Angela Furtună:
În România, o lovitură de stat de tristă
amintire nu a făcut decît să schimbe nişte aparenţe minore, dar nu şi
lumea. Aşa se face că, după cum observa recent şi Barbu Cioculescu,
mediile româneşti sînt foarte întîrziate în integrarea „într-o lume a
concurenţei şi relaţionismului de altă factură decît cel anterior“.
Tinerii
conştienţi de potenţialul lor au fost obligaţi, în consecinţă, la
opţiuni radicale. Să fie acesta motivul principal pentru care tînăra şi
lucida Luiza Palanciuc a ales Parisul, pentru a-şi construi o viaţă şi o
carieră exemplare şi promiţătoare?
Luiza Palanciuc: „Tinerii conştienţi de potenţialul lor“, cum
spuneţi, nu ar fi putut nicicum pleca la studii în străinătate, dragă
Angela Furtună, dacă ceea ce s-a întîmplat în 1989 nu ar fi făcut decît
„să schimbe nişte aparenţe minore“. Ceva mult mai grav s-a produs
atunci, fisura este cu mult mai adîncă, decît am fi tentaţi (din
oboseală, dezgust, plictis) să credem; dacă în orbecăiala din anii aceia
nu ne dădeam bine seama, un lucru, cel puţin, a devenit astăzi limpede:
hoarda roşie îşi dă sufletul; mai scînceşte, neputincioasă, isterică,
frustrată, din cînd în cînd, însă nimic din ce a însemnat oroare şi
nenorocire pentru intelectualul sub regimul comunist nu mai distruge
astăzi vieţile şi conştiinţele. Nenorocirile sînt de altă natură, vin
din imbecilitatea tiranică a sistemului acestuia negustoresc, care face
din noi fiinţe fără rădăcini, lipsite de referenţi simbolici, supuse
unor reguli formatate, cu urechea ciulită înspre bîiguieli pe care,
adesea, le luăm drept gîndire.
Există o conjuncţie internă între fiinţă şi spaţiul vital al acesteia, o asociere ontologică între un
aici, rezervat spunerii, şi un
acolo, destinat lui
a fi sau
a face.
Cînd ea nu funcţionează decît ca disjuncţie, cînd eşti sau te simţi
expropriat de propria-ţi limbă, cum mi s-a întîmplat mie, nu poţi decît
să cauţi un alt loc al libertăţii, care devine, instantaneu, un spaţiu
al disidenţei absolute, unde poţi emite iarăşi un
cuvînt, în
sensul inaugural al termenului. Formele de destituire pe care le-a trăit
limba română şi pe care mulţi intelectuali le-au interiorizat, din
păcate, au efecte (sistemice, aş spune) cu mult mai devastatoare decît
ne-am imagina. Priviţi în jur şi veţi găsi la tot pasul fiinţe
desperecheate de limba lor. Ori, păstrezi o şansă de a nu te pierde în
tine sau pe un teren viran numai agăţîndu-te energic de cărţi şi
cuvinte, cuvintele acelea nerostite de istorie, pe care însă aceasta nu
încetează totuşi să le îngroape din ce în ce mai adînc, cînd nu arde în
pieţile publice cărţile şi pe cei ce le-au scris.
A.F.:
În istoria dumneavoastră personală, dragă Luiza
Palanciuc, a existat mai întîi o etapă românească. Sînteţi născută la
Focşani, în 1972 şi aţi studiat şi în România. Aveţi amintiri şi motive
de nostalgie faţă de origini şi şcoli, profesori şi prieteni, locuri şi
evenimente care v-au marcat?
L.P.: Desigur. Nimic mai natural decît această revenire, căreia i-aş spune
reveninţă,
a altcuiva, a unor oameni sau locuri, în propria-ţi carne, uneori chiar
mai mult decît în spirit. Fiecare suferă ori se bucură de un
altul în sine; şi ceea ce revine ne (re)vine de departe, dacă nu din
altă parte, însă dintr-o
depărtare
care parcă se află deja în sine; sînt figuri, dar şi umbre ascunse,
treceri, care îţi dau impresia de a fi, cumva, locuit, de a fi
locul
însuşi al unei întîlniri ori însăilări cu altceva, cu altcineva. Duc
după mine, ca oricine, o asemenea agora mnesică a vocilor pe care le-am
auzit şi care îmi sună încă în ureche, îmi sparg, chiar, uneori,
timpanele.
A.F.:
Cum a fost plecarea, desprinderea de limba şi cultura
română? A fost un şoc sau o progresivă desensibilizare? Am regăsit,
însă, ad-urmecîndu-vă preocupările culturale actuale, un interes încă
viu faţă de dileme şi crispări româneşti...
L.P.: Limba este cea care-ţi poate da şi ţărmul, şi marea; şi
trebuie să fi simţit groaza aceasta de a te îneca, a te scufunda, pentru
ca să ai forţa să tai scurt şi precis firul istoriei tale personale şi
să-l înnozi de alte fire, precum sînt înnodate cearşafurile, unul după
altul, la fereastra pe unde fugi. Limba este cea care dă la o parte şi
borne kilometrice, şi graniţe, prin ea poţi trăi „în deplasare“, căci ea
te ritmează, te scandează, te iluminează ori încălzeşte, cînd mergi de
unul singur şi în alte culturi, fără cîrje, fără maestru cu vreo
lumînare aprinsă, cînd mergi aşadar cu pas sigur pe bîrna subţire dintre
limba maternă şi o altă limbă, între texte, de la o voce la alta,
fiecare unică, în singurătatea ei nelimitată şi care îţi este dintru
început familiară. Aceasta înseamnă şi că nu-i citeşti, pur şi simplu,
pe Woolf, Michaux, Celan, pe Blaga ori Borges, ci că-i respiri, că revii
neîncetat în cadenţa lor. Nu pot spune deci că am plecat din cultura
română; în nici un caz, nu este vorba de o înstrăinare abstractă şi
fantomatică. Am ieşit doar din spectacolul acesta cacofonic al lumii
româneşti, încărcat de execuţii sumare şi hăhăieli colective, de
înjunghieri fără conţinut discernabil, care îmi devenise la un moment
dat, după terminarea facultăţii, insuportabil. Cred că putem să ne
aplecăm cu inteligenţă asupra nevrozelor lumii de azi numai păstrînd o
distanţă sanitară, evitînd tonalităţile certăreţe ori mormăielile
nemulţumite; fără surle şi trîmbiţe răzbunătoare, fără reflexe
exterminatorii, oricum, fără acea grandilocvenţă teatrală care ascunde,
de fapt, conivenţe sociologice determinate: ne luăm toate precauţiile,
ca buni universitari ce sîntem, cînd, de fapt, ne scăldăm în aceleaşi
ape.
