totuşi în seamă de marele public.

Se deosebeşte Jack Cannon de Nelson DeMille? Fără îndoială. Primul este nerăbdător să istorisească întîmplări de o grozăvenie cumplită. Pripa îl face superficial. Se vrea, cu orice preţ, interesant şi să dea lovitura. Dar privirea lui alunecă la suprafaţa întîmplărilor, fără să încerce să le descopere semnificaţiile. Este vizibilă setea de a obţine un succes facil.

TRANSFORMARE.
În schimb, din clipa în care pe cărţi îi apare numele său real, autorul suferă o transformare. Ucenicia sub pavăza anonimatului a fost benefică. L-a învăţat să construiască grijuliu naraţiunea şi să fie atent la orice detaliu. Personajele sînt extraordinar de bine conturate, chiar dacă au, uneori, o apariţie episodică. Iar totul se desfăşoară pe fundalul societăţii americane contemporane, ale cărei mecanisme sînt fin analizate. De aceea, "Fiica generalului", "Fabrica de spioni", "Spencerville", încîntătoarea "Coastă de aur" au devenit bestseller-uri, fiind vîndute în zeci de milioane de exemplare pe tot mapamondul, asigurîndu-i legitimaţia de acces în clubul select al celor mai bine cotaţi autori de thrillere. Scriitorul a avut dreptate să stea o vreme ascuns: a ştiut că poate scrie mai bine şi de aceea şi-a făcut mai întîi mîna cu cinci cărţi mai puţin închegate, amînîndu-şi ieşirea strălucitoare la rampă.

TENSIUNE. Totuşi, romanele cu Joe Ryker se citesc şi azi cu plăcere. Au o intrigă tensionată. Au răsturnări de situaţie imprevizibile. Şi, mai ales, au ca protagonist un anchetator cu o existenţă credibilă. E dur şi perspicace. Se poartă fără menajamente cu oricine îi iese în cale – martori, infractori, şefi obtuzi. E slobod la gură, miştocar, băutor, afemeiat şi veşnic în harţă cu presa. El însuşi "miroase a mort, deşi caută criminali".  Modalitatea lui de a-şi face meseria este aceea de a se adapta la mediul ostil în care acţionează. Un New York brutal, populat de traficanţi de droguri şi carne vie, de prostituate, cerşetori, vagabonzi, hoţi, ucigaşi.

În "Asasinul singuratic", Ryker se află pe urmele unui fost combatant în Vietnam, membru al Corpului de Elită din infanteria americană. Un glonţ în cap l-a dereglat pentru totdeauna. Zece ani de spitalizare nu au reuşit să-l mai vindece. Devenit un psihopat periculos, el scapă de sub supravegherea medicală şi redevine o maşină de ucis. Doreşte să se răzbune pe toţi cei pe care îi crede vinovaţi de nenorocirile abătute asupra lui. Înarmat cu o carabină cu lunetă, el transformă metropola într-o baie de sînge. Peste cincizeci de victime cad sub gloanţele pe care le expediază cu o precizie de campion olimpic la tir. "E omul codrului, un luptător de junglă. Şi acum oraşul este jungla lui." De un sadism feroce – cînd are în cătarea puştii o ţintă trage în aşa fel încît s-o tortureze – o loveşte în picioare, în mîini, înainte de a-i da lovitura de graţie. Un dezaxat. Pe care doar Joe Ryker, el însuşi puţin sonat, îl poate învinge într-un duel spectaculos.
O carte dură. Dar, dacă Nelson DeMille s-ar fi mărginit să imagineze doar ficţiuni înfricoşătoare prin cruzimea lor, n-ar mai fi fost ceea ce este astăzi.

"Ryker se rostogoli într-o parte şi trase trei focuri cu pistolul Beretta, direct prin buzunar, în tibia dreaptă a lui Cyrus. Ucigaşul urlă şi se prăbuşi la pămînt, cu osul zdrobit. În secunda următoare, Ryker se aruncă peste el. Apucă pistolul de ţeavă şi i-l smulse din mînă, apoi, încet şi metodic, fiindcă acum nu mai era nici o grabă, îi sparse lui Cyrus toţi dinţii cu patul pistolului greu."

Biografie

Nelson DeMille s-a născut la 23 august la New York. Tatăl său, de origine canadiană, era zidar, iar mama s-a ocupat de creşterea celor patru copii pe care i-au avut. Nu după mult timp s-au mutat în Long Island, unde DeMille locuieşte şi acum. A frecventat liceul local, apoi a studiat trei ani la Universitatea Hofstra. A urmat o şcoală militară şi a ajuns sublocotenent.

A petrecut trei ani în armată, din care unul în Vietnam. A fost decorat de mai multe ori. La sfîrşitul serviciului militar s-a reîntors la universitate. Licenţiat în Ştiinţe politice şi Istorie. Din 1970 pînă în 1976 a exercitat mai multe meserii, printre care şi pe aceea de anchetator de asigurări. Din 1976, după ce a publicat mai multe cărţi sub pseudonim, s-a consacrat numai scrisului.
Citeşte mai multe despre:   scena crimei

QUANTICO - INVESTIGAŢIE TENSIONATĂ/Atac asupra memoriei

Autor: George Arion 11 Ian 2009 - 00:00
Romancierul, fără a ne pune prea mult la încercare răbdarea, punctează etapele unei investigaţii tensionate, înfricoşătoare şi de durată.



Totul porneşte de la un banal accident rutier, în urma căruia într-un vehicul sunt descoperite zeci de imprimante, iar un poliţist este ucis. Evenimentul atrage atenţia FBI-ului. Agenta Rebecca Rose conduce o anchetă care îi alimentează suspiciunile legate de posibilitatea unui atac asupra SUA cu arme biologice. Apare în scenă şi William Griffin, urmărit în ultimele sale zile de instrucţie la Quantico. Antrenamentul la care e supus cuprinde probe mai dure chiar decât cele mai periculoase situaţii reale. Echipamentul pe care îl folosesc cursanţii este sofisticat – de pildă, ei sunt echipaţi cu veste antiglonţ care culeg, în acelaşi timp, imagini şi date din ambianţa unde se află. Pregătirea lor extenuantă îi face apţi să riposteze unor adversari tot mai abili şi ei.