A.F.:
Aţi intrat în noile limbi şi în noile culturi pe o cale a
excelenţei. V-aţi specializat în domenii multiple: întîi, în filosofie
analitică, teorii ale gîndirii, obiectivism semantic şi
intenţionalitate; mai apoi, în teorii şi critici literare, ştiinţe ale
textului şi ale limbajului; au urmat specializările în lingvistică
teoretică şi istoria ideilor lingvistice (domeniile francez şi german);
mai apoi, în istoria ideilor lingvistice pentru Sud-Estul Europei
(1821-1964); nu în ultimul rînd, v-aţi specializat şi în istoria
reprezentărilor şi istoria ideilor, iar, pentru ca cercul să se închidă
perfect, în filosofie politică, ideologii, imagologii (Europa de Est).
Sînteţi deja unul dintre cei mai cunoscuţi şi respectaţi tineri intelectuali şi scriitori de origine română din Occident.
L.P.: Ceea ce este important aici şi trebuie înţeles, independent, de altfel, de persoana ori de parcursul meu, este
necesitatea
conjuncţiei, nu conjuncţia ca atare, mai cu seamă între lingvistica
teoretică, filosofie şi teoriile ideologiilor. Elementul de legătură
este, desigur, discursul; ajungem iarăşi la importanţa cuvîntului şi a
materiei semnificante, fără de care nu poate fi înţeles corect acel
modus operandi
al ideologicului. Multă vreme, hiperspecializarea, o anumită
frilozitate a lumii universitare în faţa multiplei specializări, au
făcut dificile legăturile acestea. În România, ele erau chiar
sancţionate. Ori numai apropierea
activă de texte este cu
adevărat rodnică, nu una de contabil care le repertoriază sec şi fără
nuanţe. Să faci deci, precum teoreticienii acelei
Rezeptionästhetik,
nu doar istoria producţiei, ci şi a receptării unui lucru, să
integrezi, în cele din urmă, obiectului studiului propria-ţi receptare
estezică (de la
aisthêsis) şi cognitivă. Despre aceasta este
vorba. O practică trans-subiectivă, aşadar. Faptul că forma discursivă a
unui Galilei nu este aceea a unui Newton, şi că ambele diferă de cea a
unui Einstein, ori că întîlnim, la fiecare, un conţinut teoretic care
lasă puţin loc unei esenţe comune, pentru a nu manifesta decît un vag
„aer de familie“, cum ar spune Wittgenstein, nu ne împiedică cîtuşi de
puţin a le înscrie într-o aceeaşi istorie, fiind însă atenţi la
mutaţiile de sensibilitate ştiinţifică, adică la modul de percepţie a
conţinuturilor şi a formelor discursului ştiinţei, la felurile în care
universul acestui discurs poate fi obiectul unei experienţe de
conştiinţă, al unei perplexităţi ori ideologizări care-şi au, desigur,
propria lor istoricitate.
A.F.: „
Şi apoi cu ce drept să condamni ghilotina, cînd ai privit cu simpatie rugul?“,
se
mira, cîndva, Emil Cioran. Întrebarea aceasta mă urmăreşte de foarte
multă vreme, iar preocupările domniei voastre legate de totalitarism mă
invită la resuscitarea miezului ei, aşa cum poate fi el re-pus în
ecuaţie de necunoscutele timpului nostru: există extremisme privilegiate
(între cel de stînga si cel de dreapta)? Globalizarea are şanse să
neutralizeze dorinţa de putere absolută? Dăinuitorii succesori ai
comunismului răsturnat, acum înzestrîndu-se din mers cu armele taberei
de dreapta (antisemitismul, xenofobia, cultul exagerat al tradiţiei), nu
cumva vor transforma din nou ideologia într-o maşinărie de război?
L.P.: Ar trebui, bineînţeles, să ne neliniştim ceva mai mult (şi
mai eficace) în faţa reactivităţii timpurilor noastre, felului acestuia
febril de a exista, de a înghiţi, devastator, toate rezervele, nuanţele,
punerile în perspectivă. Mai ales acum, după ce am văzut că omul modern
a învăţat cum poate fi industrializată ura. Şi cea de clasă, şi cea de
rasă. Totala inapetenţă culturală a broaştelor cu telefon portabil, care
reglează frenetic mersul lumii, pe pieţele financiare, nu prevesteşte
nimic glorios. Ceva îmi spune chiar că n-am experimentat pînă azi răul
cel mai rău, că multe nenorociri stau încă să vină peste noi. Nu simţiţi
instalarea acestei politico-democraţii orwelliene, guvernate de grafice
şi cursuri de schimb, o barbarie lipsită de limbaj, care, mai devreme
sau mai tîrziu, va sfîrşi prin a ruina gîndirea însăşi şi orice simţ
critic?
Aici este necesar să lucrăm, fără răgaz ori tergiversare,
fără alte gloze intempestive. O necruţătoare repudiere a gîndirii (şi a
culturii, implicit) pare a fi pe cale de a se împlini: cîteva zeci de
cuvinte drept vocabular, două-trei ipoteze drept inteligenţă, o
fragilitate a conţinutului zgomotos revendicată: ne obişnuim din ce în
ce mai bine cu mizeria aceasta a discursului înconjurător – mediatic,
politic, universitar –, sfîrşim chiar prin a nu mai acorda atenţie
vidului democratic pe care îl anunţă. O miopie recidivistă – inutil de
precizat.
Aici ar trebui să fim vigilenţi, pentru a evita o nouă
tiranie, după profeţia lui Swift, cea a lucrurilor, a contabililor şi a
vînzătorilor.
A.F.:
Aţi prezentat studiul Violenţă şi totalitarism: de la monolitul represiunii la monolitul supunerii în cadrul seminarului internaţional „
Violenţă
şi practici ale violenţei contemporane. Construcţia socială şi
imaginară a violenţei în perioade de război (secolele al XIX-lea şi al
XX-lea)“,
organizat de École des Hautes Études en Sciences
Sociales la Paris, în noiembrie 2002. În România, puţini sînt încă
cercetătorii (eu admir cercetările Ruxandrei Cesereanu) care
aprofundează cu seriozitate tema - cu referire mai ales la mediile
intelectuale şi scriitoriceşti –,
deşi consecinţele totalitarismului sînt acasă, aici. De remarcat lucrarea recentă a sociologului Dan Lungu,
Construcţia identităţii într-o societate totalitară - O cercetare sociologică asupra scriitorilor,
apărută
la Editura Junimea în 1993. Vă întîlniţi în idee şi metodă cu
abordările româneşti asupra totalitarismului? Aveţi reproşuri de adus,
la modul amiabil, constructiv?
L.P.: S-ar putea scrie îndelung despre traumele şi sechelele pe
care le mai duce încă în spate istoriografia românească. Nu vreau să
pomenesc însă despre acele deturnări care au ruinat raporturile pe care
memoria noastră le întreţine cu trecutul comunist. Vreau să mă gîndesc
doar la ceea ce o salvează, la oamenii care nu au graba proclamării,
intenţii oblice şi nici nu se complac în funeste ceremonii carnasiere,
care infectează informaţia şi îi decredibilizează. Sînt oameni oneşti,
care au înţeles perfect cum trebuie scris despre istoria acelor ani fără
să cazi în capcanele ideologiei de semn contrar. Sînt Lucian Boia,
Adrian Cioroianu, Ana Selejan, pe care este inutil să-i mai prezentăm
aici, Sanda Cordoş, despre a cărei excelentă lucrare,
Literatura între revoluţie şi reacţiune. Problema crizei în literatura română şi rusă a secolului XX
(apărută în 1999, la Biblioteca Apostrof), s-au scris deja studii
importante. Acestea sînt primele nume care îmi vin, spontan, în minte.
Mai sînt, desigur, şi altele, tot la fel de importante. Nu înşiruirea
lor contează, ci faptul că există, pur şi simplu, deci că istoriografia
românească rezistă inteligent la abisul specific al propagandelor, se
eliberează treptat de acel
staccato îndobitocitor care era, sub Ceauşescu, temporalitatea ei proprie.
A.F.:
Cu studiul Ana Pauker - de l'appareil au pouvoir aţi participat la colocviul „Ouverture, orthodoxies, personnalités“,
plasat
sub egida prestigioasei Académie des Sciences Morales et Politiques şi
cu concursul Centrului Roland Mousnier al Universităţii Paris IV -
Sorbonne şi al Asociaţiei „Annie Kriegel“,
desfăşurat la Paris în
octombrie 2003. Subiectul aminteşte poate şi de faptul că, atîta vreme
cît călăii de ieri nu vor fi cu adevărat evidenţiaţi public şi traşi la
răspundere, aşa cum susţinea şi Gheorghe Grigurcu, „
nu doar răzleţ, aleatoriu, propagandistic, ci prin punerea autentică sub acuzare a sistemului pe care l-au slujit“,
nu vom avea linişte, aşa cum „de bună seamă nu au nici cei morţi de mîna lor“.
Atunci
cînd abordaţi teme ca cea despre care vorbim acum, aveţi în vedere şi
şansa unui proces global al comunismului (abordat de la rădăcinile
complicităţii iniţiale, occidental-sovietice), sau numai fragmente
disparate de istorii est-europene ?
L.P.: Cu mîinile înlănţuite de gardul unor temeri seculare, cînd
viaţa din ele îşi pierde răbdarea, şi te apuci să loveşti în primul
venit, să tai şi să spînzuri: aceasta ar fi imaginea care îmi apare cînd
mă gîndesc la Ana Pauker. Un trop, desigur, în care nu trebuie citit
mai mult decît enunţă singur. Ce determinism inconştient face din
această fiică de rabin purtătoarea unui rău profund, a unei fascinaţii
mortifere? Pentru un istoric, cazul Anei Pauker este extrem de
interesant; şi prin supralicitarea unei violenţe exterminatorii, dar şi
prin faptul că această violenţă i s-a întors, în cele din urmă,
împotrivă. Nu ştiu ce şanse are un
proces global al comunismului
astăzi, cînd esenţialul se refugiază mai cu seamă în lucruri mărunte,
cînd punerea la distanţă critică a ajuns să însemne, de fapt,
domesticirea unei barbarii. Nu de o gestiune sacadată a clipei, a
emotivului, a imediatului aveam nevoie în 1990, ci tocmai de o distanţă
reflexivă faţă de această monstruozitate care este comunismul, nu de un
rechizitoriu dezordonat, de acea patetică promiscuitate, care,
sistematizată, a antrenat efectele nefaste pe care le suportăm azi, ci
de o raţiune minimală. N-am avut-o. Iar pasivitatea capitulardă de care
dă dovadă lumea din estul european vine tocmai dintr-un conformism
ingenuu, dintr-un unanimism rudimentar care se adresează părţii emotive a
înţelegerii noastre, creierului reptilian, aş spune. Vom găsi mereu la
îndemînă cuvinte în „–ism“, cuvinte în numele cărora să condamnăm, să
stigmatizăm, să punem la zid; cuvinte care vor fi fiind feluri de a
acţiona, nu de a cunoaşte. Cum să crezi că ar putea ele deveni
instrumente cognitive cînd unul din „–ismele“ cele mai devastatoare pe
care le-a cunoscut omenirea a rămas suspendat? Căci ce înseamnă absenţa
unui proces al comunismului decît forma cea mai perversă a minciunii –
prin omitere...?
A.F.:
Deşi acuzată că ar trata literatura printr-o prismă
peiorativă, întrebarea lui Adorno - „mai are vreun sens să se scrie
poezie după Auschwitz?“ - nu încetează să ne apropie, mereu cu uimire,
de esenţa artei şi a exilului salvator (chiar dacă numai interior
adesea), a exilului creator, consecutiv marilor prigoane şi shoahuri,
mereu repetabile, mereu candidate la uitare...
Nu anii
comunismului şi anul 1989 au inventat exilul artiştilor, savanţilor,
scriitorilor, cărturarilor - el era deja cunoscut de la Dimitrie
Cantemir şi paşoptişti, pînă la Caragiale şi Brîncuşi – ,
nu, ci această perioadă a transformat exilul în paradigmă. Ce reprezintă pentru domnia voastră exilul? Surghiun? Protest? „
Une école de vertige“,
cum
spunea Cioran? Sau pur şi simplu şansa de a trăi în prezent, imposibil
de valorificat într-o cultură cum este cea românească, ce se cramponează
aproape numai de trecut?
L.P.: Cunoaşteţi acest vers din Stétié: „Ciel étranglé
cherche une respiration“. Exilatul nu expiră, ci inspiră: trage aer în
piept, adînc, dintr-o dată. În această absenţă a suflului îi întîlneşte
pe ceilalţi exilaţi, în alergarea frenetică după o gură de aer. Alergare
care poate fi citită precum o fatalitate (istorică sau de altă natură),
în orice caz, o vocaţie: cea de a părăsi dogme şi ţarcuri în care te
prinde societalul, pentru a asuma un destin. Fericit cel ce nu poate să
se oprească din mers, cel ce nu locuieşte niciunde, ci este locuit.