SUSPANS. Acţiunea se complică şi mai mult – Erwin, tatăl lui William Griffin, el însuşi ofiţer FBI, este pe urmele lui Robert Chambers – supranumit Patriarhul –, un fost spărgător de bănci şi atacator cu bombe al clinicilor de planificare familială. În hambarul acestuia de lângă casa lui din statul Washington se descoperă semnele unei activităţi dubioase. Dar spaţiul bucolic în care trăieşte se transformă într-un teatru de război – Patriarhul este împuşcat şi-şi duce taina în mormânt, iar Erwin abia scapă cu zile, scos cu greu de sub dărâmăturile hambarului, aruncat în aer de o bombă ascunsă cu dibăcie. Fiul său şi Rebecca continuă cercetările pornind pe alte piste. La dispoziţia lor se află cele mai noi mijloace de investigare – de la informaţii primite prin satelit până la arme "inteligente", care pot să lovească o ţintă umană, ghidate de senzori capabili să identifice după miros o persoană căutată. Cercul se strânge tot mai mult în jurul unui bărbat cu un ochi verde şi altul albastru, maestru al deghizărilor, cunoscut sub diverse nume – John Brown, John Bedford. De fapt, acesta e Lawrence Winter, un fost agent FBI scăpat de sub control. Pentru a răzbuna moartea soţiei şi fiicei sale la 11 septembrie 2001, el ia pe cont propriu acţiunea de pedepsire a tuturor vinovaţilor, indiferent în ce tabără s-ar afla. Îl are ca ajutor pe Tommy, un savant cu o minte de copil, genial în laboratorul său improvizat, dar incapabil să se descurce în realitatea de zi cu zi. El e unul dintre cei mai căutaţi terorişti, fiind expeditorul scrisorilor cu antrax din 2001, care au omorât cinci persoane, au îmbolnăvit alte peste 200 şi au provocat o panică de proporţii. Din drojdia de bere modificată genetic el a obţinut o pulbere cu o proprietate halucinantă: pulverizată peste o aşezare omenească, ea provoacă ştergerea memoriei tuturor locuitorilor. Lawrence Winter doreşte s-o folosească pentru a alunga ura din lume, coborând-o în uitare. El experimentează cu succes produsul în orăşelul Silesia din Ohio. 5.000 de oameni încep să se comporte ca şi cum ar fi atinşi de Alhzeimer – ţin minte doar întâmplările dintr-o zi, dar nu-şi mai ştiu nici măcar numele şi nici ce-au făcut cu o săptămână mai înainte. Vizează şi două oraşe mari, Ierusalimul şi Roma, însă planurile îi sunt dejucate de vigilenţa serviciilor de specialitate. Cu un ultim efort, îşi alege o altă ţintă – Mecca –  exact în perioada în care peste un milion de musulmani sunt acolo în pelerinaj. Succesul unei astfel de operaţiuni ar provoca un conflict mondial. Dar William, Rebecca şi ceilalţi colegi ai lor reuşesc să elimine pericolul.

TENEBRE. Greg Bear ne spune o poveste tenebroasă, însă perfect verosimilă. Departe de ochii publicului, care trăieşte neştiutor, se desfăşoară o încleştare acerbă, care primejduieşte însăşi existenţa pe această planetă.

"Un autobuz în viteză, încercând să profite de un spaţiu creat în cârdul de maşini, ţâşnise din spatele unui camion al cărui portbagaj era plin ochi de pelerini. Aceştia erau aplecaţi spre interior, unde încercau să se prindă de bare pentru a nu fi smulşi şi aruncaţi în afară. Autobuzul acceleră, claxonând în disperare..."
George Arion


Biografie

Autor a peste 30 de cărţi SF şi fantasy, Greg Bear, născut la 20 august 1951, a primit două premii "Hugo" şi cinci premii "Nebula" pentru ficţiune. A colaborat cu diverse organizaţii ştiinţifice şi politice, printre care Microsoft Corporation, Armata SUA, CIA şi alte agenţii. Este membru fondator al Asociaţiei Artiştilor Science Fiction. Este căsătorit, are doi copii şi locuieşte în Lynwood, Washington. "Ca întotdeauna, scenariul viitorului apropiat este la Bear înfricoşător de plauzibil, şi, fără a se lungi cu o ascuţită critică la adresa conflictelor politice şi a potenţialului lor de a împiedica eforturile împotriva terorismului, antagoniştii săi devin surprinzător de simpatici pe măsură ce detaliile complexe ale adevăratului lor plan ne sunt dezvăluite" – Publisher’s Weekly.
"Quantico reprezintă o privire terifiantă în coşmarul global al bio-terorismului. Greg Bear combină ştiinţa autentică, ştirile de ultimă oră şi extrapolarea de genul peste-cinci-minute începând-de-acum într-un thriller încărcat de adrenalină" – Robert Crais
Citeşte mai multe despre:   scena crimei

FANTOMELE ISTORIEI / Teroarea este la ea acasă

Autor: George Arion 18 Ian 2009 - 00:00
A trecut mai bine de o jumătate de secol de când Hruşciov, într-un discurs fulminant, a dezavuat cultul personalităţii lui Stalin şi a prezentat ororile pe care acesta le-a comis împotriva propriului său popor, împotriva altor popoare.




De la o astfel de realitate paradoxală porneşte Robert Harris în romanul său "Arhanghelsk". Un istoric american, Christopher Kelso, participă la un simpozion organizat la Moscova cu ocazia deschiderii arhivelor sovietice. La dispoziţia cercetătorilor e pusă o comoară care poate elucida multe dintre enigmele trecutului. Se ţin discursuri, se prezintă comunicări, au loc dineuri, se leagă şi se dezleagă prietenii. Dar pentru Kelso atmosfera festivă nu durează mult. Într-una dintre zile, el este abordat de Papu Rapava, un fost militar din garda lui Lavrenti Beria, o vreme şeful NKVD, înfricoşătorul organism opresiv, ai cărui reprezentanţi se fac vinovaţi de crime inimaginabile. După mai multe pahare de whisky şi votcă, bătrânul îi spune o poveste halucinantă. În noaptea în care a murit Stalin, Beria a pus mâna pe jurnalul "conducătorului iubit" şi l-a îngropat în grădina vilei sale. Istoricul nu ştie ce să creadă. Sunt fantasmagoriile unui alcoolic, dornic să câştige un ban? Sau scena respectivă s-a petrecut aievea? O serie de circumstanţe îl determină să-i dea crezare. Dar carnetul cu însemnări nu mai e în locul unde a fost ascuns. Iar primul său proprietar nu fusese septuagenarul despot de la Kremlin, ci o tânără pe care acesta o violase şi care îşi transcrisese frământările într-un jurnal.