Fericirea aceasta nu are, se înţelege, nimic comun cu pastoralul, cu o
cutreierare de munţi şi văi, plimbare ori transhumanţă. Ea vine din
trecerea unui prag. Un decupaj al spaţiului, care ritmează fiecare
respiraţie. Cred, de fapt, că este practic imposibil să faci corp cu
propria-ţi fiinţă, să locuieşti deplin în propriu-ţi nume ori
identitate, să coincizi întru totul cu tine însuţi. Exilul poate fi,
atunci, un mod(el) de a fi în lume, de a o atinge, care trimite pe
fiecare la propria-i înstrăinare. O comoţie care se poate prelungi la
nesfîrşit, între scrisul tău şi moarte, un spaţiu pentru a continua să
exişti. Poate că în această lentă şi tragică deposesiune de aer îţi afli
mai uşor drumul; în mersul către alte întîlniri, cu alte sufluri
epuizate, într-un schimb de arsuri. Poezia te obligă de la bun început
la exil:
ex-vocare. E-vocare, vocaţie exiliară pentru a exista. Iar peste această
ex-vocare se suprapune uneori însăşi biografia ta măruntă de om simplu şi dezrădăcinat:
| «lentement
la nuque plie celui qui tombe respire le répit la dispersion des os
sans faille ni mémoire la tête change s'épuisent les gris souffle
coupé coupant le chemin ou rien»...(Pierre-songe) |
A.F.:
O problemă foarte acută care vă preocupă - discursul de
tip totalitar şi limba de lemn: ea a făcut deja obiectul unui studiu
intitulat Les fureurs de l'histoire: discours de propagande et délires constructeurs.
Aţi prezentat concluziile în cadrul Colocviului Internaţional „Architecture, littératures et espaces“,
organizat
de Société Française des Architectes, la Universitatea din Limoges,
cu concursul Universităţii Paris VIII, în ianuarie 2004. Credeţi că
retorica politică a democraţiei, spre deosebire de cea a societăţilor
totalitare, este mai puţin expusă tendinţei de a propaga „ideologie în
fază barocă“
(prin intermediul unui limbaj cu accentuată
funcţionalitate restrictivă)? Poate limbajul, în condiţii de presurizare
totalitară, să asiste conştiincios la producerea a ceea ce Orwell numea thought-crimes?
L.P.: Am devenit, indiscutabil, şi aproape fără să ne dăm seama,
prizonieri (de bună voie) ai unui soi de mitologie destul de sumară, cea
a comunicării mediatice, care privilegiază forma în locul fondului,
amestecă publicitatea şi informaţia, se serveşte de zvonuri şi matracaj,
autorizează nenumărate forme de manipulare, generează zgomote
rudimentare şi injocţiuni stupide. O nouă ideologie, în fond, care
disimulează alte mecanisme de dominare sau de înregimentare. Tragic şi
paradoxal, în acelaşi timp, este faptul că acest nou cult (să-i spunem
„comunicaţionism“) prosperă de fapt pe ruina cuvîntului, pe „umilinţa
ontologică a vorbirii“, cum spunea Jacques Ellul. Desigur, şchiopătarea
înseamnă totuşi mers; limba de lemn este totuşi limbă. Însă trebuie
observat că funcţia aceasta mediatică exacerbată a democraţiilor moderne
aşează în centru problema adevărului şi a minciunii, face din ea un
element
sistemic, dacă se poate spune astfel, cu atît mai mult cu
cît discursul moralizator aruncat pe piaţa internaţională (de genul
„drepturile omului“) tinde a se substitui cinismului diplomatic din
timpul războiului rece ori acelei
Realpolitik bine cunoscute. În
spatele unei seducţii diafane se clădesc de fapt imperii, se leagă noi
alianţe şi au loc noi grupări de trupe. Grav este că, de această dată, o
singură minciună mediatizată ajunge pentru a invalida un proiect, a
ruina o legitimitate, a conforta chiar pe cei pe care, în mod normal,
i-am combate fără rezerve (vezi cazul lui Saddam Hussein). Uzura
limbajului, rarefacţia cuvintelor ar trebui să trezească în noi o teamă,
o nelinişte elementară de cetăţean. Mai ales cînd vedem că există, în
rezervă, batalioane întregi cu locţiitori de tirani şi trupe proaspete.
A.F.:
O contribuţie în domeniul istoriei ideilor lingvistice aţi adus cu studiul Corpus et idéologie: la 'leçon' stalinienne dans la linguistique des années cinquante,
prezentat în cadrul celui de al 36–lea Colocviu Internaţional al Societas Linguistica Europaea, „
Linguistique et corpus, Types de données et comparaison des langues“,
organizat
de către École Normale Supérieure Lettres et Sciences Humaines din
Lyon (France), în septembrie 2003. Din ce nouă sau poate doar mai clară
perspectivă înţelegeţi să abordaţi astăzi ideea „lecţiei“ staliniste din
lingvistica anilor 50?
L.P.: Ghilimelele sînt importante aici, căci trebuie să facem distincţia între disciplina ştiinţifică numită
lingvistică şi practica însăşi a acestei discipline; între un corpus de doctrine şi reprezentarea lor după
alte
„reguli ale jocului“. Intervine, în lingvistica est-europeană din anii
50, mai cu seamă după cele două articole ale lui Stalin publicate în
„Pravda“ („Despre marxism în lingvistică“ şi „Asupra unor probleme de
lingvistică“), un cataclism care are drept efect imediat şi dezastruos
implicarea lingvisticii într-o luptă în care îşi va pierde orice urmă
de... „inocenţă“, în care tot ce trecea odinioară drept
erudiţie gratuită ajunge să sufere un rapid şi eficace proces de ideologizare. Uitaţi-vă, într-o zi, dacă aveţi curiozitatea, pe programul
Sesiunii lărgite
a secţiunii a şasea a Academiei Republicii Populare Române (din 2-4
iulie 1950) şi veţi vedea ce înseamnă acest lucru. Pentru cei care
lucrează pe aceste texte, cum mi se întîmplă în diferite ocazii, „aerul
vremii“, formulările, metodele de lucru sînt consternante. Nu este însă,
desigur, suficient să simţi monstruozitatea, trebuie şi să poţi s-o
verbalizezi corect, pentru a putea s-o aşezi la locul care i se cuvine
în istoria ideilor. De aceea, instrumentarul conceptual trebuie să fie
nuanţat. Cartea lui Alain Besançon, de pildă,
Les Origines intellectuelles du léninisme,
pune un astfel de instrumentar la dispoziţie. Vedeţi noţiunea însăşi de
„ideologie“, a cărei definiţie mi se pare cea mai fină, şi pe care nu
mă pot abţine să nu v-o dau aici, aşa cum apare ea la pagina 67: «C'est
une doctrine systématique qui promet, moyennant conversion, un salut ;
qui se donne pour conforme à un ordre cosmique, déchiffré dans son
évolution ; qui déclare s'appuyer sur une certitude scientifique ; qui
impose une pratique politique visant à transformer totalement la
société sur le modèle immanent que celle-ci recèle et que la doctrine a
découvert. L'idéologie n'a en commun avec la religion que
l'espérance de salut (encore ne l'avoue-t-elle pas), avec la
philosophie ou la science que le rationalisme, encore en en
pervertissant l'usage: ce n'est pas assez pour établir une véritable
parenté. Elle possède la structure mentale de la gnose, mais modifiée
par le genre de certitude qu'elle veut sienne et qu'elle emprunte (ou
plutôt prête) à la science. Son champ d'action est le politique.» De la
astfel de nuanţări trebuie pornit atunci cînd analizezi conglomeratul
de precepte, teze, principii, presupoziţii pe care s-a sprijinit
propaganda comunistă în domeniul lingvisticii (ca şi în altele, de
altfel, al literaturii, al criticii literare, al culturii în general).