OBSTACOLE. Împreună cu un reporter de televiziune, Kelso porneşte în căutarea preţiosului document. Pe urma acestuia se află însă şi serviciile secrete ruseşti. Cine va pune primul mâna pe vechiul caiet de matematică îmbrăcat într-un plastic negru? Are loc o cursă cu multe obstacole şi multe victime, care îi poartă pe eroi până în îndepărtatul şi îngheţatul Arhanghelsk. La capătul ei, este descoperit un adevăr cutremurător. Stalin a avut un fiu pe care l-a crescut departe de ochii lumii, sub protecţia unor membri KGB, inculcându-i-se ideea că la un moment dat va ajunge stăpânul absolut al unui vast imperiu. Devenit ucigaş în serie, din dorinţa de a apuca frâiele puterii, el este aidoma tatălui său, de o violenţă şi o ferocitate ieşite din comun. Iar autorul ne constrânge să-i urmărim evoluţia pe scenă cu suflarea tăiată.

THRILLER. Acest thriller devine pasionant şi pentru cei familiarizaţi cu istoria "marelui frate de la Răsărit", dar şi pentru cei tineri, care n-au cunoscut nici măcar din auzite despre comportamentul plin de cruzime al "Tătucului". Cartea este înţesată de informaţii pe deplin verificate, plasate cu măiestrie într-o ficţiune meticulos construită, astfel încât romanul să nu se transforme într-un tratat doct. De reţinut şi creionarea atmosferei de teroare care domnea în URSS sub cârmuirea urmaşului lui Lenin – sunt evocate arestări samavolnice, deportări în masă, lagăre de concentrare, execuţii fără judecată. De asemenea, Moscova zilelor noastre, cu miliardari corupţi, cu o populaţie săracă şi ţinută în ignoranţă, cu clădiri mizere, dar şi cu altele opulente – e surprinsă de un bun cunoscător al decorului şi al realităţilor de acum din capitala ruşilor. O plăsmuire literară? Desigur. Dar "Arhanghelsk" pune întrebări de o stringentă actualitate, ce nu ne pot lăsa indiferenţi. Mai e oare posibil ca în spaţiul acela vast să mai apară un autocrat ca Stalin? Mai pot fi oamenii subjugaţi, ţinuţi într-o frică teribilă, de către cineva care să-i semene? Istoria se poate repeta şi-şi mai poate trimite fantomele printre noi?

"Cizmele grele se tropăiră pe duşumea. Întorcând capul, Kelso văzu pe unul dintre bărbaţii mascaţi ducându-se în fundul cabanei, ţintind cu arma în pământ şi începând să tragă la întâmplare. Se înfioră din cauza zgomotului asurzitor care reverbera puternic în spaţiul îngust şi, când se uită iarăşi, bărbatul mergea cu spatele, trăgând gloanţele cu mitraliera în şiruri regulate, în timp ce arma îi sălta în mână ca un burghiu pneumatic"

George Arion

Biografie

Robert Harris, născut în 1957, absolvent al Universităţii Cambridge, a lucrat timp de şase ani ca reporter pentru emisiunile BBC "Panorama" şi "Newsnight", apoi, în 1987, a devenit redactor pe probleme politice la "Observer". În prezent este colaborator permanent la "Sunday Times". A mai scris "Gotcha" – 1983, "Selling Hitler: The Story of the Hitler Diaries" – 1986, "Fatherland" – 1992 etc. "E vorba de un thriller excepţional, scris cu măiestrie, captivant de la început până la sfârşit" – Anthony Lejeune, National Review. "Romanul are una sau două fisuri şi nu trebuie luat ad litteram, dar este, fără îndoială, un thriller senzaţional" – Kate Saunders, New Statesman. "Un thriller alert, plin de suspans, mai tensionat decât alte romane ale lui Harris" – Peter Kemp, The Sunday Times.
Citeşte mai multe despre:   scena crimei

MOARTEA NEAGRĂ/Pleacă repede, întoarce-te târziu

Autor: George Arion 25 Ian 2009 - 00:00
Unul dintre cele mai înspăimântătoare flageluri pe care le-a cunoscut omenirea a fost ciuma. În Europa, ea a făcut ravagii după 1344, adusă fiind din Asia. Atunci, cam o treime din populaţia bătrânului continent a căzut secerată de această molimă.



De pildă, în 1665, în Anglia, ea a făcut 100.000 de victime. Mod de răspândire? Prin puricii şobolanilor infestaţi de către o bacterie, Yersinia pestis. Mod de manifestare? Transpiraţie, frisoane, dureri îngrozitoare. O boală care n-a cruţat nici regi, nici oameni de rând. De aceste date şi multe altele se foloseşte Fred Vargas, o Doamnă a thrillerului franţuzesc, în romanul său "Pleacă repede, întoarce-te târziu". Un fost marinar, Joss Le Guern, a făcut puşcărie pentru că a bătut crunt un armator. După eliberare, ca să-şi câştige existenţa, o face pe crainicul într-una dintre pieţele Parisului. Cocoţat pe o ladă, el strigă – evident, contracost –, diverse mesaje de interes general sau particular. Anunţurile sunt dintre cele mai diverse: de vânzări-cumpărări, de pierderi, oferte de serviciu, buletine meteo. De la o vreme, printre aceste ştiri se strecoară unele bizare, care anunţă o iminentă epidemie de ciumă în "Oraşul lumină". Textele sunt extrase din scrieri vechi.

INVESTIGAŢIE. La început, nimeni nu le bagă în seamă. Dar pe uşile unor apartamente cineva pictează cifra 4 scrisă ca în oglindă. Un medievist îi desluşeşte semnificaţia. Este semnul care marca odinioară casele celor atinşi de necruţătoarea "moarte neagră". Comisarul Jean-Baptiste Adamsberg de la Brigada de criminalistică a arondismentului 13 le socoteşte şi el ca fiind joaca unui glumeţ. Dar viaţa mai multor locatari din aceste imobile este curmată. Cine răspândeşte ciuma? De-abia atunci autorităţile realizează gravitatea situaţiei şi urnesc o investigaţie greoaie. Însă ce semnificaţie li se poate da textelor culese din opera lui Avicenna sau Samuel Pepys şi citite de către Joss? Ele pot contribui doar la stabilirea unui profil al ucigaşului – bărbat cultivat, destul de înstărit, talentat la desen, meticulos. Investigaţiile înaintează lent, într-o lume panicată, ieşită din ţâţâni, printre inşi ciudaţi – erudiţi pentru care călcatul rufelor e o voluptate, foşti puşcăriaşi deveniţi de o cumsecădenie greu de egalat, bărbaţi în toată firea care sunt înfricoşaţi de contactul cu o realitate pe care nu o înţeleg. Însuşi comisarul Adamsberg e bizar – nu iubeşte hârţogăraia, îi place mai mult să contemple decât să acţioneze, iar pe deasupra, nu poate reţine numele subalternilor. Şi totuşi, cu mintea lui ascuţită, reuşeşte să pună ordine în noianul de informaţii pe care le strânge în zilele de anchetă şi să pună mâna pe criminal. Desigur, acesta nu face parte din cercul suspecţilor iniţiali, descoperirea identităţii lui fiind o adevărată lovitură de teatru.