Numai astfel este posibil să demonstrezi (apodictic) caracterul eronat,
mistificator şi, mai ales, răuvoitor al doctrinei ideologice oficiale a
partidului unic şi a statului totalitar.
A.F.:
Mi se pare nu lipsit de interes scenariul prin care, în
viitor, cuvîntul - ridicat la valoarea de obiect cultural - ar putea
deveni memă, în sensul - oarecum îngroşat - cu care Richard Dawkins, în
cartea The Selfish Gene,
plasează şi mini-jupa, virusul
calculatorului sau credinţa în stafii. Această memă (care este rudă cu
gena - ca unitate a selecţiei biologice, cu memoria şi cu mimesis-ul)
poate fi copiată sau transmisă, evoluează în chiar procesul transmiterii
şi pare să aibă o viaţă proprie. Puteţi admite că, deoarece orice
entitate poate fi copiată - deci şi mema –,
cuvîntul-memă poate tinde (şi) spre această evolutivitate, chiar dacă este nedefinită biologic?
L.P.: Cuvintele nu sînt simple obiecte descărnate, pentru ficţiuni
passe-temps
ori scrieri ocazionale, carieristice. Sînt ruptură, desţelenire, nu
leagă, ci frîng, spintecă. Din spintecarea aceasta – poetică, se
înţelege – , din uimire, acea
ekplexis a grecilor – cînd ceea ce
vezi are efectul unei lovituri, îşi trag de altfel legitimitatea. Ceea
ce mă îngrijorează însă azi este înţepenirea într-o postură, în cîteva
fraze. Au apărut mecanisme noi, care se aseamănă cu cele ale limbii de
lemn, dar nu se suprapun cu totul peste ea. Sînt feluri de a tricota
cîteva module semantice care sfîrşesc prin a constitui o limbă nouă, a
cărei funcţie nu este cîtuşi de puţin inocentă, ci cu mult mai
ideologică decît am crede la prima ascultare. Este, dacă vreţi, triumful
timpului scurt, un fel de efect
zapping. Cunoaştem, bineînţeles,
acest principiu: confortul intelectual dispreţuieşte instinctiv
noutatea. Însă atunci cînd acestui principiu i se adaugă sistematic şi
corolarul „refrenului“ ca mod obligatoriu de a exista lingvistic în
lume, atunci lucrurile devin cu adevărat grave. Căci este dramatic să
vezi în jur fiinţe vorbitoare care nu se aliniază decît unei singure
exigenţe, căreia i se supun mecanic: cea a lui
déjà-vu, déjà-entendu;
cînd deci numai ceea ce este reperabil şi deja testat pătrunde între
oameni şi în vorbirea lor. Cum trebuie interpretată această alergare
spontană înspre clişeu, locul comun, între toate acele structuri de
repetiţie şi unelte de reproducere
întocmai - identic - la fel,
decît ca un mare pericol? Un pericol care pîndeşte democraţiile moderne
şi care s-ar putea să sfîrşească într-o tragedie: cînd se restrîng pe zi
ce trece posibilităţile de alegere, cînd lexicul de care dispunem nu
ajunge să fie decît un cotcodăcit, cum să crezi că în el s-ar putea
enunţa vreo gîndire?
A.F.:
A existat un filosof ca Husserl, care a anticipat nevoia
nu de a gîndi, ci de a privi a omului contemporan... deci de a acorda o
atenţie sporită felului în care se prezintă fenomenele actuale, iară nu
preconcepţiilor despre modul în care ar trebui să fie acestea. Urmaşul
său, Wittgenstein, angaja mai degrabă analogii, similitudini, aforisme,
noi perspective şi invitaţii de a privi şi aborda fenomene vechi în
moduri noi, dorind să inventeze o terapie a grabei de a generaliza. Care
este, în momentul de faţă, opinia domniei voastre asupra acestor
abordări, în calitate de cercetătoare pasionată a direcţiilor filosofice
care le-au generat?
L.P.: Sînt cărţi care zdruncină cînd, paradoxal, nu caută decît reconcilierea cu lumea şi rănile ei.
Contracţie - contradicţie.
Nu trăieşti cu adevărat în scris decît în ruptură, în percepţia fină
(asemănătoare unui seismograf) a lumii, cu violenţa şi pulsiunile ei
elementare. Momentul Husserl este un astfel de moment-cheie, care spune
multe despre impasul în care s-a aflat gîndirea modernă la începutul
secolului XX. Textele acelea care constituie testamentul intelectual al
lui Husserl, publicate în 1954 sub titlul
Die Krisis der europaïschen Wissenschaften und die tranzendentale Phänomenologie,
un „pur exemplu de paranoia 'teoretică' occidentală“, după expresia lui
Gérard Granel, traducătorul lui în limba franceză, stau mărturie
neîmplinirii unui destin. După treizeci de ani de muncă teoretică
intensă, Husserl se află în situaţia paradoxală de a încerca să plaseze
filosofia – sub forma ei particulară de
fondare transcendentală în subiectivitate
– la originea oricărui tip de raţionalitate, şi de a constata două
lucruri: mai întîi, credinţa în posibilitatea unei filosofii universale
(cea care anima atît secolul Luminilor, cît şi tradiţia idealismului
german) s-a pierdut; apoi, scepticismul în faţa posibilităţii unei
metafizici vine pur şi simplu din ameninţarea unui eşec al filosofiei:
„pozitivismul decapitează filosofia“. Acest al doilea punct dezvăluie
mai degrabă luciul metalic al ghilotinei decît ghilotina însăşi. El
decurge din iluzia lui Husserl de a identifica sarcina filosofiei cu
elaborarea unui mod de cunoaştere auto-reflexiv al omului, care ar
cuprinde orice alt mod de cunoaştere posibil (ştiinţific, literar etc.).
Ar trebui poate să abandonăm această iluzie. Căci sensul istoric al
oricărei întreprinderi reflexive este de a nu se mulţumi niciodată cu
raţionări mistificatoare.