ACCENT PE DETALIU. Fred Vargas îşi bazează imensul succes de librărie şi pe această abilitate uimitoare de a răsturna o situaţie când te aştepţi mai puţin, şi pe talentul de a creiona personaje memorabile, diferenţiate cu o nedisimulată dragoste pentru detaliu. Mai mult, fără cuvinte de prisos, ea reuşeşte să descrie convingător teroarea de care e cuprins Parisul ameninţat de necruţătoarea molimă. Secretul său e simplu: îi place să scrie pasionant, astfel încât cititorii să nu cunoască nici un moment de plictiseală. De aceea, de fiecare dată ne propune o istorie pe care s-o urmărim cu sufletul la gură, pentru a-i afla finalul uluitor, cea mai bună răsplată pe care o aşteaptă cititorii împătimiţi ai cărţilor sale. Duala sa pregătire, de om de ştiinţă şi de om de litere, îi permite să descindă pe un tărâm pe care nu oricine are privilegiul să-l viziteze, aducându-ne de acolo veşti fascinante.

"Se apropie de cadavru şi tehnicienii se dădură la o parte ca să-l lase să se uite. Omul era gol, întins pe spate, cu braţele în cruce, iar pielea îi era neagră ca funinginea în vreo zece locuri: pe coapse, pe bust, pe unul din braţe. Limba îi ieşea printre buze şi era la fel de neagră"


Biografie

Fred Vargas – pseudonimul doamnei Frederique Audoin-Rouzeau – s-a născut la Paris, în 1957, într-o familie de intelectuali. Pasionată încă din copilărie de cercetările arheologice. Urmează studii de istorie şi se specializează în Evul Mediu. O tentează însă şi literatura poliţistă. Cariera sa în acest domeniu e fulminantă. Tirajele cărţilor sale sunt impresionante pe toate meridianele. A fost recompensată cu numeroase premii de prestigiu. "Farmecul cărţilor lui Fred Vargas vine din modul imprevizibil, poate chiar bizar în care schimbă regulile clasice ale romanului poliţist" – "Le monde des livres". "Penumbră, tensiune, excentricitate. Romanul lui Vargas propune o explorare uimitoare a feţei întunecate a Parisului" – "Guardian". "Fred Vargas a inventat un gen literar unic: «rompol». Nu este noir, ci nocturn, îl trimite pe cititor în lumea ludică a copilăriei, unde a provoca spaimă prietenilor era un joc – unul grav, serios" – "Le Magazine litteraire".
Citeşte mai multe despre:   scena crimei,   fred vargas

Un canibal la Amsterdam

Autor: George Arion 08 Feb 2009 - 00:00
VARIANTĂ • MOARTEA ZĂMBITOARE
Sunt romane în care ambianţa descrisă este copleşitoare, astfel încât înregistrarea reperelor ei este la fel de captivantă ca şi acţiunea.



De pildă, în cartea lui Claus Cornelius Fischer, "Şi ne iartă nouă greşelile noastre", afli un alt fel de Amsterdam decât cel recomandat de pliantele turistice, sau ştiut din alte lecturi, sau doar dintr-o vizită pe fugă. Un oraş deloc îmbietor, care exală mirosuri fetide, de grăsimi prăjite, de bere şi vomă, de peşte, de alge putrezite şi gunoaie nestrânse –  cartoanele de pizza şi cioburile sticlelor sparte de cheflii tronează la loc de cinste.

E un spaţiu populat de un număr imens de imigranţi – din Surinam, Antile, Ghana, Pakistan, de cerşetori, drogaţi şi hoţi, cu fete dezbrăcate în vitrine, cu chelneriţe care servesc în bustul gol prin baruri, cu beţivi, cu aglomeraţie în sex-shopuri, cu puşti înnebuniţi de hip-hop, brake-dance şi muzică techno-beat, cu hoarde pe biciclete, pe patine cu rotile şi pe skate-board-uri, cu înghiţitori de săbii care câştigă astfel câţiva bănuţi pe la colţuri de stradă.

Obositor
Vacarmul se potoleşte doar târziu în noapte, când nu se mai aud cântecele de la tonomatele gălăgioase, ţipetele negustorilor care îşi laudă cu osârdie marfa, ţipetele bandelor de copii care se încaieră din orice fleac sau ale sărmanilor care îşi dispută cutiile de carton ce le servesc drept adăpost în ganguri neluminate. Mai răsună doar sirenele ambulanţelor şi ale maşinilor de poliţie, chemate în situaţii de urgenţă. Un oraş obositor.

Totuşi, uciderea unui copil căruia i se extrage creierul după ce a fost lovit cu o bâtă în cap reuşeşte să smulgă din apatie această populaţie în derivă. Cincangenarului comisar Bruno van Leeuwen – "o fosilă, un analog într-o lume digitală" – îi revine misiunea de a-l descoperi pe făptaş, care, în curând, mai comite o crimă – de data asta, băiatului ucis i se prelevează şi rinichii şi i se taie şi organele genitale. Să fie opera cuiva în legătură cu bănci de organe? Să fi apărut în urbea debusolată un canibal? Oricare ar fi răspunsul, panica se instalează triumfătoare în oraş.

Investigaţia
Ancheta trenează, deoarece însuşi experimentatul poliţist are probleme. Nerezolvarea unui caz în care cineva, tot de vârstă fragedă, şi-a pierdut viaţa încă îi mai provoacă noaptea coşmaruri. Dar acest criminalist admirabil reuşeşte să-şi domine zbuciumul şi duce la bun sfârşit o investigaţie teribilă. În cursul ei, van Leeuwen face cunoştinţă cu un savant dezaxat, cu un ucigaş venit din epoca de piatră pentru care morala nu există, cu obiceiurile unui trib din Papua-Noua Guinee, care practică şi azi canibalismul şi întâmpină moartea cu zâmbetul pe buze. Un profesionist pursânge care, suspendat din funcţie la un moment dat, îşi reia activitatea la presiunea opiniei publice – impresionantă scena de pe stadionul unde se dispută un meci Ajax-Juventus, în timpul căruia galeria îi scandează numele ca pe cel al jucătorilor faimoşi, cerând autorităţilor revenirea lui la cârma cercetărilor. Frica propagată în acest teritoriu îi trezeşte la realitate, îi face solidari pe locuitorii lui, astfel încât simt nevoia unui scut împotriva Răului, pentru ca valorile unui popor care i-a dat pe Rembrandt, Van Gogh, Vermeer să nu se piardă.