A.F.:
Sînteţi preocupată de investigarea rolului pe care
relatările introspecţiei sau senzaţiei, intenţiilor sau opiniilor îl au
de fapt în viaţa noastră socială. Începînd cu Wittgenstein, în mod
seducător, acestea aveau menirea de a submina imaginile carteziene
potrivit cărora relatările funcţionează doar pentru a descrie ceea ce se
întîmplă într-un teatru interior al cărui unic spectator este
subiectul, numai şi numai subiectul. Ulterior, pasajele referitoare mai
ales la argumentul limbajului privat au interesat toate subiectele
filosofiei moderne a limbajului şi minţii, deşi nesfîrşite controverse
le însoţesc. Ne putem rupe de Wittgenstein? Cît de dezastruoasă ar putea
fi o astfel de ruptură?
L.P.: Este foarte adevărat că Wittgenstein, cel dintîi, a
zdruncinat credinţa în universalitatea conceptului ; interferenţa cu
reflecţia antropologică – într-un sens „neprofesionist“, să spunem, care
este şi cel din care s-a reclamat Wittgenstein, de altminteri – explică
desigur această zdruncinare, şi afectează pasajul de la ontologic la
antropologic, vizibil în gîndirea contemporană, dînd filosofiei o formă
de relativism care i-a fost uneori imputată. Ei bine, eu nu fac acest
reproş, dimpotrivă, cred că trebuie, odată şi odată, să ne uităm şi în
alte direcţii decît doar înspre problematicile tradiţionale ale Fiinţei,
cu acei ochelari de cal ai „specialistului“. Wittgenstein nu declară de
fapt război universalului, ci obiectivităţii referenţilor, pe care se
sprijină filosofiile, şi ideii că definiţia acestor referenţi ar putea
fi împărtăşită de toţi. Cu alte cuvinte, trebuie să te retragi în
permanenţă la o bună distanţă de doctrine, retragere care este străină
tradiţiei istoriei filosofiei. Nu numai că Wittgenstein este o figură
inconturnabilă a secolului XX, dar filosofia pe care o prezintă
constituie un fel de capăt ce seamănă unei extenuări de ea însăşi. Nu
pentru că şi-ar fi atins „finalul“, în sensul lui Hegel, ci dimpotrivă:
filosofia se desfăşoară pînă la a se topi în limba naturală –
lingua ex machina.
A.F.:
Un subiect foarte actual pentru ştiinţele textului şi ale limbajului aţi abordat în studiul La tentation de l'altérité: l'intériorisation du regard de l'Autre dans la littérature prezentat în cadrul Colocviului Internaţional „Le roman moderne, écriture de l'Autre et de l'Ailleurs“,
organizat
de Centre de Recherche en Anthropologie Sociale et Culturelle (CRASC),
cu contribuţia Ministerului Culturii şi Comunicaţiilor din Algeria şi a
Centrului Cultural Francez din Oran, în noiembrie, 2002. Romanul
algerian vă preocupa la ora aceea. Aţi investigat şi alte literaturi sub
acest aspect?
L.P.: Toate postulatele identitare pot fi citite, cum ştiţi, sub forma unor discursuri de
fondare a identităţii în diferenţă.
Nu văd cum altcumva poţi aşeza alături pe Rachid Boudjedra şi pe Marin
Preda. Este un principiu care angajează mai mult decît acele reguli
şcolare practicate de comparativism. Orice altă literatură ai investiga,
atunci – şi mi s-a întîmplat să lucrez pe literatura engleză ori pe cea
spaniolă –, trebuie să ţii cont de acest principiu şi, implicit, de
faptul că obiectul literar pe care îl analizezi este un „obiect-lume“,
care nu există decît ca să constituie, tocmai, o lume, să
mundifice aş spune, dacă nu m-aş teme de barbarisme.
Welt ist nie sondern weltet, după formula heideggeriană. Aceasta înseamnă, aşadar, să te situezi
în act
într-un orizont comun care oferă o unitate de perspectivă şi de sens:
şi semnificaţia, şi direcţia. Orizontul acesta nu este nici barieră,
nici terminus, nici capăt de linie, ci o structură esenţială şi intimă:
a-fi-în-lume.
A.F.:
A produs o bună impresie lucrarea dumneavoastră Terra incognita.
Un topos littéraire: le voyage sans horizon,
prezentată la Colocviul Internaţional „L'exil - espace de la parole“,
organizat
de Universitatea Babeş-Bolyai, Facultatea de Litere din Cluj şi Centre
d'Études Canadiennes et Québéqoises în luna mai, 2003. Dar există şi
voci literare, provenind tot din exil - şi numesc aici pe cea a
prozatorului Bogdan Suceavă, bunăoară - care susţin că nu există exil.
Sau mai bine zis că nu mai există exil. Doriţi să-l contraziceţi?
L.P.: În atingerea a două pietre încinse a fost concepută mai
întîi ordinea spaimelor omeneşti; în jurul focului; ori trebuie să
accepţi acest zgomot pe care îl fac două pietre frecate energic una de
cealaltă, care îţi răsună cîteodată în trup, chiar cînd n-ai apucat-o
nicicînd la drum lung, pe jos, pentru a înţelege fragila graniţă dintre
fiinţe, pribegia celor ce s-au pierdut între maşete, topoare, lame de
cuţit: ce înseamnă exilul sutelor de tutsi, masacraţi de etnia hutu,
dacă nu o istovitoare tragere după sine a unui dezastru uman? Paşii
acestora trasează drumuri în memorie, precum trenurile, convoaiele de
odinioară, cu deportaţi; iar dacă ştergem, dintr-un motiv sau altul,
aceste urme, ori sîntem indiferenţi cînd le întrezărim, înseamnă că am
devenit între timp, în adîncurile fiinţei noastre, nişte monştri; uneori
fără s-o ştim: produse de consum ale unei societăţi de consum, ale
căror guri nu mai au doar vocaţia îmbucării avide, ci şi pe cea a
muşcăturii în carne vie.
Fără ghid şi fără busolă: acesta este toposul exilatului, al
celui ce supravieţuieşte în cala unui vapor, între mărfurile unui
camion, într-o pivniţă ori într-un parc public. Cînd pielea celorlalţi
este mai caldă decît propria-ţi piele, cînd nu eşti decît curent (de
aer, în cel mai diafan caz), între două uşi trîntite. Indiscutabil (şi
mă bucur pentru el), Bogdan Suceavă nu intră în această categorie.
A.F.:
Poate că nu este întîmplare că, fiind interesată şi
specializată în istorie, filosofie şi lingvistică, mergeţi pe unele căi
abordate şi de Foucault. Şi la domnia voastră am întîlnit interesul faţă
de obsesia pentru putere, ca bază a întemeierii relaţiilor sociale.