Ar fi minunat ca Fischer, aflat la primul său thriller, să izbutească în continuare să ofere cititorilor cărţi la fel de izbutite precum aceasta pe care am prezentat-o, o succesiune de secvenţe amare şi agresive, cu altele pline de gingăşie şi bunătate, o meditaţie despre degradare şi ieşirea din degringoladă. Dar tare mi-e teamă că, scriind acest roman, a sărit peste o ştachetă aşezată atât de sus încât cu greu îşi va mai egala performanţa.

"Atacul veni brusc şi mut. O umbră albă, atât şi nimic mai mult, atingerea unei pale uşoare de aer. Şi apoi o făptură apărută dintr-o dată din noapte, care sări la el cu o toporişcă în pumnul ridicat. Faţa cu dinţii rânjiţi şi cu osul decolorat se apropiase atât de rapid, încât van Leeuwen nu mai putea decât să se holbeze la ea ca paralizat…"

Cu pedanterie

În cartea de faţă, autorul întocmeşte cu pedanterie un inventar al obiectelor din orice spaţiu unde poposesc eroii săi – mobile vechi sau moderne, unele de un gust îndoielnic, aparate de uz casnic, bibelouri, jucării, totemuri aduse din zone încă necivilizate. El trece în revistă clădirile cu faţade scorojite şi interioare mizere, ambarcaţiunile vechi de pe canale cu apă murdară, arterele cu hârtoape, cârciumile şi cafenelele dubioase, magazinele care desfac produse de o calitate uneori îndoielnică, galeriile de artă rămase dintr-o perioadă înfloritoare, tipografiile cu utilaje aproape scoase din uz, atelierele meşteşugăreşti care nu te îndeamnă să le treci pragul, cu firmele ruginite de ploi sâcâitoare, magherniţele de la periferie şi depozitele suspecte.

Claus Cornelius Fischer s-a născut în Berlin şi trăieşte în prezent în München. Colaborează la publicaţiile Die Welt şi Die Zeit şi este din 1976 scriitor independent şi traducător. În anii 1989-2008 a scris scenarii pentru numeroase filme de cinema şi de televiziune. A fost nominalizat pentru premiul literar "Aspekte".
Citeşte mai multe despre:   scena crimei

UN JOC CRUD ŞI SÂNGEROS/Şah pe viaţă şi pe moarte

Autor: George Arion 15 Feb 2009 - 00:00
Zugzwang - din limba germană, Zug (mutare) şi Zwang (constrângere, obligare). În şah se foloseşte pentru a descrie o poziţie în care un jucător este pus într-o situaţie de vulnerabilitate totală. Este obligat să mute, dar orice mutare îi slăbeşte şi mai mult poziţia.


 

Dacă ne închipuim că Sankt Petersburgul anului 1914 este o imensă tablă de şah, cu mai mult de 64 de pătrăţele albe şi negre, în fiecare fiind plasat câte un personaj, reuşim să descriem exact locul unde se confruntă eroii romanului "Ultima mutare a Regelui", de Ronan Bennett. Fiecare îţi închipuie, cu orgoliu, că-şi decide singur soarta. De fapt, nici unul nu e liber, toţi supunându-se unor reguli pe care nu le-au inventat ei, participând la un joc crud şi sângeros, miza fiind însăşi viaţa lor. Succesele sau eşecurile le sunt dictate de modul în care sunt manevraţi de jucătorii redutabili, rămaşi întotdeauna în umbră.


Situaţia

În aparenţă, oraşul de pe Neva e strălucitor, opulent, măreţ. Trăsuri luxoase îi străbat arterele, teatrele găzduiesc spectacole grandioase, cu actori în mare vogă, în sălile de concert sunt prezenţi interpreţi de valoare internaţională. În alcovuri tăinuite se consumă scene fierbinţi. În saloane somptuoase au loc baluri, prilej ca frumoasele zilei să îmbrace toalete mirobolante. Poeţi ca Alexandr Blok şi Anna Ahmatova recită inspiraţi prin cafenele, în faţa unor iubitori de poezie care îi ascultă în extaz. Mai mult, în oraş se desfăşoară un turneu de şah la care participă mari maeştri ca Alehin, Nimzovici, Capablanca. Unii le analizează performanţele, se încântă de mutările lor imprevizibile. Alţii însă studiază situaţia de pe eşichierul imens reprezentat de pământul rusesc, de întregul continent european. Aceştia descoperă embleme ale crepusculului, semnele iminente ale prăbuşirii unei lumi în care oamenii nu-şi mai găsesc rostul, fiind oprimaţi, umiliţi, reduşi la tăcere. Iar războiul bate la uşă.


Modalităţi

De aceea se revoltă împotriva orânduielilor strâmbe. Organizează greve şi demonstraţii, se înscriu în partide pentru care plasarea de bombe sau asasinarea unor lideri politici, ziarişti, sindicalişti reprezintă modalităţi de a accede la putere, pentru a instaura o nouă ordine a lumii, la fel de precară şi iluzorie ca şi cea de dinainte, deoarece nu oferă o protecţie sigură fiinţei umane în faţa valului de primejdii.

Vasta tablă de şah e cuprinsă de fierbere, de febra înnoirilor spectaculoase, de haos. Otto Spethmann, un psihiatru - evreu polonez - se trezeşte, fără să vrea, în mijlocul unei conspiraţii teribile. La turneul de şah din capitala Rusiei - cel mai mare dintre câte au fost vreodată - participă şi Avrom Chilowicz Rozental, un şahist excepţional, însă labil psihic. În culise, păpuşarii trag sforile. Dar nu trofeul e important. Miza e alta. Laureatul va fi primit în audienţă la ţar. Însă la Peterhof nu va fi prezent câştigătorul, ci o dublură a acestuia, cu misiunea de a-l asasina pe filofrancezul Nikolae al II-lea.


Fanatici

Oricât ar fi de surprinzător, Ohrana - înspăimântătoarea poliţie secretă - are ştire de complot, dar doreşte ca el să reuşească, pentru a instala pe tron o marionetă, care să împingă Rusia în război de partea Germaniei. Totodată, omorârea augustei persoane poate fi un prilej minunat de a dizolva Duma, de a anula libertăţile cetăţeneşti şi de a dizolva partidele, astfel încât despotismul să fie şi mai crâncen, exercitat de o mână de sceleraţi şi fanatici.

Psihiatrul nu are parti-pris pentru nici una dintre tabere şi nu e afiliat la nici o mişcare. Cu toate acestea, el izbuteşte să dejoace complotul la care sunt părtaşi, printre alţii, şi şeful Ohranei, şi un spion strecurat printre bolşevici - nume de cod Regele -, şi un violonist celebru. Nu vă amăgiţi că v-am povestit tot romanul. El e mult mai complex, cu meandre şi ascunzişuri.

"Găsi un felinar şi se agăţă de el ca un marinar încleştându-se de catarg pe vreme de furtună. Avea o rană mare şi sângerândă sub şale. Pământul de sub tălpile lui era înşelător, nu se mai putea bizui pe picioare, şi totuşi nu voia să cedeze. L-am privit îngrozit în timp ce îşi aduna forţele pentru un ultim efort"


Crescut în Belfast

Ronan Bennett s-a născut şi a crescut în Belfast, unde a participat activ la demonstraţiile antibritanice. La vârsta de 18 ani a fost condamnat la închisoare pe viaţă, dar a făcut apel, a fost eliberat şi a plecat în Anglia. Arestat din nou, a executat o sentinţă de aproape doi ani, în timpul căreia s-a îndrăgostit de şah. S-a înscris apoi la King's College, unde a studiat istoria şi a început să scrie. Autor a cinci romane, a scris, de asemenea, scenarii de film, inclusiv pentru Hollywood. În cazul de faţă, Bennett oferă celor pasionaţi de scrisul său o carte incitantă. În care, la o primă vedere, cineva câştigă din dura încleştare. Numai la o primă vedere. De fapt, toţi cei angrenaţi în acest joc murdar, departe de rigorile, eleganţa şi frumuseţea şahului, îşi macină reciproc forţele şi devin tot mai vulnerabili. "O poveste fascinantă despre alianţe politice schimbătoare, joc dublu şi fanatism", notează The Independent, susţinut de Bookforum: "Premisa hitchcokiană este dezvoltată cu măiestria narativă a lui Graham Greene. Nu întâmplător metafora centrală a acestui roman este şahul."
Citeşte mai multe despre:   scena crimei

SFĂRŞITUL DOGMEI?/Iuda preaiubitul

Autor: George Arion 22 Feb 2009 - 00:00
"Iuda preaiubitul". Încă un thriller biblic. Mai puţin faimos decât "Codul lui DaVinci". Dar, poate, mai incitant decât acesta în anumite privinţe.




Cu siguranţă, Dan Brown este mai spectaculos sub aspectul intrigii detectivistice. În schimb, Gerald Messadie, un pasionat scotocitor prin biblioteci, oferă naraţiunii sale doza de senzaţional printr-o interpretare proprie a unor pasaje din Vechiul şi Noul Testament, al altor texte sacrosancte.

Faptele sunt cele ştiute de toată suflarea. În duminica premergătoare Paştelui - ce avea să rămână cunoscută ca Duminica Floriilor - Iisus îşi face intrarea triumfală în Ierusalim.

Sfatul... Călare pe un asin, ca şi Regele David odinioară, El este întâmpinat de o mulţime care Îl aclamă şi Îi presară flori în cale. Vorbele Lui, minunile pe care Le-a săvârşit L-au precedat, şi populaţia Îl aşteaptă ca pe un izbăvitor al poporului evreu, ca pe Messia cel promis încă din vechime şi recunoscut astfel de Ioan Botezătorul. Dărâmarea Marelui Templu, asuprirea babiloniană, exilul în Asia, stăpânirea romană au inculcat ideea că Dumnezeu şi-a întors faţa de la urmaşii lui Moise.

Emoţia pe care sosirea Lui o provoacă în cetate îl pune în alertă pe Marele Preot Caiafa. Acesta îşi vede primejduit scaunul, bănuind o lovitură de stat, şi îşi strânge de urgenţă sfatul.

ÎN SIMŢIRI. Împreună cu socrul său, Ana încearcă să descopere soluţii pentru a contracara posibilitatea ca Iisus să fie uns şi ca Rege, şi ca lider spiritual. Nu se poate risca o răscoală urmată de război civil şi o baie de sânge. De asemenea, este solicitat sprijinul Procuratorului roman Pilat, care însă, potrivit statutului său, nu are căderea de a se amesteca în conflictele religioase ale localnicilor.

Şi totuşi, Iisus va fi învinovăţit de blasfemie, va fi batjocorit, biciuit, răstignit, dat jos de pe cruce, trupul său fiind depus într-o grotă de unde va dispărea.

Cadavrul Lui a fost furat de ucenicii Săi înnebuniţi de durere? S-a sculat, într-adevăr, din morţi? Sau în urma ţintuirii în piroane nu şi-a pierdut viaţa, fiind luat de pe Golgota când încă mai trăia, un medic iscusit readucându-l în simţiri, oblojindu-i rănile şi salvându-l, astfel încât să poată pleca într-un ţinut unde să nu mai fie prigonit?

VOINŢA DIVINĂ. Gerald Messadie alege ultima variantă. Dar nu numai acest episod poate răvăşi pe oricine. Pornind de la o examinare atentă a multor documente, autorul face o observaţie tulburătoare: Creatorul adorat este, de fapt, indiferent la toate zbaterile oamenilor. Fiii săi, Iahve şi Satan, îşi dispută supremaţia. Spre deosebire de Preaînaltul  său Tată, Iahve este bun, milostiv, interesat de fiinţa umană. Pe acesta din urmă îl slăveşte Iisus. El doreşte cu ardoare să se jertfească, pentru a şterge păcatele poporului Său. De aceea se lasă arestat şi sacrificat, astfel încât Scripturile să se adeverească.

Pentru realizarea planului Său are nevoie de complicitatea unuia dintre ucenici. Cel ales este Iuda Iscarioteanul, prezentat în carte în alt fel decât în Evangheliile lui Luca, Matei, Marcu, Ioan. De altfel, după descoperirea, în 2005, în deşertul egiptean, a "Evangheliei după Iuda", acestuia i se atribuie un alt statut, de instrument al voinţei divine. Măreţie. El nu ne mai apare ca un trădător care îşi conduce Învăţătorul la un calvar inimaginabil, ci îi împlineşte porunca: "Fă ce ai de făcut!". În romanul lui Gerald Messadie, Iuda este un mijlocitor benefic în relaţia lui Iisus cu Jahve. Despre Iisus, despre apostoli se vor mai scrie multe cărţi - de istorie, de teologie sau de ficţiune, mai mult sau mai puţin plauzibile. Nici una însă nu va ştirbi nimbul de măreţie al lui Iisus, care, prin sacrificiul Său, ne-a îndemnat să fim mai buni, mai iertători, mai înţelepţi.

"Construcţia diavolească pică cu brutalitate. Cum greutatea trupului lui Iisus nu era susţinută decât de cele două piroane care îi străpungeau încheieturile, crucificatul slobozi un urlet de durere sub efectul şocului.Crucea fu pusă vertical. Ajutoarele aruncară pământ în groapă pentru a o astupa, apoi o bătuciră cu dosul lopeţilor"


Biografie...