Dacă, însă, despre Foucault, care propovăduia sadismul psihologic, se
spune că a înlocuit distincţia dintre subiect şi obiect cu aceea dintre
subiect şi abject, tendinţa dumneavoastră este, însă, de a merge către
alte finalităţi, alegînd bunăoară generozitatea şi darul admiraţiei. Ce
vă apropie, totuşi, şi ce vă desparte de Foucault?
L.P.: O întrebare îmi vine în minte, nu neapărat legată de
Foucault: şi dacă totul nu este decît o simplă construcţie a spiritului,
care se depliază în imagini, formule şi idei succesive, lipite una după
cealaltă? Exteriorul defilează, interiorul dispare... Cuvîntul este
într-atît de fragil, într-atît de supus hazardului ori jocului, absenţei
adesea, încît astăzi, cînd am pierdut ora zeilor şi vieţuim în afara
legendelor, singurul lucru care merită atenţie este cum să scrii pentru
ca acel cuvînt scris să devină cu adevărat un dar, şi pentru ca cel ce
îl primeşte să-l primească în plinătatea lui.
De Foucault mă aproprie enorm de multe lucruri; mai cu seamă un mod de a problematiza: el a ştiut să scoată la lumină acele
épistémè
din istoria gîndirii. Imaginaţi-vă cît de interesant ar fi dacă
literaţii ar reuşi să descopere ceea ce am putea numi „estezii“, în
istoria literaturii,
estezia fiind faţă de cunoaşterea sensibilă ceea ce este
epistema
faţă de tipul de înţelegere la care trimit discursurile savante.
Presupoziţia unei astfel de descoperiri este însă foarte serioasă, şi
anume să consideri literatura drept o activitate cognitivă, cu toate
implicaţiile acestui lucru, şi mai ales aceea de a fi ireductibilă la
altceva, în special la contexte particulare care permit cunoaşterea ei
în diversele-i manifestări istorice. „Ni peseudo-réalité, ni
fantaisie“, spunea Valéry.
A.F.:
Cu lucrarea De la littérature en milieu hostile. Techniques de camouflage, techniques de survie aţi participat la Colocviul Internaţional „Littérature, fiction, témoignage, vérité“,
organizat
de Centre d'Études et de Recherches Comparatistes (CERC) şi Centre
Interuniversitaire d'Études Hongroises (CIEH), la Universitatea Paris
III, Sorbonne Nouvelle, în martie 2004. Problemele de care vă ocupaţi în
acest studiu sînt vecine cu acelea ale construirii identităţii într-o
societate ostilă individului, într-o lume nivelatoare, totalitară.
Apărarea polului ontologic al identităţii pretinde unui artist strategii
apropriate: exilul interior, universul artistic, exilul intern provocat
politic, invizibilitatea socială, exilul „pe jumătate“ primeau
veritabile cămăşi de forţă pentru a rezista. Cum explicaţi aceste
„miracole“ ale supravieţuirii ?
L.P.: Aş putea să vorbesc la nesfîrşit despre
şansa celor
născuţi în durere; mi-e teamă însă că voi fi prost înţeleasă.
Amintiţi-vă totuşi de Mandelstam şi de sărăcia radicală despre care
pomenea la un moment dat: „splendida sărăcie, somptuoasa mizerie“.
Disperare
este celălalt nume al literaturii, cînd cuvintele sînt întinse ca pe
sîrmă, deasupra vidului, cînd mergi, precum Celan, pînă la capătul
lucrurilor şi al nopţii, arătînd cu degetul toate rănile lumii şi
absenţa ta din ea. Sînt oameni înrolaţi în moarte, precum alţii sînt
înrolaţi în viaţă (epicurieni sau nu, lucrul nu are importanţă). Lipsiţi
de carapace, fără cochilie, căutînd totdeauna un refugiu, sub
acoperişuri, între patru pereţi, după uşă. O limbă, o cultură, istoria
sînt astfel de adăposturi, refugii, nu doar în spaţiu, ci în timp, în
durată, nu numai în întindere. Chalamov la Kolyma, Mandelstam la
Voronej, toate trupurile acestea zdrobite, al căror chip se imprimă pe
un giulgiu improvizat – nu încetează să-şi caute un loc pe hîrtie, între
silabe scrise cu sînge ori pronunţate cu un cuţit între dinţi. Despre
strivire şi supravieţuire este vorba aici. Despre dispariţie,
distrugere, dispersie – cînd umilitatea înseamnă eternitate, cînd, după
oameni şi trupurile lor stinse nu rămîne decît limba lor, cuvintele care
vorbesc pentru noi, în locul nostru, care ne vorbesc. Nu ieşi cu totul
teafăr dintr-o astfel de lectură, căci rănile acestea sînt contagioase;
a-i citi pe Mandelstam, pe Chalamov ori pe Celan înseamnă să te simţi
rănit, să FII rănit, în tine şi în celălalt. Este imposibil să nu vezi
ce se află aici iremediabil neterminat, şters, pierdut... Rămîne totuşi
ceva, după toate vînturile, orgiile, din vieţile stoarse de frig, foame,
valuri repetate de neant ori barbarie: fascinaţia însăşi a celor care
se întorc pe jos din ţara suferinţei, cu picioarele în flăcări, care
ştiu ce înseamnă un timp al distrugerii şi un timp al zidirii; care îşi
duc cuvintele, singurele bagaje, în buzunarul de la piept. Prin ei au
trecut şi viaţa, şi moartea: val-vîrtej.
A.F.:
Sînteţi o poetă rafinată, ce merge, parcă, atentă
(amintindu-mi de acel „fait poème de tout bois“ al lui Deguy), înarmată
cu o grijă dureroasă, pe calea îngustă prin care toate lucrurile trebuie
să traverseze, pentru a exista, cuvîntul, ca pe un pod pe care nu
trebuie să te opreşti, dar pe care trebuie să-l arunci în aer după ce
l-ai depăşit. Cum vă simţiţi în Poezie? Şi anume vă întreb acest lucru,
pentru că poezia domniei voastre mărturiseşte oarecum despre o nevoie
interioară de energie dislocantă...
Credeţi că poeta Luiza
Palanciuc are de suferit din cauza pierderii candorii în faţa
expresivităţii - la care este condamnată erudita universitară Luiza
Palanciuc?
L.P.: Trebuie poate, uneori, să ne odihnim de cuvînt,
într-adevăr, şi să existăm în tăcere, într-o pace pe care doar zidurile
interioare ori numai somnul o apără de vid sau de prea plin. Căci,
întocmai vidului, şi prea plinul epuizează lumea – prin numirea
precipitată, de pildă. Scrisul, în cazul acesta, îţi poate lua totul,
pînă la ultima suflare. Scrii întotdeauna cu santinela privirii în
ceafă, în bătaia unei fulgerări, severe ori tandre: îngerul. Pe care îl
auzi din cînd în cînd aruncînd pietre încinse în odaie. Unde sîntem dacă
nu în locul acesta vizitat de umbre descusute, care ne şterg sau ne
scriu rîndurile? În locul acesta pătruns de urgenţa de a închega ceva se
aşează irepresibila nevoie de a scrie; nu pentru a lăsa o urmă, ci, pur
şi simplu, pentru a culege cîteva clipe de învieţuire – în epopeea
măruntă şi ridicolă a acestui secol zgomotos care a trecut peste noi, în
cel nou care s-a ivit în ritmurile sacadate ale violenţelor de tot
soiul. Poemul nu poate decît să te tragă spre aerul încă nerespirat. Nu
este nici drumeţ, nici drum; doar drumeţie. La capătul lui sîntem
totdeauna fragili, precari, însă purtători de limbaj. Te poţi, desigur,
sustrage tiraniei conceptuale: „aforistic“, precum Wittgenstein, ori
poetic. Oricum ai face-o, textul trebuie să „lucreze“
deasupra
cuvintelor, eliberînd acea minusculă parte de minunăţie care scapă
previzibilului, încît fraza devine spaţiul unei noi descoperiri. Cînd
pămîntul se învîrte sub creion.
A.F.:
Poemul modern este şi cultivă din ce în ce mai mult o
anume ezitare între genurile literare, poeţii au devenit conştienţi de
faptul că nu mai există în literatură originalităţi absolute. De ce vă
atrage, cu toate acestea, poezia şi ce aşteptaţi să împlinească poezia
în viaţa dumneavoastră? Poate o agravare a contradicţiilor, de la care
va porni mereu următorul pas ce accelerează ritmurile fiinţei?
L.P.: Multe capcane îl pîndesc pe cel ce scrie. Este, între ele,
şi această falsă evidenţă: „totul a fost spus“. Nu te apuci niciodată să
pui ceva pe hîrtie cu o astfel de dogmă a neputinţei în minte. Este
totdeauna loc pentru un gînd nou, pentru împărtăşirea unor cuvinte noi.
Poemul te apără de ceea ce istoria
nu absoarbe: barbaria care
mătură orice urmă de sens. Este ca şi cînd ai vieţui între pereţi
dărîmaţi, ai merge cu grijă în moloz, într-un
Niemandsland al
tău, fiind în acelaşi timp surprins că te afli în carne şi oase acolo;
închis şi aproape şters de tine însuţi. Înveţi uneori cum să-ţi naşti
propriul cadavru sau cum să înaintezi împovărat de cenuşa celor ce te
preced. Să iei măsura timpului ori să scandezi nişte nelinişti –
inclusiv cea care pîndeşte actul însuşi al scrisului. Laerte dînd bir cu
fugiţii de spaima umbrei, ca şi cînd aceasta l-ar îngropa... A merge
înainte pentru a exista – nu ştiu alt mod de a supravieţui. În mersul
acesta, scrii despre moarte sau moartea scrie în tine?
A.F.:
În luna octombrie a acestui an, la Nîmes, GERCO, adică
Groupe d'Études et de Recherches Corps et Objet, organizează Colocviul
Internaţional „Imaginaire du corps - Corps imaginaire“,
ale cărui lucrări le veţi deschide cu studiul Le logos du corps: de l'arrêt sur l'image à la traversée de l'objet şi în cadrul căruia veţi expune şi tema L'accroche-regard: chair d'objet ou objet de chair?.
O cercetare pasionantă - de-a lungul faliei dintre „voir“ şi „faire voir“,
dintre „encoder“ şi „décoder“ – ,
pe care o presupune abordarea modernă a perspectivei „corps - objet“,
nu
poate neglija triada Istorie - Cultură - Societate. Căruia dintre
elementele acestei triade îi acordaţi, totuşi, rolul şi înrîurirea
esenţială?
L.P.: «L'énigme tient en ceci que mon corps est à la fois voyant
et visible. Lui qui regarde toutes choses, il peut aussi se regarder,
et reconnaître dans ce qu'il voit alors l'„autre côté“ de sa puissance
voyante. Il se voit voyant, il se touche touchant, il est visible et
sensible pour soi-même.» Citez acest pasaj celebru din
L'œil et l'esprit
doar pentru a sugera mai bine că Merleau-Ponty este sursa constituirii
grupului de cercetare GERCO, pe care îl anim de cîtva timp. De la
formele de „puissance voyante“ am înţeles să plecăm, căci ele privesc
structura însăşi a
intenţionalităţii, care face ca orice act de conştiinţă să fie
conştiinţă a ceva (în „spaţiul“ real sau imaginar) şi
conştiinţă a cuiva (în „timpul“ fizic sau psihologic). Triada de care pomeneaţi este importantă
în sine, nu dislocată de constituenţii ei.
A.F.:
Un studiu recent publicat pe internet sub pseudonimul Jan Austen Doe şi intitulat Confesiunile unui autor de semi-succes dezvăluie
nemulţumirile acelor autori ale căror cărţi sînt bine primite de
critică, dar nu se vînd decît într-un număr mic de exemplare, numele lor
fiind cunoscute şi apreciate doar în mediile literare dar nu şi de
cititori. Printre greutăţile cu care se confruntă aceşti scriitori se
află relaţiile acestora cu agenţii literari, care în Occident au un rol
crucial. Ce perspective de editare a operei dumneavoastră aveţi în
vedere, pentru a ajunge cît mai satisfăcător la un public avizat şi
interesat, şi ce veţi publica în viitorul imediat?
L.P.: Este adevărat, la un moment dat, cărţile pe care le scrii
ajung să te respire, încep să te someze să exişti public. Vreau,
dimpotrivă, să caut înspre alte teritorii decît să mă aşez cuminte şi
didactic pe lucrurile deja scrise; o carte care mi-a fost tipărită deja
nu mă mai interesează; nu mai revin niciodată asupra ei. Îşi are
propriul drum. Lucrul care îmi absoarbe toată atenţia este altul: este
înaintarea însăşi, cu ochii fixaţi pe urcuş. Termin acum două cărţi: una
despre Blaga, care va apărea la Strasbourg, iar alta de istorie a
intelectualilor...
en milieu hostile. Aici este şi efervescenţa,
aici şi elanul. Nu în gîndul primirii lor. Trebuie să învăţăm din timp a
ne apăra de gesticulaţiile, de furorile ori de zgomotele receptării;
tocmai pentru a scrie în linişte tot ce avem de scris.
___________________
Notă: Dialog publicat în revista „Hyperion“, nr. 3 / 2004 (157)
Foto: Daily Mail
Fiind o emisiune de tip benchmark, valoarea împrumutului porneşte de la
500 milioane de dolari, a declarat Drăgoi pentru MEDIAFAX.