Gerald Messadie s-a născut în Egipt, în 1931, şi este jurnalist, istoric, eseist şi romancier francez. Opera sa, tradusă în întreaga lume şi numărând peste şaizeci de titluri, cuprinde eseuri despre credinţele, culturile şi religiile lumii, biografii, romane istorice şi science-fiction.
"Studiind scrierile fundamentale - Evangheliile canonice şi apocrife, comentariile biblice şi textele exegetice moderne"


Zone de umbră

"Gerald Messadie demască în acest pasionant thriller biblic zonele de umbră, minciunile şi contradicţiile dogmei creştine. Pentru prima oară sunt dezvăluite raţiunile ostilităţii clericilor din Ierusalim faţă de Iisus: versetele Deuteronomului afirmă fără nici o ambiguitate că Dumnezeul cel bun, Dumnezeul lui Iisus, nu este Dumnezeul Creator."
Citeşte mai multe despre:   iisus,   scena crimei,   gerald messadie

Amicii crimei perfecte

Autor: George Arion 08 Mar 2009 - 00:00
Vi-i puteţi închipui pe Philip Marlowe, Sam Spade, Miss Marple, Părintele Brown, Jules Maigret, Sherlock Holmes, Perry Mason, Nero Wolfe membri ai unui club - Amicii Crimei Perfecte? Printre ei regăsindu-se şi Edgar Allan Poe?




Vi-i puteţi imagina întâlnindu-se periodic într-un local ospitalier şi discutând cu însufleţire despre ucigaşi şi faptele lor, despre asasini pe care nu-i poate prinde nimeni, sau schimbând impresii de lectură?

În "Amicii Crimei Perfecte", romanul lui Andres Trapiello, aşa ceva e posibil. Desigur, nu aceşti reprezentanţi de seamă ai genului poliţist poartă conversaţii incitante în timp ce se delectează cu bere, vin sau whisky. În viaţa de toate zilele au ocupaţii obişnuite - scriitori, avocaţi, proprietari de restaurante, doctori, funcţionari de bancă, poliţişti. Unii trăiesc din rente. Dar dragostea pe care o poartă romanelor thriller&mistery i-a determinat să intre în pielea unor personaje pe care le-au simţit convenabile propriei lor structuri.

CU DELICIU. Se strigă după porecle, adoptă gesturi consacrate de către eroii din cărţile adorate, se îmbracă la fel ca aceştia sau le folosesc expresiile: "Era un club al iubitorilor romanului poliţist, un grup de persoane pe care îi unea plăcerea artei pentru artă, arta pură, asasinatul ca artă frumoasă, cum atât de fain se spune". Rareori am citit un melanj mai elegant realizat între realitate şi ficţiune. La adăpostul unor nume de împrumut şi într-o ambianţă privilegiată, personajele trăiesc cu deliciu în imaginar, convinşi fiind că vuietul vremii nu le poate ştirbi cu nimic ordinea statornicită prin pactul lor ocult. E ca în "Jocul cu mărgele de sticlă" al lui Hermann Hesse - timpul curge pentru ei în alt fel decât pentru ceilalţi muritori. Şi totuşi, presiunea realului nu le îngăduie să-şi continue la nesfârşit acest mod de existenţă. Un puci organizat în Madrid de către fanatici ai falangelor franchiste le zgâlţâie din temelii eşafodajul construit cu atâta migală. Panica instaurată în oraş se răsfrânge şi asupra lor.

SUCCESIUNI. Pe fundalul acestor convulsii sociale, Sam Spade - alias romancierul Francisco Cortes Paco - sastisit să mai construiască fantoşe de detectivi şi indivizi certaţi cu legea, renunţă, după 22 de ani, la scris, nereuşind să se adapteze la o lume în care abundă compoziţii vulgare. Vrea să deschidă o agenţie de detectivi particulari, dorind să treacă de la literatură la viaţă, chiar dacă prietenii lui îl avertizează că atunci când a fost solicitat de către Scotland Yard, Sir Arthur Conan Doyle n-a reuşit să rezolve nici un caz. "Am încetat să fiu cel care inventa personaje, voi fi cel care se inventează pe sine însuşi", declară el peremptoriu. Şi chiar are prilejul s-o facă, fiind suspectat de uciderea socrului său, comisar de Poliţie. Tocmai el, care n-a simţit niciodată mirosul de praf de puşcă şi de sânge, este târât într-o succesiune de trăiri angoasante. În cele din urmă, scapă de orice acuzaţie, pe bună dreptate, iar anchetatorii îngroapă cazul - alte crime le îndreaptă atenţia în altă parte.

ZBUCIUM. Şi totuşi, Sam Spade află cine e ucigaşul. Rezolvarea enigmei înseamnă o incursiune în trecutul Spaniei, în perioada războiului civil, care a marcat pentru decenii istoria acestei naţiuni. Dar criminalul nu apare în faţa judecătorilor şi nu-şi primeşte pedeapsa. Spade crede că peste unele evenimente trebuie să se aştearnă uitarea, aducerea lor la cunoştinţa publicului însemnând declanşarea altor întâmplări cu urmări tragice. Crima perfectă la care visaseră membrii selectului club - destrămat din cauza bănuielilor care planează asupra lui, de favorizare a infractorului - nu e descoperită în spaţiul literaturii, ci în teritoriul cuprins de zbucium al realităţii, mult mai complexă. "Mă lăsasem de romane şi uite că am de-a face într-un târziu cu o Crimă Perfectă: o rezolv şi cazul dispare aşa cum dispare pumnul când deschizi mâna. Dar mâna rămâne mereu." Aceasta e concluzia la care ajunge Sam Spade, redevenit Francisco Cortes Paco.

" Până i-a spus că nu, în 1960 îl omorâse, şi nu la Albacete, ci la Madrid, şi i-a spus cum a fost şi-atunci se pare că şi-a amintit. Şi-a amintit atât de bine că a vrut să scoată pistolul, dar Poe l-a scos pe cel pe care i-l dăduse Marlowe. Poliţistul a încercat să i-l ia din mână. Poe spune că în clipa aia a ştiut că o să-l omoare ca pe taică-său. S-au luptat. Un glonţ s-a înfipt în podea, altul în picior, altul în cap. Totul s-a petrecut foarte repede."


Biografie

Renunţând să mai stea ţintuit la masa de scris, el acceptă supremaţia realului asupra imaginarului. Dar nu mai e la fel de puternic, fiindcă nu mai guvernează lumi pe care doar mintea sa putea să le creeze. Andres Trapiello s-a născut în 1953, la Manzaneda de Torio, Leon, Spania. Din 1975 trăieşte la Madrid. Autor de romane, de jurnale autobiografice, povestiri, versuri. În 2003 a fost încununat cu prestigiosul premiu Nadal.


Recomandare

"Romanul lui Andres Trapiello capătă treptat şi accente de reflexie morală asupra sentimentului ambiguu şi derutant al răzbunării, din dramele războiului civil şi perioadei postbelice spaniole. O variantă a procesului comunismului, care în Spania tranziţiei la democraţie trebuia să fie - şi nu prea a fost - procesul regimului dictatorial nazist al lui Franco, în care cei de stânga au fost victimele represiunilor."
Citeşte mai multe despre:   scena crimei

Amicii crimei perfecte

Autor: George Arion 08 Mar 2009 - 00:00
Vi-i puteţi închipui pe Philip Marlowe, Sam Spade, Miss Marple, Părintele Brown, Jules Maigret, Sherlock Holmes, Perry Mason, Nero Wolfe membri ai unui club - Amicii Crimei Perfecte? Printre ei regăsindu-se şi Edgar Allan Poe?




Vi-i puteţi imagina întâlnindu-se periodic într-un local ospitalier şi discutând cu însufleţire despre ucigaşi şi faptele lor, despre asasini pe care nu-i poate prinde nimeni, sau schimbând impresii de lectură?

În "Amicii Crimei Perfecte", romanul lui Andres Trapiello, aşa ceva e posibil. Desigur, nu aceşti reprezentanţi de seamă ai genului poliţist poartă conversaţii incitante în timp ce se delectează cu bere, vin sau whisky. În viaţa de toate zilele au ocupaţii obişnuite - scriitori, avocaţi, proprietari de restaurante, doctori, funcţionari de bancă, poliţişti. Unii trăiesc din rente. Dar dragostea pe care o poartă romanelor thriller&mistery i-a determinat să intre în pielea unor personaje pe care le-au simţit convenabile propriei lor structuri.

CU DELICIU. Se strigă după porecle, adoptă gesturi consacrate de către eroii din cărţile adorate, se îmbracă la fel ca aceştia sau le folosesc expresiile: "Era un club al iubitorilor romanului poliţist, un grup de persoane pe care îi unea plăcerea artei pentru artă, arta pură, asasinatul ca artă frumoasă, cum atât de fain se spune". Rareori am citit un melanj mai elegant realizat între realitate şi ficţiune. La adăpostul unor nume de împrumut şi într-o ambianţă privilegiată, personajele trăiesc cu deliciu în imaginar, convinşi fiind că vuietul vremii nu le poate ştirbi cu nimic ordinea statornicită prin pactul lor ocult. E ca în "Jocul cu mărgele de sticlă" al lui Hermann Hesse - timpul curge pentru ei în alt fel decât pentru ceilalţi muritori. Şi totuşi, presiunea realului nu le îngăduie să-şi continue la nesfârşit acest mod de existenţă. Un puci organizat în Madrid de către fanatici ai falangelor franchiste le zgâlţâie din temelii eşafodajul construit cu atâta migală. Panica instaurată în oraş se răsfrânge şi asupra lor.

SUCCESIUNI. Pe fundalul acestor convulsii sociale, Sam Spade - alias romancierul Francisco Cortes Paco - sastisit să mai construiască fantoşe de detectivi şi indivizi certaţi cu legea, renunţă, după 22 de ani, la scris, nereuşind să se adapteze la o lume în care abundă compoziţii vulgare. Vrea să deschidă o agenţie de detectivi particulari, dorind să treacă de la literatură la viaţă, chiar dacă prietenii lui îl avertizează că atunci când a fost solicitat de către Scotland Yard, Sir Arthur Conan Doyle n-a reuşit să rezolve nici un caz. "Am încetat să fiu cel care inventa personaje, voi fi cel care se inventează pe sine însuşi", declară el peremptoriu. Şi chiar are prilejul s-o facă, fiind suspectat de uciderea socrului său, comisar de Poliţie. Tocmai el, care n-a simţit niciodată mirosul de praf de puşcă şi de sânge, este târât într-o succesiune de trăiri angoasante. În cele din urmă, scapă de orice acuzaţie, pe bună dreptate, iar anchetatorii îngroapă cazul - alte crime le îndreaptă atenţia în altă parte.

ZBUCIUM. Şi totuşi, Sam Spade află cine e ucigaşul. Rezolvarea enigmei înseamnă o incursiune în trecutul Spaniei, în perioada războiului civil, care a marcat pentru decenii istoria acestei naţiuni. Dar criminalul nu apare în faţa judecătorilor şi nu-şi primeşte pedeapsa. Spade crede că peste unele evenimente trebuie să se aştearnă uitarea, aducerea lor la cunoştinţa publicului însemnând declanşarea altor întâmplări cu urmări tragice. Crima perfectă la care visaseră membrii selectului club - destrămat din cauza bănuielilor care planează asupra lui, de favorizare a infractorului - nu e descoperită în spaţiul literaturii, ci în teritoriul cuprins de zbucium al realităţii, mult mai complexă. "Mă lăsasem de romane şi uite că am de-a face într-un târziu cu o Crimă Perfectă: o rezolv şi cazul dispare aşa cum dispare pumnul când deschizi mâna. Dar mâna rămâne mereu." Aceasta e concluzia la care ajunge Sam Spade, redevenit Francisco Cortes Paco.

" Până i-a spus că nu, în 1960 îl omorâse, şi nu la Albacete, ci la Madrid, şi i-a spus cum a fost şi-atunci se pare că şi-a amintit. Şi-a amintit atât de bine că a vrut să scoată pistolul, dar Poe l-a scos pe cel pe care i-l dăduse Marlowe. Poliţistul a încercat să i-l ia din mână. Poe spune că în clipa aia a ştiut că o să-l omoare ca pe taică-său. S-au luptat. Un glonţ s-a înfipt în podea, altul în picior, altul în cap. Totul s-a petrecut foarte repede."


Biografie

Renunţând să mai stea ţintuit la masa de scris, el acceptă supremaţia realului asupra imaginarului. Dar nu mai e la fel de puternic, fiindcă nu mai guvernează lumi pe care doar mintea sa putea să le creeze. Andres Trapiello s-a născut în 1953, la Manzaneda de Torio, Leon, Spania. Din 1975 trăieşte la Madrid. Autor de romane, de jurnale autobiografice, povestiri, versuri. În 2003 a fost încununat cu prestigiosul premiu Nadal.


Recomandare

"Romanul lui Andres Trapiello capătă treptat şi accente de reflexie morală asupra sentimentului ambiguu şi derutant al răzbunării, din dramele războiului civil şi perioadei postbelice spaniole. O variantă a procesului comunismului, care în Spania tranziţiei la democraţie trebuia să fie - şi nu prea a fost - procesul regimului dictatorial nazist al lui Franco, în care cei de stânga au fost victimele represiunilor."
Citeşte mai multe despre:   scena crimei